- Articol publicat cu acordul domnului Alexa Visarion
Noaptea, în ceasurile mele de veghe, seva nesomnului îmi călăuzește mintea, sufletul și gândul, călătorindu-mă către orizontul de plenitudine care iluminează bucurii adânci ce mă trimit spre densitatea ființei, către genuina plăcere a destăinuirii identităților creatoare de înțelegere și înțelesuri… Mă înalță, mă eliberează de toate nimicniciile rânduite cu tenacitate sau poate inconștiente în spontaneitatea lor iresponsabilă.
E un privilegiu să mărturiseşti trasee de emoţii şi răspântii ale artei teatrului şi filmului, ale singurătăţii şi solidarităţii artiştilor – pragurile, surpările şi iluminarea creaţiei.
Încerc să încetinesc astfel goana uitării.
Suntem în noi înşine o lume, un regat, un univers în adâncul unui abis. Suntem o societate zgomotoasă, plină de tentaţii, dar în cele din urmă nu suntem altceva decât singurătăţi care îşi întreţin neliniştea prin speranță.
„Zei, descătuşaţi-mă din sterila mea angoasă.” (Eschil)
Oameni, idei, momente, ecouri, oglindiri, semne ale unei coincidentia oppositorum, unitatea dintre finit şi infinit care ne întăreşte tristeţea vitală a unei melancolii din clipirea unui zâmbet.
Omul este făcut pentru a cugeta; iar atunci amintirea îi întăreşte demnitatea şi natura sa unică. O legitate eternă şi absolută a sentimentului, prin ideea unei „logici a inimii” (Pascal) şi în „domeniul emoţionalului” cunoaşterea poate fi „corectă şi necorectă” (F. Brentano).
Suntem liberi să înțelegem creația pe mai multe nivele, să cultivăm, să mărturisim harul transfigurării, gândirea din operă și opera din gândire. Nu putem trăi decât identificându-ne cu profundă pasiune, până la capăt, cu un punct de vedere, cu un crez care ne susține și întărește un ideal de existență.
Adevărata noastră identitate ființează doar prin ceea ce iubim pentru a apăra… Dau scrisului tăcerii, azi citire…spunea Shakespeare.
Vittorio Holtier, personalitate misterioasă, întreţinută în prim plan prin discreţie, caracteristică atipică artei româneşti contemporane, scenograf definit plenar prin eleganţă, rafinament şi subtilitate, pictor şi grafician sub „pecetea tainei”, profesor al talentelor scenografice (îl menţionez aici doar pe Dragoş Buhagiar), Vittorio Holtier a construit prin viziunile sale plastice, universuri spectaculare reflexive ce focalizează energiile spirituale în imagini hieratice.
Metafizica substanţei sale imaginative, însemnele nobiliare ale cifrului ideatic, ce i-au verticalizat opera, puritatea exprimărilor ce surprinde esenţele transparente ale densităţii existenţei fluide şi, nu în ultimul rând charisma rasată a prezenţei sale a iluminat emblematic structura artistului.
Semnătura lui a fost şi va fi întotdeauna suport valorii.
Am debutat împreună cu scenograful Vittorio Holtier pe scena studioului Casandra în 1970 , cu spectacolul Cartofi prăjiți la orice, de Arnold Wesker.
„După premieră, s-a răspândit zvonul și publicul, dar și oamenii de teatru, din București au luat calea Casandrei. Pentru mulți a fost un prilej de speranță, pentru unii prilej de neliniște. E un adevăr; pentru ordinea stabilită a valorilor, se arată amenințătoare o noua citire a teatrului”- Radu Penciulescu
„Alexa Visarion a reconstituit, în colorit păstos, cu rigoare compoziţională şi violenţă pamfletară, viaţa abrutizantă din mediul cazon englez, în care sunt posibile toate ticăloşiile, inclusiv apostaziile notate în text. Pentru aceasta, regia și scenografia lui Vittorio Holtier a lărgit spaţiul de joc, ieşind din interioare pe câmpul de instrucţie, făcând ostaşii să străbată în marş forţat sala de spectacol, introducându-i cu abilitate pe spectatori în acest univers claustrat, unde fermentează nimicnicia sufletească, abuzul criminal, prostia agresivă, trufaşul spirit de castă. ” (Valentin Silvestru)
„Modificarea spaţiului scenic constituie prima operaţie reuşită. Evadând din dreptunghiul micii scene italiene de la Casandra, studentul regizor Alexa Visarion și studentul scenograf Vittorio Holtier au utilizat în mod ingenios sala, adică spaţiul ce înconjoară parterul, transformându-l într-un ideal loc de execuţie pentru marşurile forţate, alergările şi instrucţia grupei de soldaţi. Atragerea spectatorilor în realitatea puternică a jocului şi distrugerea convenţionalismului fals teatral se obţine fără ostentaţie şi acţiuni excentrice. Captarea e directă, plină de simplitate, stabilindu-se noi relaţii calitative între actori şi publicul chemat să reacţioneze la provocarea directă…“ (Mira Iosif)
„Rebelii nu mai protestează, Drumul spre înalta societate a fost greu, însă răsplătit pe deplin. Furios, ca şi Wesker sau Osborne, Pip Thomson (eroul din Cartofi prăjiţi la orice) sfârşeşte prin a accepta.
