De Ziua Națională…

Multă lume crede că la 1 Decembrie sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ceea ce nu este greșit, dar nici nu este complet. Prejudecata aceasta îi face pe unii români să considere că momentul ales spre celebrarea Zilei Naționale nu este reprezentativ pentru întreg poporul nostru și pentru toată rotunjimea spațiului românesc. Dar 1 Decembrie 1918 nu marchează doar unirea de la Alba Iulia, ci un mare proces istoric, început în 1859 și terminat – din punctul de vedere intern al națiunii române – în 1918. Iar dacă ne referim doar la 1 Decembrie 1918, atunci Ziua Națională simbolizează Marea Unire, adică unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

La 1 Decembrie 1918 s-a încheiat un imens efort de ridicare a edificiului național statal. La 1 Decembrie 1918, trăgând linie și adunând, se vede că provinciile românești unite cu Țara reprezintă – deopotrivă ca număr al populației și suprafață – mai mult decât însuma România mică din 1914 (formată doar din Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut). Se poate spune că la 1918 nu provinciile istorice s-au unit cu România, ci România cu provinciile. Toate popoarele au asemenea momente în istoria lor și au datoria să le conserve cu sfințenie. De altminteri, constituțiile (inclusiv Constituția României) obligă cetățenii la respect față de simbolurile naționale. Suntem „condamnați” de datini și de lege să ne bucurăm de Ziua Națională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem meniți să nu hulim, în ciuda tristeții care ne străbate.

La 1 Decembrie 1918, strămoșii au terminat o țară rotundă ca soarele, iar, dacă noi nu am păstrat-o așa cum ne-au lăsat-o, nu este vina lor. Să ne bucurăm că o avem și în forma actuală, ca rezultat al greșelilor proprii și al planurilor celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Dar chiar și așa, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii – cu toată împuținarea lor – sunt cel mai numeros popor din aceeași arie. Istoria ne învață să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaționale, soarta teritoriului nostru național și să știm că statutul nostru impune o anumită demnitate și presupune o anumită onoare.

În cântecul cunoscut al studenților de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieții”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară. Și, totuși, altă soluție, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Să luăm aminte și „să ne bucurăm, așadar!” (Gaudeamus, igitur!). La mulți ani, România!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.