Citându-l adesea în cronici și în istoriile consacrate ale cinematografiei mondiale, Salariul groazei – titlul consacrat de Cinematecă, deși „frica” ar fi redat poate mai adecvat tensiunea internă a filmului (să ne gândim, de exemplu, la Orașul fricii, regizat de Alain Berbérian în 1994) — se impune drept o capodoperă atemporală. Este un film care nu aparține doar epocii în care a fost creat, ci pătrunde adânc și în sensibilitatea privitorului contemporan, cu aceeași forță crudă și lucidă. Poate tocmai de aceea, în anul 1953, într-un moment în care festivalurile premiau nu moda, ci substanța, filmul a primit Marele Premiu al Juriului la Cannes, validând o operă cu rezonanță profund umană.
Acțiunea se desfășoară într-un colț uitat al Americii de Sud, un spațiu liminal, unde patru bărbați, legați doar prin precaritate și disperare, sunt trimiși într-o misiune sinucigașă: să transporte camioane încărcate cu nitroglicerină, pe un traseu montan îngust și primejdios — o Golgota la propriu și la figurat. În mâinile lui Henri-Georges Clouzot, această premisă se metamorfozează într-un exercițiu cinematografic despre angoasă, fragilitate și destin. Regizorul nu filmează o cursă contra timpului sau a morții, ci mai curând o luptă interioară cu frica, cu tremurul ființei în fața unei mize imposibil de întors. Nitroglicerina este doar simbolul tangibil al pericolului; adevărata explozie vine din interiorul celor care conduc, fiecare purtând în sine propriul fitil: frica de eșec, de moarte, de sine însuși. Salariul fricii, inspirat din romanul omonim al lui Georges Arnaud, devine astfel o meditație cinematografică asupra degradării umane în fața promisiunii unei retribuții obscene, oferită de un capitalism fără chip și fără milă. Industria petrolieră, întruchipată de noii magnați americani, nu exploatează doar resursele pământului, ci și pe cele ale conștiinței individuale. O lume în care demnitatea este o monedă fără valoare, iar supraviețuirea devine o formă de umilință.
Pe fundalul unui oraș-fantomă, cosmopolit în ruina sa – un Babel decăzut ce pare desprins dintr-o viziune hemingwayană apocaliptică – Clouzot construiește o arhitectură de tensiune aproape insuportabilă. Ne amintește de Pentru cine bat clopotele, nu doar prin atmosfera obosită de lume, ci și prin eroii săi aflați în pragul renunțării. A doua jumătate a filmului devine un crescendo de suspans: șoferii sunt marionete ale sorții, trase înspre un final pe care niciunul nu-l poate intui, dar pe care toți îl presimt. Această călătorie devine o odisee neagră a celor înrobiți de dorința unui câștig imediat — aurul și banii, fetișuri mortale în mâna unor învinși dinainte. Ei nu sunt nici eroi, nici antieroi, ci doar oameni reduși la instinct, în fața unui sistem care nu mai cere nici virtute, nici curaj, ci doar obediență și o formă resemnată de disperare. Yves Montand și colegii săi își nuanțează personajele cu o precizie care transcede actoria și le transformă în arhetipuri ale sacrificiului fără sens. În final, nu moartea în sine e tragedia, ci revelația că toate încercările au fost în zadar, că scopul, în esența lui, era o iluzie.
În substrat, filmul propune o critică acerbă a ierarhiilor culturale și sociale, între exploatatori și exploatați, între cei ce dispun și cei ce se supun. Aceste contraste sunt reflectate subtil în detalii precum apariția aproape metaforică a amerindienilor, figuri anacronice într-o lume poliglotă și alienată, în care toate limbile se vorbesc, dar nimeni nu se înțelege cu adevărat. Iar când totul pare că se va încheia, dansul intervine, nu ca o promisiune de speranță, ci ca o sancțiune ironică. Valsul lui Strauss, departe de a sugera armonie, închide filmul într-o rotație amară a morții — o horă grotescă a unei lumi pierdute, dominată de zei moderni, cruzi și orbi: Banul și Petrolul.
„Un film al fricii şi curajului, al stăpînirii şi neliniştii, al tristeţii şi sarcasmului, al resemnării şi revoltei. Nimic nu ajută, sfîrşitul este, oricum, acelaşi, în aceeaşi lume rotundă. De la un capăt la celălalt se întinde, în stare pură, parcă în vid, groaza. La început este doar groaza de moarte. Treptat, însă, motivul dispare, groaza capătă existenţă independentă, iar moartea vine ca un fel de uşurare. Şi ca un nou amplificator al groazei. Ca şi cum, într-o linişte ţiuitoare, ai încerca, mergînd pe o sîrmă întinsă deasupra prăpastiei, nu atît să-ţi menţii echilibrul, cît să rezişti tentaţiei de a renunţa, de a-ţi da drumul. Am văzut multe filme de suspense, unele din ele mai subtile şi mai rafinate. Puţine însă m-au epuizat ca acesta.”
(Eva Havaș – Cinema, ianuarie 1972)