[…] Am revăzut succint numai unul din subtextele pe care Alexa Visarion, student regizor în clasa prof. Radu Penciulescu, împreună cu studentul scenograf Vittorio Holtier, clasa prof. Paul Bortnowski le-au pus în evidenţă prin intermediul unei excelente suite de imagini scenice. Sala, în concepţia regizorului, este un posibil interlocutor, un participant nemijlocit la experienţa grupului de recruţi. Scena fără cortină, cu pereții cenușii la vedere, cu ușa imensă de metal care puncta cu brutalitate expresivă fiecare intrare și ieșire, un proscenium în stânga noastră care acoperea primele rânduri de scaune deaspura cărora atîrna un manechin cu scheletul de sârmă acoperit cu plastic transparent… Sala înconjurată de practicabile pe care ţintele bocancilor execută infernala partitură a instrucţiei armate, zgomotul mânuirii armelor sunt numai câteva semne ce particularizează experienţa. Stimulul urmează calea adevărată de la senzaţie la imagine. […] Pentru prima dată, am văzut un grup de teatru, o echipă capabilă să funcţioneze ca un fin şi indispensabil mecanism. […] ”(Iulian Georgescu)
„Recenta producţie a studentului Alexa Visarion cu piesa lui Wesker „Cartofi prăjiţi la orice“ de la Studioul „Casandra“, mi se pare formă inteligentă şi modernă de „cointeresare“ a publicului în desfăşurarea spectacolului. Scena prelungită în sală (scenografia Vittorio Holtier) pe cele trei laturi, publicul la mijloc e solicitat – pe rând sau concomitent – de o acţiune dramatică intensă, pus să aleagă între un episod sau altul, cu o disponibilitate de selectare pe care un spectacol în caseta obişnuită a scenei nu i-ar putea-o oferi niciodată…“ (Dan Nemţeanu)
Început de carieră binecuvântat pentru amândoi, într-un climat al valorilor.
Am fost invitat împreună cu Vittorio la teatrul Nottara în 1971, să naștem scenic Echipa de zgomote de Fănuș Neagu, text premiat de Uniunea Scriitorilor în acel an. Spectacolul a fost interzis după prima vizionare.
În același an la Teatrul de Stat din Arad am lucrat o primă versiune a Unchiului Vanea de A.P. Cehov.
În anul următor am fost invitați de Gheorghe Harag, director artistic la Târgu Mureș să realizăm textul lui G. Djagarov, Procurorul.
„… în Procurorul de la Tg. Mureş (regia Alexa Visarion și scenografia Vittorio Holtier) angajarea actorilor şi a sălii era absolută. Acesta e cred spectacolul cel mai puternic al stagiunii, manifestul uman cel mai categoric, sau, mai exact, cel la care am reacţionat cel mai adânc. Dintre noi se ridică acuzatorii şi apărătorii, ei ne continuă pe scenă viaţa. Teatrul politic eficace este cel care discută existenţa reală a unui public, de aceea răsună atât de diferit de la ţară la ţară. Nu condiţia umană o comentează el, ci raporturile cu o societate, cu o istorie particulară. Şi discuţiile dintre Anchetator şi Procuror şi strigătul Mamei nu se uită. Există însă un moment extraordinar. Boian, cel care a capitulat, care a pierdut raţiunea de a lupta trece prin sală cu steagul roşu imens desfăşurat urlând patetic „Bandiera rossa“. Conflictul dintre forţa scenică de neimaginat a simbolului revoluţionar şi derizoriul personalităţii celui care îl poartă creează o neînchipuită tensiune. N-am simţit niciodată, ca o muşcătură în carne, până la os, o mai adâncă oroare faţă de pervertirea acestei superbe atitudini a umanităţii. Revoluţia ca stindard al compromisului – nimic mai jignitor…“ (George Banu)
„În piesa Procurorul, de scriitorul bulgar G. Djagarov, pe un decupaj scenic propriu, Alexa Visarion împreună cu scenograful Vittorio Holtier au tensionat sensurile cu o vigoare ce depăşeşte pe aceea a textului, transformând spectacolul într-o dramatică dezbatere în jurul responsabilităţii faţă de soarta omului, într-un violent rechizitoriu împotriva ilegalităţii şi abuzului de putere. Procurorul atestă un regizor matur, de un talent debordabil, de o precizie a mijloacelor exemplară ce conclucrează excelent cu scenograful partener de creație, Vittorio Holtier.” (Valentin Silvestru)
„Procurorul este un spectacol-eveniment despre drumul lung, nesigur, sinuos, dificil, al Adevărului, şi o demonstraţie tăioasă despre triumful acestui adevăr. […] Teatrul lui Alexa Visarion-Liviu Rozorea-Vittorio Holtier este un teatru brutal, lucid, fără menajamente, necruţător, un teatru politic în cel mai înalt sens al cuvântului, un teatru umanist în înţelesul lui cel mai profund. Rareori am văzut, pe scenă, o pledoarie atât de deschisă şi de încrâncenată, despre libertate, pentru vigoarea şi pentru limpezimea morală a ceea ce trebuie să însemne adevărul…” (Dinu Kivu)
„…Scenografia lui Vittorio Holtier creează tensiune dramatică, sugerează cu fineţe atmosfera de insidioasă teroare în care se desfăşoară dialogul-luptă dintre procuror şi anchetator. Un spectacol tăios, dur şi în acelaşi timp patetic, dureros, demonstraţie zguduitoare a drumului complicat al adevărului, manifest în arta autentică de teatru politic angajat în emoţie şi adevăr artistic…” (Ileana Popovici)
„…Tânărul regizor Alexa Visarion citeşte textul şi îl descifrează în spectacol „cu glas tare”, cu curaj, cu limpezime. Linia dintre bine şi rău, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi eroare… Procurorul nu mai este în lectura târgu-mureşeană atât o piesă psihologică, cât una în care situaţiile de viaţă învestite cu valoare de document prilejuiesc o dezbatere… Alexa Visarion are, de asemenea, în perfect acord cu textul, fericita idee de a nu mai delimita planul real de cel mental, imaginar, ci de a le unifica şi de a le face să se confunde – ceea ce măreşte forţa de şoc ideatic a montării…” (Natalia Stancu)
„…Pe un decupaj scenic propriu, regizorul Alexa Visarion a tensionat sensurile cu o vigoare ce o depăşeşte pe aceea a textului, transformând spectacolul cu sprijinul scenografului Vittorio Holtier într-o dramatică dezbatere în jurul responsabilităţii faţă de soarta omului.” (Traian Şelmaru)
Tot în 1972 pe scena Teatrului Național din Cluj, am regizat în premieră absolută, piesa O pasăre dintr-o altă zi de D.R. Popescu…
Amintirile dureroase aduc și bucurii când se rostuiesc în semnificaţii.
