Regal Literar

Liliana Popa, despre vol. „Semne pentru păpușa de lut” (2018) – Gabriela Tănase

Lirismul Gabrielei Tănase are o sensibilitate subtilă, o elevată simţire, iar ceea ce o definește, cred eu, este emoţia permanentului, fără să îl caute cu tot dinadinsul, cu un scop precis. În mod sigur, Gabriela Tănase este poeta ce poartă sub gene răsăritul, aleargând prin ploaie pînă ce ploaia se lipește de ea. Gabriela Tănase mîngîie toate frunzele toamnelor și le transformă în fulgi pentru că are sub gene lacrimi nemărturisitoare. Un înger locuiește pe umărul ei stîng și e atît de curi,os încît se uită mereu pe foaia de hîrtie, ține în taină un opis și pe coperta unu a notat JURNAL SPIRITUAL – GABRIELA POPESCU TĂNASE.

Poemele Gabrielei Tănase au bolți de lumină, îngemănări, scînteieri ce țîșnesc spre cer, trăiri de o esențială simplitate, dar care, mai apoi, capătă proporții sacre. Ea trăiește într-o familie de artiști și dacă ar pune hotar cuvîntului sigur va deveni iconar, ar restaura biserici, icoane… Are mereu fereastra deschisă spre Miazăzi, spre lume, spre lumea asta mare în care mai există oameni, animale, flori….

Mereu străluminată, mereu reflexivă, cu dorința de îndrepta ceva în jur, Gabriela Tănase se reculege în fața propriilor versuri ca la intrarea în biserică:

 

„În oglinzi curbate

curând va ninge, lumea va albi

peste vedere îngeri de zăpadă

vor îngheța sau poate s-or topi

căci,

deși suntem, că n-am fi se pare

decât un abur trist, aproape fără rost

iar carnea asta, care atâta doare

cine ne poate spune că ar fi,

c-a fost?”

Incursiunile ei spirituale sînt zilnice în haosul atent ordonat de acum, în care fiecare mișcare este gîndită, în haosul în care nu mai găsește praguri, iluminări. Transcende realitatea impusă a zilei într-o alteritate devenită gnoseologică:

 

„Pe măsură ce peisajele politice se dizolvă

Pe măsură ce băiatul de la supermarket are o diplomă universitară

Pe măsură ce peștii uleioși scuipă prada lor uleioasă

Pe măsură ce soarele este mascat

Suntem

născuți ca acest

În acest

În aceste războaie atent nebune

În vederea ferestrelor fabricii sparte de gol

În baruri în care oamenii nu mai vorbesc între ei

În lupte de pumni care se termină cu împușcături și cuțite

Născut în aceste

Spitale care sunt atât de scumpe încât este mai ieftin să mori”

 

Gabriela Tănase are un aparent romantism ,dar rămîne lucidă, sensibilă, propriilei-i întrebări retorice devin eseuri filozofice și ecoul trăirilor sale:

„iubesc tristețea care-mi amplifică trăirile

iubesc atingerea ploii care mă trezește

și spală dureri insuportabile

iubesc florile și modul lor delicat de atingere

iubesc oamenii care au un ideal

pentru care luptă cinstit

iubesc oamenii care prețuiesc prietenia

iubesc oamenii

care nu se lasă dominați de orgolii

și care știu că orice situație dificilă

poate fii depășită prin dialog

iubesc oamenii lipsiți de egoism

și plini de credință, dar mai ales

iubesc oamenii care fac artă în orice condiții

iubesc copilăria tuturor lucrurilor și inocența

dar și sentimentul matern

iubesc să protejez și să ofer

iubesc acel sentiment de bucurie și înțelegere

prilejuit de refrenul unei melodii cunoscute

dar iubesc și misterul, infinitul, necunoscutul

neliniștea pe care o simt privind o stea căzătoare

iubesc conversațiile simple

și oamenii care scriu cu mâna pe suflet

dar mai ales iubesc să pot să aleg

altfel mă simt ca și cum

fără să vreau

mi-aș înfige degetele în rănile lui Hristos.”

 

sau

 

„Există o neliniște

o tristețe

cu care scriu

despre femeia desculță

care iese din casă

cu dimineața înnodată-n batistă

merge pe marginea drumului

și culege urzici

la întoarcere

cântă încet.

Aceasta este viața ei

conține puțină frumusețe

și durere de neimaginat”

 

Dar poeta rămîne consecventă, își întoarce mereu fața spre majorele semnificații din viața de aici neuitînd nici o clipă iubirea fără de care..

 

„Chiar dacă am din ce în ce mai multă toamnă pe suflet

adorm în cântecul de aur al greierilor

Dumnezeu însă, mă trezește cu o mare delicatețe

când mă sărută cu o frunză pe față.”

 

Puritatea nu a părăsit-o nici o clipă și devine propriul scut:

 

„Totul e așa

dar și așa

ca un cui ruginit

a venit toamna

fetița cu păpușă de cârpă

numără frunzele istovite

și umblă pe vârfuri

în poemele mele

pe lângă casa bătrână

nu trece nimeni

o frânghie de rufe se clatină

bate vântul

nu mă atinge

ca o frunză uscată mă răsucesc.

Cine își mai amintește de fetița cu plete lungi

care strânge în brațe o păpușă de cârpă?”

 

„O, cine nu și-a căutat în gândul adânc, țara copilăriei

cred c-a murit!

Ca o cămașă umflată de vânt

umbra norului peste pământ

răsturnată în palma copilului făcută căuș

găsiți voi un mai fraged culcuș?

Cine știe

cine-mi explică

de ce plouă când mâna copilu-și ridică?

Pic, pic

pic cu pic

pică…

Oare plânge copilul

sau plouă din mâna lui mică?”

 

Eseuri cu sau fără anotimp, ca o poezie de atenționare în proopria-i viziune literară, dezvăluie o insolită căutare, de regăsire a unor valori ce par dispărute:

 

„Cine să mai bea zeama aceasta de frunze amare

vreau o dimineață tânără, o dimineață oarecare

o dimineață cu aură de neant sclipitor

și inima mea tânără și îndrăgostită îngrozitor

de viată, de oameni, de păsări hoinare

vreau, da, vreau o dimineață tânără

o dimineață cu soare.”

 

Volumul ei, „Semne pentru păpușa de lut„, este o mărturie, iar la lansarea cărții la BookFeast, acum doi ani, i-am spus că păpușa aceea va deveni de marmură, și cred, translucidă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *