Poeții spun că ochii sunt oglinda sufletului. Dar de ce vorbesc atât de puțin despre voce? Te-am cunoscut când ți-am auzit vocea. Și apoi, într-o zi, ți-am descoperit și ochii.
În acest amfiteatru mare din nord-vestul Franței, nu mi-am imaginat niciodată că o voce va schimba totul. Nu am ales să merg în Bretania ca să-mi pierd mințile din cauza unei voci! Chiar aveam alte planuri pentru acele 365 de zile. Îmi amintesc și acum toate detaliile din acel 10 octombrie. Erau atât de mulți oameni, din toate țările, steagul tău era mai mare și mai vizibil decât al meu, pentru că națiunea ta conta mereu mai mult pe harta acestei lumi decât cea de care mă voi simți mereu atât de legată. M-am ridicat, am început să vorbesc, cu ardoare, de ce am ales Franța, din nou! M-am plâns, așa cum am făcut și eu timp de douăsprezece luni, pentru că ploua puțin prea mult, pentru gusturile mele, în acest Finistère unde viețile noastre aveau să se intersecteze, și apoi, mândră de mărturia mea, m-am aşezat. Francezul care conducea discuția, cred că se numea Pierre, a dat cuvântul altcuiva și… te-am auzit. Pentru prima dată, ți-am auzit vocea. Vocea ta atât de profundă, un sunet atât de frumos pentru urechile mele. Ai spus numele orașului în care aveam să-mi petrec un an din viață și mi-am promis că o să vorbesc cu tine după aceea. A fost întâmplător că ai ales să vorbești după mine sau din convingere? Când prezentările s-au încheiat, toți au mers să descopere activitățile pe care ni le pregătiseră. În acea după-amiază de octombrie am căutat vocea ta în fiecare cameră, în fiecare persoană cu care am schimbat cuvinte. Dar, vai, nu erai nicăieri… Am simțit o mare frustrare atunci. Poate că pierdusem orice șansă de a te mai cunoaște vreodată.
În camera mea minusculă din apartamentul pe care l-am împărțit cu alți doi străini, gândul că nici nu știam unde să te găsesc în acest oraș nu mi-a dat pace. De ce nu m-am întors să-ți văd fața? Aș fi fost, totuși, destul de norocoasă să te fi întâlnit, într-o zi, la aceeași brutărie de unde îmi cumpăram în fiecare dimineață croissante? De la ce fereastră priveai răsăritul soarelui în acest oraș în care Sfântul Corentin veghea asupra tuturor din catedrala sa?
Zilele treceau, una după alta, și nu te-am întâlnit nici sâmbătă dimineața la piață, nici la clătităria din centru, nici pe aleile pe care mă plimbam în fiecare seară, în drum spre casă. Și apoi, într-o zi, vocea ta a întâlnit-o pe a mea. Ploua așa cum plouă în Bretania, dar cât de frumoase erau luminile de Crăciun în acest mic sat medieval!
– O clătită cu caramel sărat, vă rog!
– Nu ești francez, nu?
– Nu, nu sunt francez. Este atât de ușor de observat?
– Micul dumneavoastră accent. Și iată clătita dumneavoastră!
– Mulțumesc ! Să ai o seară plăcută !
– Vrei să te ajut cu umbrela ta?
– Mulțumesc mult! Trebuie să ne grăbim! Ultimul autobuz pleacă în câteva minute.
Din acea zi, vocea ta și a mea s-au întâlnit de câteva ori, până când, într-o zi, fiecare a mers pe drumul său. Îmi amintesc, încă, noaptea aceea de primăvară când ne plimbam prin ploaie.
Am făcut trei tururi prin centrul orașului, nu era aproape nimeni, pentru că locul acesta părea mereu abandonat după ora 21:00, vorbeam neîncetat, ca de obicei, și pe acest pod unde umbrela mea neagră cedase vântului breton, o lungă tăcere se lăsase între noi. Am vrut să-ți spun că te plăceam, dincolo de ciudățenia ta, dar nu mi-am găsit curajul să o fac.
– Ei bine, e destul de târziu! Cred că toată lumea ar trebui să meargă acasă, nu?
– Da, ai dreptate!
– Noapte bună!
– Și ție!
În ziua în care mi-ai spus că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile cum sunt, am spus doar… „bine”. Dar noi ce eram? Ai simțit că există o legătură între noi, ca și mine? În momentele pe care le-am împărtășit împreună, am simțit că nu îți sunt atât de indiferentă. Dar e foarte posibil să nu am dreptate… Cred că acum nu voi ști niciodată ce am fost cu adevărat în ochii tăi. Eram conștientă că există un ocean între noi, că ai vrut să pleci acasă după această experiență, că era o idee nebună să începi ceva cu cineva de atât de departe, dar simțeam că e ceva puternic între noi. Și pentru asta, eram pregătită pentru orice sacrificiu. Eu cred că astfel de conexiuni sunt rare în viață! Și că nu trebuie să lăsăm niciodată să ne scape șansele oferite de soartă.
La Paris, în acea noapte, m-am gândit la tine. Am fost amândoi în acest oraș pe care îl voi iubi mereu: eu într-o mansardă săracă din cel mai scump arondisment al capitalei, tu… Dumnezeu știe unde. M-am uitat la brânza și mezelurile pe care Mathilde mi le lăsase la cină. Nu îmi era foame. Știam că a doua zi ai zborul spre alt continent. Mi-a trecut prin minte să-ți scriu, dar m-am gândit apoi că nu e decât o idee prostească. Deci, nu am făcut-o. La trei dimineața, m-am dus la baie. Nu era nimeni pe hol, dar când am băgat cheia în broască, am simțit pe cineva în spatele meu. Ce frică!
– Nu vă faceți griji, domnișoară! Nu-ți fac nimic. Vrei o țigară?
– Nu, mulțumesc ! Noapte bună !
Era vecinul ciudat despre care mi-a spus Mathilde. Când m-am întors în dormitor, am citit ce mi-ai scris în caiet: sper că ai avut un an bun în Bretania, în ciuda ploii. Profită la maximum de soare în această vară!
Câteva ore mai târziu, am luat primul metrou și am mers la Gare Bercy. În autobuzul care mergea la Marsilia m-am gândit la avionul tău care era pregătit pentru o lungă călătorie deasupra Atlanticului. Mergeam spre sud. Mergeai acasă. În cele din urmă, fiecare și-a urmat calea.
Versiunea în original, în limba franceză, aici
Traducere din limba franceză: Nicolae Florentin Streche