Regal Literar

„Omagiu lui Brâncuși, pe Calea Eroilor” – poem-eseu cinematografic cu și de Sergiu Cioiu

”Omagiu lui Brîncuși, pe Calea Eroilor” nu este doar un poem cinematografic semnat de artistul Sergiu Cioiu, din perspectivă multifațetată, ca regizor, interpret, scenarist, narator, pe muzica și versurile lui Alexandru Mandy, ci mai ales o întoarcere spre drumul știut, etern și călăuzitor. El, un om al multor Cetăți, din Europa sau de peste Ocean, se întoarce în locul originii ființei sale spre a atinge materia și, prin aceasta, pe noi, ca un dar de iubire. Portretul interior al omului Sergiu Cioiu se suprapune pe figura artistului în dialogul oferit cu atâta blândețe și plinătate spirituală. Și mai ales, pe calea acelor eroi pe care nu i-a uitat, alături de ”Masa tăcerii”, ”Poarta sărutului”, ”Coloana infinitului”.

 

 

Florentin Nicolae Streche: Care este conceptul, fundația acestui poem-eseu vizual, închinat lui Constantin Brâncuși?

Sergiu Cioiu: Se bazează pe trei cântece, scrise și compuse de Alexandru Mandy, ale căror titluri sunt omonime celor trei lucrări monumentale de la Târgu Jiu, capodoperă a sculptorului Constantin Brâncuși. L-am denumit docu-eseu muzical poetic, fiind vorba de trei povești, în versuri și muzică, inspirate compozitorului Alexandru Mandy, de aceste trei lucrări monumentale, precedate de un comentariu despre fiecare lucrare, în parte. Este modul în care Mandy și cu mine am interpretat, la unison, cifrul acestor lucrări, paralel cu ce s-a spus de către unii exegeți ai artistului, recunoscut ca părinte al sculpturii moderne.

Fundația acestui scurtmetraj este taina din aceste monumente, create și edificate de Brâncuși. Conceptul scurtmetrajului meu se bazează pe înțelegerea semnificației fiecărei lucrări din tripticul brâncușian. S-a scris foarte mult despre aceste lucrări. Fiecare a încercat sa îi dea o anumită semnificație, să o așeze în lumina pe care Brâncuși a lasat-o posterității. Dar care este această lumină, dacă privim fiecare monument în parte?

Florentin Nicolae Streche: Este acest film descrierea unui ideal brâncușian despre acei eroi sau martiri uitați?

Sergiu Cioiu: Inițial, Calea Eroilor a fost numită de Brâncuși, Calea Sufletelor Eroilor. A fost o veche năzuință a lui Brâncuși, de a face un monument pentru eroii de sub pământul Gorjului, la Peștișani, lângă satul său natal, Hobița. Gândul lui Brâncuși era legat de familiile și de pământul pe care s-au născut acești țărani gospodari, ce și-au vărsat sângele, pentru neatârnarea țării, pentru libertatea și propășirea propriului neam. Luptele s-au dat pe valea Jiului. Pentru Brâncuși, apa este viață. Laitmotivul filmului este apa Jiului. Viața însăși, în scurgerea ei.

Împreună cu Alexandru Mandy, făurarul acestor povești, cred că și eu, l-am înțeles pe Brâncuși, din perspectiva țăranului născut pe meleagurile Gorjului, în simbioză cu pământul, cu dragostea lui pentru oamenii locului unde s-a născut. Acești oameni au fost legați între ei printr-o înțelegere, asupra propriilor lor existențe fizice. Sufletul și credința mai presus decât frica. Un fel de verticalitate atât de necesară dăinuirii. Filmul, propriu-zis, începe cu o închinare, după omagiul scris pentru marele șaman al zborului, de-abia revenit din India, având în minte proiectul scării spre infinit, o coloană a infinitului către cer, dincolo de stele, unde poate ajunge doar gândul omului, către Dumnezeu. Inițial această lucrare a fost prima proiectată, Apoi, Poarta sărutului, gândită, ca un portal de uniune a sufletelor prin iubire. Odată ce se trece prin el, ca printr-un arc de triumf,  poți ajunge dincolo… în eternitate. Masa Tăcerii, ultima lucrare realizată, chiar lângă digul de pe Jiu, devine un loc de reculegere. Mai degrabă, o masă de parastas, decât o Cină de taină.

Florentin Nicolae Streche: Cine este Brâncuși, pentru dumneavoastră?

Sergiu Cioiu: Un artist cu origini țărănești, ca mulți dintre noi, cu simțul și detenta necesară zborului. Tot ce a creat Constantin Brâncuși a fost sub impulsul zborului. Pentru un răspuns mai aproape de ceea ce simt și gândesc, am să-l citez pe jurnalistul Laurian Stănchescu care a obținut, ca Guvernul să recunoască ziua de naștere a lui Constantin Brâncuși, ZI Națională, 19 februarie 1876 – „este înscrisă în Calendarul Culturii Universale ca o dată biblică”. Atunci s-a născut cel care avea să fie „Patriarhul și Părintele Sculpturii Moderne”, „Titanul din Hobița”, gorjeanul care ne-a dus în universalitatea lumii și ne-a înrudit cu Dumnezeu. „Constantin Brâncuşi ne-a dus în universalitatea lumii făcând din națiunea română o mitologie„.

Aceste monumente sunt pietre solide și lucrări bine așezate, întocmai unor cariatide, dar privindu-le, gândul zboară către infinit, către o lume, parcă, mai puternică. O lume a strămoșilor noștri care ne însoțesc în neuitare, trecând, astfel, în eternitate. O trecere de la ceea ce suntem, la ceea ce vom fi.

Spuneam că Masa Tăcerii este un loc de veghere, de parastas, de închinare, de reculegere, de aducere-aminte pentru strămoșii noștri. Să ne putem împărtăși de tot ce poate fi mai valoros, anume verticalitatea acestor oameni simpli. Coloana fără Sfârșit – o scară spre infinit pe care urcă gândul oamenilor spre a se depăși, când au ajuns la ultima clipă, când sufletul devine nemuritor și se înalță către cer, acolo unde nu poate pătrunde decât gândul. Acesta a fost drumul prin care, eu și autorul textelor, am simțit nevoia de a povesti aceste trei întâmplări despre cum s-au construit, cum s-au edificat aceste monumente, însoțite de apa curgătoare. A fost o încercare de a-l aduce pe Brâncuși, în prezent, chiar la Târgu-Jiu unde am filmat.

Florentin Nicolae Streche: La fel ca în opera lui Brâncuși, modul de filmare al lui Alexandru Andrieș aduce aminte de geometria din sculptură, între teluric și celest.

Sergiu Cioiu: Există foarte multă geometrie și lucruri încifrate în complexul brâncușian, care se oferă, spre dezlegare, minții umane când te afli aproape sau vrei să pătrunzi înlăuntrul fenomenului. Mai puțin prin imagini fotografice și cinematice, cît prin apropiere și mângâiere a materiei. Personal, am avut în gând ideea de desăvârșire, neuitare.  Filmul este o dedicație pentru tot ceea ce este coloana vertebrală a românului, a celui care rămâne în picioare. Ca să-l înțelegem mai bine pe Brâncuși, l-am ascultat chiar în prispa Casei Muzeu, de la Hobița, când aflam că „arta este adevărul absolut, că arta nu este o întâmplare, nu est bunul plac al cuiva, ea este o necesitate a timpului, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, iar opera de artă nu este o întâmplare, nu este o minciună, este adevărul absolut, este o mărturie a timpului în care a trăit artistul, este exact ceea ce nu este supus morții. O sculptură bine făcută trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care se află în apropierea ei, pe cel care o privește, trebuie să-ți placă să o atingi, să-ți fie ușor să trăiești în preajma ei, sculptura e apă… apă„!

Florentin Nicolae Streche: Filmul nu este numai despre opera lui Constantin Brâncuși, cât mai ales despre relația interioară pe care o aveți cu obiectele și cu materia . Cum ați „intrat” și cum ați „ieșit” după această experiență?

Sergiu Cioiu: Îmi place acest cuvânt, materia. În cazul lucrărilor lui Brâncuși, materia devine inteligentă și vorbitoare. Aș fi vrut să pot intra și ieși din piatră, din materie. Am avut, alături, în această călătorie, un om de imagine tânăr și talentat, Alexandru M. Andrieș. Am convenit să împărțim filmul în două segmente: Scena pe care cânt, în fața unui public imaginar cele trei cântece poveste, apoi, prin tehnica cinematografică a transfocării, să atingem obiectele sau să ieșim din materie, tinzând astfel, să pot deveni martorul creării lor. O încercare de a fi în lumea aceea a pietrelor, chiar pe malul Jiului.  De asemenea, am simțit nevoia, ca povestitorul filmului să fie un martor prezent care intră în poveste. Colaborarea cu omul de imagine a fost strânsă și creativă, așa cum mi-am dorit.

Florentin Nicolae Streche: Muzica documentarului este amplificată ca un cor, ca un imn, ceea ce denotă noutate în abordarea scenaristică și muzicală din cadrul docu-eseului. De asemenea, dovediți respect și smerenie prin vestimentație, pentru a onora tema filmului.  Cui îi aparțin toate aceste idei ?

Sergiu Cioiu: Muzica este amplificată de poveștile pe care le conține, sunt cântece ample, bine orchestrate, iar pe parcurs am ales teme din folclorul gorjenesc, doine oltenești, care au umplut cadrul, plecând de la digul de pe Jiu până la scara către infinit, ca un brad secular pe care se sprijină bolta cerească.

Ideile au venit de la sine, după ce am întocmit un scenariu care depindea de ce vom întâlni acolo, la Târgu Jiu, în parcul din care pornește Calea pe care trebuia să pășesc. Am pornit de la Biserica Sfinții Apostoli, ca o perspectivă asupra locului în care primul sunet este cel al Jiului peste care se doinește. Dar prima poveste a fost cea a Mesei Tăcerii, ultima dintre cele trei lucrări, pentru ca, trecînd prin Poarta sărutului să ajung la Coloana infinitului. Am fost bine însoțit. Am avut parte de o foarte bună primire și am fost înconjurat de oameni frumoși care m-au încurajat și au sprijinit proiectul. Primul dintre ei a fost chiar Doru Dinu Glăvan, care a propus proiectul la Târgu Jiu, celor care l-au promovat, Centrul Constantin Brâncuși.

La Târgu Jiu a fost o atmosferă de înțelegere și împrietenire, pe care o datorez întregii echipe, asistentului operator Ovidiu Zanfir, celor două producătoare delegate, respectiv Adina Andrițoiu și Maria Bokor, lui Ovidiu Popescu, consultant și excelentă gazdă, care ne-a purtat prin locurile cele mai frumoase, pe valea Sohodolului, la Peștișani și la Hobița, unde am putut filma pe pământul unde s-a născut Brâncuși. Profit de întrebare ca să îi mulțumesc și lui Gheorghe Porumbel, directorul Ansamblului Doina Gorjului, care mi-a permis să aleg costumele gorjenești, în care am cântat. Un important sprijin am avut din partea Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși”, al Teatrului Elvira Godeanu, al Consiliului Județean și al Primăriei. Toți oamenii aceștia au constituit o adevărată echipă ad-hoc, mulțumită cărora am putut realiza acest film-omagiu.

Florentin Nicolae Streche: Documentarul și reîntâlnirea cu Brâncuși nu reprezintă și un motiv sa vă întoarceți cu ființa dvs., cu trecutul dvs. atât de prezent?

Sergiu Cioiu: E o figură de stil, se vede că sunteți poet. Este adevărat! M-am reîntâlnit cu ceva important din trecut, dar și cu un prezent continuu care a devenit modul meu de a fi, în peisajul cultural românesc, fie că e vorba de cântecul poetic sau de teatrul poetic. Mai nou, de film. Poate voi recidiva, dacă timpul va fi clement și voi mai găsi un producător entuziast, ca Doru Dinu Glăvan.

Florentin Nicolae Streche: V-ați gândit la acest documentar, chiar din vremea compozițiilor?