Am venit la Cluj cu nucleul de echipă cu care lucrasem la Casandra și Târgu-Mureș, Vittorio Holtier și Liviu Rozorea. Împreună cu excelenţii actori Silvia Ghelan, Gheorghe Nuțescu, Melania Ursu, Anca Neculce-Maximilian și Dorel Vișan am deschis un nou drum teatrului. Greu, foarte greu după perioada de creație – Vlad Mugur. Am construit spectacolul într-o formulă violent demistificatoare, cu mijloace scenice surprinzătoare şi inedite pentru acel timp al teatrului românesc. Repetiţiile erau supravegheate, pagini din caietul de regie şi indicaţii din timpul lucrului au ajuns prin intermediari binevoitori sau, pur şi simplu, colaboratori ai organelor, la Consiliul Culturii. Dramaturgul, directorul şi regizorul au fost „invitaţi” să-şi clarifice poziţiile, martor implicat în acest proces de clarificare a fost Aurel Baranga. De ce? Pentru că Baranga, care dorea să suflăm şi în iaurt, care contribuise din plin la interzicerea „Revizorului” lui Pintilie, ne avertiza cu un zâmbet perfid şi înţelegere scriitoricească că dacă ajung la Ceauşescu aceste probleme, e „rău, rău de tot…”. D.R. Popescu i-a spus: „Dumneavoastră, medic fiind aveţi tratamentele în buzunar. Aşa cum gândiţi, noi devenim atât de sănătoşi că nu mai are rost să trăim…”. Doctor în toate, Baranga, diagnostica… din prudenţă slugarnică, din laşitate, din oportunism. Conducerea ministerului a cerut modificări în text, modificări pe scenă… eliminarea „sicriilor” ce coboară de la pod, a cântecului „Internaţionala”, căci crea nedumerire şi revoltă a lipsei de mişcare în scenă în prima parte a spectacolului, sub lozinca concretă şi puternic vizibilă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.
A urmat vizionarea, celebra vizionare. Sala teatrului, arhiplină. Invitaţi şi chemaţi, comisiile ideologice ale muncicipiului şi judeţului, desemnate să judece reprezentaţia şi să o strivească. Şi atunci, după finalul spectacolului, când uşile sălii se deschideau, când uşile teatrului se deschideau şi când personajul Livian, interpretat de Rozorea, ajungea în afara teatrului, dincolo de stradă, într-un loc public, într-o agora străjuită de Catedrala Ortodoxă şi frontispiciul clădirii Teatrului Naţional, şi de acolo transmitea ecouri puternice peste oraş, în întunericul noapții… „//Hai la lupta cea mare! Rob cu rob, să ne unim… „
Tăcere adâncă, spaimă. Preţ de câteva minute nimeni nu a rostit niciun cuvânt. Apoi, de undeva, dintr-o lojă, a ridicat mâna pentru a lua cuvântul cineva: „- Eu sunt muncitor,… turnător şi vin la teatru să mă educ, să mă distrez să pot munci mai bine… Nu am înţeles nimic. Aici, pe scenă, se întâmplă lucruri nedorite, împotriva politicii statului… Nu trebuie jucat acest spectacol.” . Un freamăt s-a simţit jos, la parter şi o voce tremurândă a strigat: „- Lăsaţi spectacolul să se joace… Adevărul nu face rău nimănui… Sunt artişti şi pe scenă e arta lor… M-aţi mai învăţat că limba română e limba slavă. Eu sunt sărb la origini, dar limba română e latină.”. Rumoare în sală. Era academicianul Constantin Daicoviciu. Din loja oficială, primarul municipiului a ripostat: „– Tot ce e aici, ce am văzut astăseară, e o porcărie… Ce artă? Porcărie!”. S-a ridicat fără să ceară permisiunea marele György Kovács: „Odată, la un concert a lui Bela Bartok, nu ştiu dacă numele e cunoscut de toţi cei din sală, deci trebuie sa spun că Bela Bartok a fost un mare compozitor, artist de renume mondial. După un concert al său, o parte din sală, un număr restrâns de spectatori, nedumeriţi, protestau zgomotos… iar ceilalţi, cei care ştiau că au venit la un concert Bela Bartok, s-au ridicat în picioare şi aplaudau. Astă seara, aici la Teatrul Naţional, eu m-am ridicat în picioare şi aplaud.”. Aplauzele marelui actor au declanşat aplauzele finalului de spectacol.
Au început apoi violentele reproşuri ale comisiei ideologice. Unii tăceau jenaţi de linşajul ce se declanşase. S-a auzit o voce de undeva din sală: „Dânsul care a spus că e muncitor, e bibliotecar, deci turnător-turnător.”.
Au vorbit pro-spectacol – artiştii, intelectualii, români şi maghiari, iar împotrivă – reprezentaţii cu drepturi depline ai cenzurii…
„Întotdeauna, în spectacolele sale, Alexa Visarion voia să le arate celor din stal, din loje şi de la balcon, faţa nevăzută a lunii! Ce se-ntâmpla şi se vedea pe scenă trebuia să arate şi ce nu se vedea şi nu se auzea – şi de fapt alcătuia faţa nevăzută a lumii… Spațiul scenic conceput de Vittorio Holtier pătrundea invizibilul din prea-vizibilul știut. Fiindcă nu toţi spectatorii sunt egali în înălţime şi greutate, în gânduri şi simţiri, contorsionaţi fiind ei şi de darwinismul economic, politic şi moral la zi, Alexa Visarion și Vittorio Holtier încercau să anihileze întâi strategiile de manipulare ale diversiunilor ideologice, ca apoi să le pună în faţa spectatorilor adevărata faţă nevăzută a lunii! Nu-i era prea uşor, mai ales că faţa nevăzută a lunii era perfect luminată de soare, şi nu se putea spune că doreşte cineva s-o ascundă! Montând la Cluj povestea unei Păsări dintr-o altă zi, s-a putut convinge, prin numeroasele vizionări ale piesei, de realitatea dintr-o altă zi a păsării de pe faţa nevăzută a lunii. Spre finalul reprezentaţiei, actorii, cutremuraţi şi angoasaţi de aerul pe care-l respirau pe scenă, au ieşit – au descins, au năvălit! – printre spectatori, indignaţi, cântând, chemându-se la o luptă neîntârziată pentru aducerea în lumina concretă a reflectoarelor – a părţii invizibile din lună! Dar cum unii spectatori din lojile fundamentale mizau pe propria lor gândire, ce le permitea să nu vadă nicio legătură între cauze şi efecte, Pasărea dintr-o altă zi a tot fost amânată să-şi găsească zborul, ca să nu favorizeze insecuritatea cetăţenilor!..
Numai că publicul nu trebuia să creadă în existenţa mijloacelor de manipulare a existenţei concrete a feţei nevăzute a lunii!.. Aşa că – minune! – a doua zi unul dintre interpreţii principali ai piesei a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar, la Dej, şi câteva luni bune n-a mai călcat prin Cluj! Aşa că… spectacolul s-a ascuns. (D.R. Popescu)
Criticii, cei mai mulţi dintre ei, au susţinut spectacolul clujean. Au vorbit, atât cât puteau şi cât se putea publica atunci despre identitatea reprezentaţiei. Vizionarea atât de mârşavă a avut pentru mine şi un efect extraordinar privind solidaritatea artistică.
Teatrul este cea mai frumoasă şcoală a umilinţei, dar şi cea mai frumoasă universitate a voinţei.
„…Pe scena Naţionalului clujean piesa lui D. R. Popescu a avut şansa unei montări inedite. […] Încă înainte de ridicarea cortinei se insinuează o nelinişte, se iscă semne de întrebare pentru că, în timp ce-şi ocupă locurile, spectatorii văd în avanscenă un cearşaf alb sub care se mulează formele unui corp omenesc. După ridicarea cortinei, în întuneric, un far de motocicletă îşi plimbă lumina peste sală şi cearşaf, violentând privirile publicului. Apoi se aprind reflectoarele şi lumina lor necruţătoare învăluie toate personajele aflate în scenă până la sfârşitul spectacolului. Nu există intrări şi ieşiri, nimeni nu poate dezerta, cadavrul este acolo, totul trebuie lămurit. Timpul adevărului a sosit. În partea întâi nu există nicio mișcare, doar o dinamică a vocilor și a chipurilor, sub lozinca: Proletari din toată țara, uniți-vă! În partea a doua, scena este despuiată, iar în acest Purgatoriu, paturi de metal suprapuse, un wc și deasupra o nouă lozincă: Trăiască lupta pentru pace! Glumele, bancurile insidioase ale lui Ionescu (interpret Dorel Vişan), hipnoza prin care adoarme atâtea conştiinţe se dovedesc ineficace acum, când dârzenia furioasă şi dreaptă a nedreptăţitului Livian (Liviu Rozorea) frânge crusta mârşăviilor. Ionescu, omul cu pălărie de paie şi tranzistor („Cânta fanfara militară!”) apare în toată goliciunea lui de parvenit, asemenea manechinului adus la un moment dat în scenă.“ (Ion Calion)
„…Regizorul Alexa Visarion împreună cu scenograful Vittorio Holtier au sugerat un spaţiu de joc straniu; personajele piesei se înfruntă într-un spaţiu al detenţie, al ispăşirii al unor vinovăţii posibile, sau existente. O încăpere cu paturi metalice suprapuse, în care stau aceste personaje dominate de stări endofazice, cuprinse de gânduri trăite, ori într-o fază de prospectare este, de fapt, un cadru purificator, un amplu decantor de conştiinţe. […]
În acest spectacol, neobişnuit ca scriere şi interpretare, cele mai ascunse gânduri ale personajelor sunt amplificate sonor. Strigătul acesta din interiorul fiinţei umane este pasărea dintr-o altă zi,obosită de zborul chinuitor, obosită de timp…” (George Genoiu)
Pe scena Studio a teatrului Nottara în 1973 am lucrat împreună Vinovatul de Ion Băieșu.
„….Pe micuţa scenă din subsolul Teatrului „Nottara“, scenograful Vittorio Holtier (colaborator constant al regizorului) a conceput cadrul pentru un ritual al supliciului. Nu există decât un soi de pat uriaş, pătrat, rigid, pe care actriţa îl va înveli, lent, în cearceafuri albe; straniu şi tulburător, din mijlocul său se înalţă un stâlp, amintind ţintuirea infamantă şi, deopotrivă, crucificarea. Multele intrări şi ieşiri ale scenei nu pot servi vreunei evadări: scăpare nu există… “ (Ileana Popovici)
„Spectacolul de la Nottara are suflu tragic şi o intensitate expresivă demnă de tragedia antică. Stranietatea montării se susţine pe spaţiul scenic lucrat şi de această dată de regizor, împreună cu Vittorio Holtier. Auster, dar bogat în intensităţi ascunse, spectacolul relevă modernitate esenţială şi, totodată, împlinire actoricească.“ (Dinu Kivu)
În 1973 am organizat pentru prima dată în România, la Cluj, Gala Teatrelor Naționale și simpozionul Textul clasic și publicul contemporan.
Am montat pentru acest eveniment Meșterul Manole de Lucian Blaga și Unchiul Vanea de Cehov.
“… Meşterul Manole are o semnificaţie adâncă […]. Condiţia lecturii prealabile e importantă, fiindcă trebuie spus de la bun început că Alexa Visarion propune o formulă proprie în abordarea poemului dramatic, un decupaj regizoral în care a integrat cu o funcţie accentuat demonstrativă scenografia lui Vittorio Holtier, şi într-o mare măsură răspunsurile actorilor.
Aşadar o montare «de autor», firească în operaţia frecventă de recitire a clasicilor, ce ilustrează în primul rând punctul de vedere al directorului de scenă, şi nu o conştiincioasă mutare pe scenă a textului lui Blaga.
[…] Un spectacol în acorduri majore, tragice, într-o tonalitate bărbătească, aspră, un joc ritual pe tema stării de excepţie pe care o presupune creaţia. „Teatrul de stare” pe care regizorul îl cultivă i-a izbutit deplin acum. Impresia pe care o transmite acest Meşter Manole e starea magmatică, de haos ce premerge luminii. […]“ (Mira Iosif)
„… S-ar putea spune, de pildă, că punând în scenă Meşterul Manole, regizorul Alexa Visarion şi scenograful Vittorio Holtier au săvârşit unele infidelităţi faţă de opera lui Blaga. […] Operaţiunea întreprinsă de regizor tocmai în această direcţie a fost şi aceea de a transforma poezia literară în poezie scenică. […] Mergând pe această direcţie a «teatralizării» textului, Alexa Visarion a trecut spectacolul din registrul poematic al piesei, în acela al unei succesiuni de «stări» şi momente, unele însă de o rară frumuseţe, reprezentând reale transpuneri scenice ale metaforelor literare. Atmosfera se constituie într-un element activ al spectacolului, care cuprinde întreaga sală.
Publicul este chemat în sală de bătăile toacei, care sunt urmate de o linişte adâncă, obligând la maximă concentrare. […] De un dramatism cutremurător este scena jurământului, ca şi scena priveghiului, care încheie spectacolul într-o tăcere reculeasă, obligând publicul să părăsească sala cu imaginea lui Manole întins la poalele zidului mănăstirii, ca o veşnică ofrandă adusă creaţiei…“ (Margareta Bărbuţă)
„Dificultatea fascinantă a creaţiei, astfel ar putea fi definită interpretarea propusă de regie, ceea ce înseamnă tentaţie discursivă este consecvent sacrificat în numele tensiunii explozive, a vocaţiei artistului. Ciocnirile sunt între doua atitudini: aceea a grupului, a spaimei de eşec şi a lui Manole şi cea a vocaţiei ca destin asumat. Interpretul principal, Constantin Adamovici, evită eroismul. El subliniază propriul efort pentru a rezista[…] doar prin energia creatorului ce nu-şi acceptă înfrângerea. Vittorio Holtier imaginează o memorabilă soluţie scenografică […].“ (George Banu)
Notele scenografului:
„[…]Un decor ridicat în spaţiul scenic propriu-zis ar fi îndepărtat fizic spectatorul de terenul dramei, l-ar fi situat în postura unui contemplator, ar fi dat naştere unor trucuri pentru a crea iluzia, aşezând spectacolul în zona rece a unei concepţii conformiste. De aceea, căutând un raport inedit cu publicul, am ridicat partea cea mai importantă a decorului în fosa de orchestră (sala Teatrului Naţional din Cluj fiind construită şi pentru spectacole de operă, este dotată şi cu o astfel de fosă) publicul fiind în felul acesta covârşit de dimensiunile monumentale ale unui eşafod în lemn de brad, o schelă de mari dimensiuni care acoperea toată deschiderea portalului scenei. În acest dispozitiv, obligam publicul să privească ansamblul construcţiei de jos în sus, asigurând pentru acţiunile scenice un ascedent marcat şi ofeream spectatorului un impact, o anume stare de tulburare care ar fi reuşit să-l pregătească pentru a primi mesajul propus într-o atitudine implicată, participativă în locul celei confortabile, distanţate şi contemplative pe care ar fi avut-o dacă decorul ar fi fost construit în cutia scenei.
Schela, un portic imens, supraetajat pe patru nivele, de la nivelul fosei până la partea de sus a portalului, trasa o geometrie albă, puternică, de lemn masiv, o structură de prim-plan care lăsa toată scena teatrului vastă, în întunericul pe care se profila contrastant. În acest spaţiu amplu, misterios, ca într-o peşteră sumbră, ca într-o noapte adâncă, perpetuă, cosmică, undeva în depărtare, pâlpâia un foc, aruncând în jur lumini nesigure, tremurătoare.
Prezenţa focului aduce în scenă elementele, stihiile, forţele telurice care se opuneau efortului meşterilor de a ridica zidurile bisericii.
Tot din cutia întunecată a scenei, înaintează şi urcă la cele trei nivele ale schelei, panta de acces şi scări care asigură o circulaţie vie, pe verticală; în sală, la dreapta şi la stânga, erau aşezate deasupra câteorva rânduri de scaune, platforme din planşe de scândură legate între ele printr-o punte transversală, îngustă, o punte periculoasă, pe marginea „prăpastiei“, deasupra fosei, de unde din când în când izbucneau lumini ce sugerau reflexe vulcanice, infernale. În faţa acestui eşafodaj, zece stâlpi marcau cele nouă travee verticale, de câte un metru lăţime, care ritmau deschiderea acestei construcţii şi parcurgeau întreaga înălţime a schelei de treisprezece metri, de la bază până la nivelul superior. De la acest al treilea nivel, actorii, aşezaţi fiecare pe traveea sa, cei nouă meşteri mari, lansau prin ghidajele, canalele cu care erau prevăzuţi aceşti stâlpi, panouri de scândură, care în jocul zidirii, căzând cu viteză, în câteva lansări reuşeau să închidă în câteva clipe, de mare intensitate şi dezlăntuire, care tăiau respiraţia publicului…
Întreaga schelă, care se transforma rapid într-un perete de lemn alb de mari proporţii, o catapeteasmă de 9×13 metri… care zidind-o pe Ana, soţia sacrificată a lui Manole, înălţa în sfârşit biserica, mereu şi mereu reluată, pe temelii de neclintit.
Astfel, ceea ce nu fusese decât schiţat iniţial prin osatura eşafodajului se concretiza subit într-un iconostas încă pur, de lemn crud, virgin, aşteptându-şi icoanele; acest iconostas, tâmplă a bisericii (tâmplă, templu, tâmplar, templier, o serie de etimologii care pot deveni prilej de interesante şi bogate comentarii cu aură ezoterică, mitologică) „trăsnea” o cezură fără echivoc între zona profană şi cea sacră, aflată dincolo, în „Sfânta Sfintelor”.
Rămâneau în afară, către public, cele două platforme pe care „les macons“ – masonii – (nu facem aici decât să dăm termenul în franceză al meşterului zidar – de biserici mai ales – conotaţiile se desprind de la sine, nu insistăm; ar fi numai aceasta o temă de interpretare a legendei) de acum inutili, opera odată împlinită, veghează la căpătâiul lui Manole, şi el, în sfârşit, mântuit.
Eliminarea procedeelor destinate a crea iluzie, conceperea decorului ca pe o sculptură funcţională, cinetică şi exploatarea mişcării atât pe verticală, cât şi pe adâncime – prim-plan al personajelor, soluţia zidirii – un asurzitor bombardament de planşe căzând precum cuţitul ghilotinei, pe ghidaje de la înălţimea de nouă metri, una după alta, simultan pe cele nouă rânduri desfăşurate pe toată deschiderea scenei, utilizarea lemnului crud şi a unor surse de lumină naturale, foc, lumânări, opaiţe, precum şi alte elemente de detaliu, au făcut ca această realizare să fie spectaculoasă şi inedită, să fie remarcată de specialişti la timpul respectiv, cu prilejul primului festival al teatrelor naţionale, organizat la Cluj-Napoca chiar din iniţiativa regizorului Alexa Visarion şi care cuprindea şi premiera acelui Meşter Manole, alături de celalalt spectacol pe care l-am lucrat împreună, Unchiul Vanea de Cehov. Dintre multe consemnări elogioase ale acelei propuneri de teatru blagian, aş aminti aici părerea maestrului Moni Ghelerter, care a considerat montarea drept antologică.”
Înainte de premieră am auzit că Unchiul Vanea este un spectacol la care se râde. Şi mi s-a făcut teamă. A transforma piesele mari ale lui Cehov strict în nişte pretexte pentru exerciţii comice, iată ceva care riscă să devină o nouă prejudecată în materie. Cu atât mai gravă cu cât este mai simplu de realizat. În fond, orice poate fi transformat într-o sursă de veselie… E suficient să faci totul pe invers ca să creşti în ochii tăi moderni şi docţi. Natura (sau altceva) ne-au creat atâtea posibilităţi de a mima gândirea, încât pentru nişte oameni abili este un lucru de nimic să apară drept reformatori în receptările candide ale naivilor, calitate de care nu e scutit nimeni dintre noi.
Spectacolul Alexa Visarion-Vittorio Holtier-Gheorghe Nuţescu ţine însă de o cu totul altă categorie. Este într-adevăr un spectacol la care se râde din belşug, la care însă cei care râd au în faţa lor imaginea unor cadavre în jurul cărora se dansează un vals stupid şi dement. Aici nu este vorba de a înlocui o prejudecată cu o altă prejudecată, ci de o anume înţelegere şi de o anume intuire a piesei şi, poate mai mult decât atât, a universului cehovian. (…)
Este un spectacol în care sentimentele de farsă şi de tragedie se află într-o desăvârşită instabilitate, îşi schimbă permanent calitatea de momente dominante (…).
În ultima vreme se discută tot mai mult despre necesitatea de a intelectualiza teatrul. Din păcate, în planul spectacolului acest efort (nobil, altfel) se traduce printr-o excesivă şi stearpă vânturare a unor concepte extraartistice. Spectacolul Naţionalului clujean reprezintă, însă, răspunsul pozitiv. Avem într-adevăr de a face cu o intelectualizare, dar este vorba de o intelectualizare care vine dinăuntrul spectacolului, din adâncurile sale, ca să mă exprim şi eu mai poetic, şi care pe scenă se transformă într-o autentică voluptate a interpretării, în care gesturile mici devin fundamentale pentru o clipă, ca să eşueze în trecut în clipa imediat următoare…” (Leonida Teodorescu)
„Unchiul Vanea este la ora actuală cel mai frumos spectacol al lui Alexa Visarion. În fişa personală de lucru a regizorului, fişă destul de compactă în raport cu «anii de meserie» puţini, – această piesă ocupă un loc preferenţial. Montată în urmă cu două stagiuni la Arad, cu Constantin Adamovici în rolul titular, iată piesa revine pe scena Naţionalului clujean, entuziasmând critica şi publicul. Revine piesa şi nu spectacolul. (…)
Marea calitate a montării Unchiului Vanea pe scena clujeană, coeficientul ei artistic, rezidă în complexitatea viziunii. Decorul și costumele – din nou Vittorio Holtier – direcţionează prin materiale, obiecte, culori şi aşezarea lor în scenă, privirea noastră asupra lumii cehoviene; un decor cu dublu focar; privit dintr-o parte – scaune albe de grădină, o masă lungă de sufragerie, o faţă de masă albă (inferioară în frumuseţe celei din Livada cu vişini, de la Bulandra!) aparent, recuzita obişnuită a pieselor cehoviene. Privit mai îndeaproape, vedem că mobilele sunt aşezate pe un pietriş alb, că deasupra banchetelor din grădină atârnă un splendid candelabru, de salon, că podeaua sufrageriei sau cea a cabinetului lui Vanea este de fapt acelaşi covor de pietriş; şi pe alocuri, dar prezente mereu în scenă câteva rădăcini noduroase, fantastic încâlcite, câteva trunchiuri rămase parcă dintr-o eternă livadă cu vişini, veşnic retezată de necruţătorul fierăstrău al timpului. Ne aflăm «înăuntru», ne aflăm «afară»? Insesizabilă confundare a planurilor, imperceptibilul aliaj dintre real şi fantastic, dintre banal şi insolit, determină timbrul aparte al acestei reprezentaţii. O lectură scenică integrală a textului, care echilibrează armonios, subtil dar decis, «dichotomia dramaturgiei cehoviene». «La Cehov asistăm la o prăbuşire a valorilor prin răsturnarea lor… prăbuşirea constituie substanţa tragică a pieselor, răsturnarea este viziunea comică aplicată». (…)
Această viziune comică se obţine prin gest, în raport invers cu replica, prin accelerarea unor momente, – accente pe situaţie, – şi încetinirea altora, secvenţe filmate parcă cu încetinitorul. (…)” (Mira Iosif)
„Excelenta atmosferă realizată de Alexa Visarion în scenografia lui Vittorio Holtier pe parcursul întregului spectacol, de asemenea, momente paroxistice, în special începutul actului al III-lea, unde Gheorghe Nuţescu ne oferă un adevărat recital (după atâţia ani, în sfârşit, i s-a încredinţat un rol pe care îl merita şi pe care multă vreme ni-l vom aminti), de asemenea finalul, unde Constantin Adamovici face demonstraţie de virtuozitate, încheind sublim spectacolul, împreună cu Melania Ursu, în acel dans al lacrimilor.“ (Ilie Călian)
„…La Unchiul Vanea, se poate vorbi de o adecvare deplină a mijloacelor scenice la cerinţele textului, privit în lumina critică a celor mai noi exegeze ale operei cehoviene. De aici şi valoarea deosebită a spectacolului. Numeroaselor discuţii cu privire la «genul» pieselor lui Cehov – Alexa Visarion le dă un răspuns limpede, îmbinând comicul cu tragicul într-un dozaj rafinat şi revelator. Tânărul regizor împreună cu tânărul scenograf Vittorio Holtier au avut de luptat aici cu un întreg şir de prejudecăţi aşezate în straturi, timp de câteva decenii, peste opera lui Cehov, căutându-i semnificaţiile reale, aşa cum pot vorbi ele astăzi unui spectator lucid, duşman al mistificărilor. […]
Spectacolul e construit pe schela câtorva scene-cheie, momente memorabile pentru forţa lor de expresie: ritualul mut al servirii ceaiului în actul I, într-o ambianţă de plictiseală lâncedă şi, prin contrast, de puritate transparentă…” (Margareta Bărbuţă)
„… Exemplul cel mai convingător a fost spectacolul Unchiul Vanea, semnat de Alexa Visarion. Regizorul, împreună cu scenograful Vittorio Holtier, propun un raport extrem de subtil între real şi imaginar, oferind o lume concretă, a cărei prezenţă nu admite însă niciodată iluzia vieţii. Două elemente opuse susţin perpetuu imaginea scenică: pietrişul alb ce acoperă scena ca o spumă parcă îngheţată, dar scrâşnind la fiecare pas, şi elegantul candelabru, agăţat misterios deasupra acestor oameni plasaţi într-un spaţiu ce nu mai distinge exteriorul de interior. […]
Spectacolul e, cred, comentariul degradării care se ascunde, care nu se recunoaşte. Dar lupta e lipsită de patetice atitudini, sfârşind mereu în grotesc, în eşecul ce acompaniază întotdeauna derogarea oamenilor de la adevărata lor condiţie. La Vanea, a cărui putrezire o joacă admirabil C. Adamovici, fiecărui impuls îi urmează devierea către farsă. Stereotipia l-a distrus şi el a devenit doar o metaforă a nimicului. Violent, regia îi subliniază incapacitatea de mai controla acţiunile în «scena împuşcăturii“, adevărată secvenţă cinematografică prin strălucita ei fluenţă, ca şi în acel moment, aproape crud, al marii declaraţii. Exasperat, Vanea iese în avanscenă şi de acolo transmite umanităţii şansa lui ratată de a fi fost un Dostoievski sau un Schopenhauer. Ceea ce în interpretarea lui Smoktunovski suna plauzibil, devine acum sancţiune teribilă. Eroismul demască de fiecare dată epuizarea lui Vanea. El redevine adevărat doar în final, când îşi asumă abandonul unui luptător de mult înfrânt. Spectacol de excepţie, Unchiul Vanea, marchează un moment decisiv în tradiţia românească a montărilor cehoviene.“ (George Banu)
În 1974, am inaugurat la Teatrul Giulești într-un spațiu neconvențional de joc, studioul experimental, cu spectacolul Năpasta de I.L. Caragiale.
„…în ansamblu, Năpasta lui Alexa Visarion și Vittorio Holtier încheie cu personalitate ciclul reconsiderărilor în actualitate, pentru teatrul românesc al deceniului opt, pentru actuala generaţie de artişti şi spectatori, a celui mai important capitol al dramaturgiei naţionale; evident, deschizând, totodată, – ca şi noile reprezentaţii cu D-ale carnavalului (Lucian Pintilie), O scrisoare pierdută (Liviu Ciulei – drumul unor exegeze scenice novatoare.” (Valentin Silvestru)
„Spectacolul Teatrului Giuleşti cu Năpasta de Caragiale se apropie de filmele lui Bergman şi Buñuel prin tensiune dramatică, prin interioritate şi forţă expresivă… De-a dreptul extraordinari aceşti artişti din România.“ („Der Bund“ – Berna)
„…Atmosfera încărcată devine din ce în ce mai sufocantă, până când atinge punctul culminant în confruntarea înfricoşătoare dintre călău şi victimă. (Cine e victima? Cine e călăul?)
Actorii Dorina Lazăr, Corneliu Dumitraş, Florin Zamfirescu şi Gelu Niţu, regizorul Alexa Visarion şi scenograful Vittorio Holtier au adus în spaţiul Festivalului Internaţional al Scenelor Mici un nou experiment, și au demonstrat, cu reprezentaţia lor remarcabilă în toate privinţele, ce este şi ce va fi Teatrul.“ (Berner Tagblatt, Berna)
„…Totul este drămuit cu grijă: un ulcior, două oale de lut, lumânări, o jumătate de pâine. Nimic nu-ţi poate distrage atenţia de la oameni. (scenografia Vittorio Holtier)… atunci când Ion Nebunul, Florin Zamfirescu, a avut viziunea sa uitând de tot ce-l înconjura, cu privirea rătăcită… Aici cuvintele şi-au pierdut importanţa. Ele au devenit lipsite de sens în faţa mâinilor care tremurau, a ochilor trişti şi nevinovaţi, a expresivităţii întregului trup care strigă: „nu mai vreau să sufăr, nu mai vreau să trăiesc“.
…Spectacolul poate fi comparat din acest punct de vedere cu „Regele Lear“ montat de Giorgio Strehler la Piccolo Teatro.”(Schwabische Zeitung, Ulm,C. Bernd Sucher)
„Concepţia regizorală a lui Alexa Visarion asupra textului, care a primit o filiaţie mitică, conferindu-i rezonanţe perene, scenografia lui Vittorio Holtier, înscriind acest text prin spectacolul magistral realizat într-un circuit valoric universal. Pe acest filon de tradiţie română a reuşit să creeze un stil care depăşeşte limitele solitarei drame a lui Caragiale, fiind îmbibat cu o sensibilitate modernă. […]
Teatrul românesc se poate înscrie prin acest spectacol în circuitul valorilor universale.” (Miklos Hubay, dramaturg, Florenţa)
„…Impresia pe care mi-a lăsat-o spectacolul Năpasta a Teatrului Giuleşti a fost calitatea excelentă a regiei lui Alexa Visarion şi a scenografiei lui Vittorio Holtier. M-a impresionat îndeosebi creaţia lui Florin Zamfirescu în rolul lui Ion Nebunul, dar toţi interpreţii sunt extraordinari..“ (Paolo Emilio Poesio, „La Nazione“ – Florenţa)
„…Spectacolul pe care românii l-au prezentat în festival este, după părerea mea, de o extremă demnitate teatrală. Compania română are meritul de a fi redescoperit un text pe care noi nu-l cunoșteam… M-a impresionat îndeosebi marea clasă a actriţei Dorina Lazăr în acest spectacol de mare echilibru desfăşurat într- o scenografie esenţializată, dar plină de semnificaţii (Vittorio Holtier). Impresionantă este şi perfecta orchestraţie vocală şi gestuală pe care a realizat-o magistral regizorul dând în spectacol momente antologice. Cu asemenea artişti se menţine vie arta adevărată a acestui secol zbuciumat.“ (Piero Maggio, redactor şef „La Nazione“ – Arezzo)
„Regizorul Alexa Visarion ştie să realizeze excelent o stare tragică, într-o ambianţă epurată de pitoresc, cu un anume mister existenţial. Păstrat în repertoriul permanent al Teatrului Giuleşti din Bucureşti, spectacolul Năpasta a fost reprezentat la un festival al scenelor mici în Elveţia, apoi în Germania, Austria, Ungaria, Portugalia, Italia. Martor al succesului obţinut în mai multe oraşe vest-germane şi portugheze am avut şi satisfacţia particulară de a vedea, reluându-se de către critici din acele locuri, în elogioase articole, consideraţiile principale ale criticii române . În 1979, la festivalul din oraşul italian Arezzo, a obţinut marele premiu „Leul de aur“, Caragiale fiind perceput, prin spectacol, de către mai toţi criticii italieni, ca un autor modern.“ (Valentin Silvestru)
Filmografie:
Ca regizor și scenarist:
- Înainte de tăcere (1978)
- Înghițitorul de săbii (1981)
- Năpasta (1982)
- Punct și de la capăt (1985)
- Vinovatul (1991)
- Luna verde (2008)
- Ana (2014)
Scrieri:
- Spectacolul ascuns, UNATC Press, 2002
- Goana pe nisip, Editura Bybliotek, 2012
- Alexa Visarion sau destinul vocației, Editura Junimea, 2015
- Împotriva uitării, Editura Ideea Europeană, 2017
- Nostalgia valorii, Editura Ideea Europeană, 2018
- Cealaltă scenă, Editura Ideea Europeană, 2020
– A montat peste o sută de spectacole pe scenele din România, dar și în străinătate (Germania, Suedia, SUA, Islanda, Rusia), printre care „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, la Teatrul Lindabauer din Reykjavik, Islanda, „O noapte furtunoasă”, tot de Caragiale, la Teatrul Giuleşti, la Teatrul de Artă din Moscova și la Teatrul Naţional Radiofonic. La Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a semnat, în 2005, regia și traducerea la ,,Livada de vișini”, de A.P. Cehov.
– Doctor în Arte, cu disertaţia „Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespearian”, apreciată cu distincţia Summa cum laude, Bucureşti. Este Profesor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (2008), al Universității de Arte din Tg. Mureș și Universității de Arte „George Enescu” din Iași (2013), conducător ştiinţific de doctorat la U.N.A.T.C., în domeniile Teatru și Cinematografie-Media.
Premii și distincții:
1982 – Premiul ACIN pentru cea mai bună interpretare masculină, Mircea Albulescu, Înghițitorul de săbii.
1983 – Premiul ACIN pentru originalitatea muzicii, Aurel Stroe, Năpasta.
1988 – Premiul revistei Teatrul pentru cea mai bună regie, pentru cea mai bună scenografie—Emilia Jivanov, cea mai bună interpretare feminină – Larisa Stase Mureșan în Mașa, acordat spectacolului Trei surori de Cehov, Teatrul Național Timișoara.
1994 – Premiul pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună interpretare feminină – Carmen Galin; pentru cea mai bună interpretare masculină – Claudiu Bleonț și pentru regia spectacolului Steaua fără nume de M. Sebastian, în cadrul Festivalului Național de Comedie.
2002 – Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.
2005 – Premiul Uniter pentru regia serialului radiofonic „Un duel în ziua nunții”, după A.P. Cehov.
2005 – Premiul Uniter de Regie pentru întreaga activitate.
2008 – Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române – acordat pentru întreaga creație teatrală și cinematografică