Sergiu Cioiu: N-aș putea să vă spun! A trecut foarte mult timp. Scenariul l-am conceput acum un an, la sugestia Mariei Bokor, care mi-a insuflat ideea realizării documentarului într-un concept vizual și artistic mai nou, decît niște simple videoclipuri. Domnul Doru Dinu Glăvan, care a participat la discuție, m-a încurajat, devenind producătorul filmului.

Florentin Nicolae Streche: Ce sentimente v-au încercat în timpul realizării: ați plâns, ați zâmbit?

Sergiu Cioiu: Am zâmbit, căci a stat ploaia, a apărut soarele și astfel am putut profita de două zile bune de filmare. Desigur, am fost oarecum emoționat de tot ce s-ar fi putut întâmpla acolo. Dacă privești cu atenție acest film, se simte o anumită stare emoțională în momentul în care mă apropii să cânt, chiar lângă la Masa Tăcerii. Este un fapt care  naște emoție, odată cu concentrarea. S-au aprins lumânări, de jur împrejur. Am crezut că poate fi o slujbă, un fel de parastas, in memoriam. Aceste trei opere monumentale, într-adevăr, sunt niște cariatide, capodopere ce nu pot fi transportate nicăieri, nicicând! Văd și doresc filmul, ca o chemare. Am fost impresionat de aerul locului în care s-a născut Brâncuși, de dorința lui de a săvârși acest proiect și de a aduce oameni în aceste locuri.

Florentin Nicolae Streche: Dvs. ați plecat din țară pentru mulți ani cu toți cei dragi, cu Eminescu, Nichita Stănescu și Constantin Brâncuși, și atâția alții, pe care i-ați rostit și cântat. Se vede că îi iubiți chiar și din exil.

Sergiu Cioiu: Nu mă simt exilat, sunt un român, cetățean al lumii. Acum suntem cu toții cetățeni ai lumii, nu?… Important este să nu ne uităm pe noi înșine, să nu ne despărțim de sinea noastră. Niciodată n-am uitat de unde am plecat, de poveștile copilăriei: Ion Creangă, Petre Ispirescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu. Niciodată n-am uitat gustul copilăriei! Niciodată n-am trăit cu impresia că aș putea tăia ceea ce mă leagă de locul meu de baștină, de cultura românească sau de limba care este însăși țara mea!

Florentin Nicolae Streche: La final de interviu și de mărturisire, ce i-ați spune celui care nu-l cunoaște încă pe Brâncuși și valorile ce pot fi descoperite în opera sa, vreau să spun, în lucrările sale?

Sergiu Cioiu: N-aș putea spune mare lucru, dar aș invita pe oricine să citească o monografie despre opera lui Brâncuși, să călătorească, să intre în muzee, inclusiv în cel de la Târgu Jiu. De fapt, i-as spune să se iubească pe sine tot atât de mult, cât locul în care s-a născut. I-aș spune să citească istoria acestei țări, dar nu pe diagonală, ci căutând surse serioase. Locul acesta nu este unul obișnuit, este un loc de sfințenie, cu aerul plin de istorie. Istoria unor înfăptuitori cu care te poți mândri pentru tot ce au lăsat în urma lor. Prețioasa moștenire a neatârnării neamului! Acestea nu sunt vorbe mari, să fim atenți la momentul prezent și să oferim mai mult prin puterea exemplului oferit de ce a fost cândva. Să nu uităm!  

Caseta tehnică:

 

Sergiu Cioiu: regizor, interpret, scenarist, narator

Alexandru Mandy: muzică și versuri  

Alexandru M. Andrieș: imagine și montaj 

Adina Andrițoiu și Maria Mitrache Bokor: producători executivi

Ovidiu Zanfir: asistent producție film

Victor Panfilov: etalonaj și sunet

conf.univ.dr. Ion Corbu și Ovidiu Popescu: consultanți

Parteneri în cadrul filmărilor: Ansamblul Artistic Profesionist „Doina Gorjului”, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, Asociația „Acasă la Brâncuși” și Liga Femeilor Gorjene „Arethia Tătărescu”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *