Porumbeii tatei, de Sherzod Artikov (traducere: Florentina Loredana Dalian)

 

– Ăsta-i locul de care vorbeați – zise șoferul.

Taxiul s-a oprit la marginea drumului. Priveam în jur, din mașină. Mi se ivi priveliștea – edificiul cu ale sale cupole verzi și nenumărați porumbei în jurul lor. Venind mai aproape, am găsit curtea plină de porumbei care mâncau semințe azvârlite de oameni.

– Pe vremuri, se numea „Cimitirul porumbeilor” – mai zise șoferul, care mă urmărea. – A devenit altarul omului sfânt care a locuit în oraș. Clădirea din colț îi era cameră de rugăciune în trecutul întunecat și îndepărtat.

Mulțime de oameni se perindau prin fața acestei clădiri, intrând și ieșind necontenit.

– Sute de oameni merg în pelerinaj în fiecare zi – a continuat el. – Aici, oamenii se roagă pentru morți, cei bolnavi, pentru sănătate, cuplurile fără copii, pentru bebeluși. Îl determină pe imam* să-i binecuvânteze și să citească din Coran**, cerând invocația. Plimbându-se prin grădină, ei aruncă semințe și fac un pelerinaj la mormintele oamenilor sfinți.

Priveam un stol de porumbei zburând pe cer, chiar dacă îl ascultam. Erau la fel precum îi descria tata în album: gri-albăstrui, alb cu negru, unul mai pufos și mai blând decât altul, dacă asta poate oferi un aspect semnificativ.

– Voi fi în mașină, – zise șoferul, pregătindu-se să intre. – De n-aș fi avut alergie la aerul toamnei, v-aș fi însoțit, însă, din păcate, statul multă vreme afară mă face să strănut.

Suflându-și nasul, s-a îndreptat spre mașină. M-am apropiat de porumbeii ocupați cu ciugulitul semințelor. Se băteau pe mâncare, câteva boabe rămăseseră pe pământ. Și la ei, ca și la oameni, cei slabi vor fi dați la o parte, norocul e de partea celor care se mișcă mai iute.

Pe o parte a altarului, o bătrână slabă vindea semințe. N-o văzusem, inițial. Oamenii luau semințe de la ea într-o pungă de celofan. Când am dat cu ochii de ea, am cumpărat și eu câteva. Porumbeii m-au înconjurat imediat ce au văzut că împrăștii semințe pe jos. Au coborât și cei care zburau pe cer și s-au alăturat cârdului. Într-o clipă, eram printre nenumărați porumbei. Uitând de frică, unii dintre ei îmi ciguleau grăunțele cu tot cu palmă, alții mi se urcau pe pantofi.

Imediat, sacul din mâna mea s-a golit. Obosit, m-am așezat. În spatele meu, se afla un cimitir. Altarul și cimitirul erau separate printr-un zid lung și era clar vizibil prin crăpătura din mijlocul pereților de cărămidă. Cred că era o moschee lângă ea, pentru că imaginea unei semilune din cupru de pe o cupolă înaltă stătea înclinată către est.

Cât am stat pe bancă, uitându-mă la porumbei, mi-am luat camera și le-am făcut câteva fotografii. Apoi, deschizând servieta, am luat din ea albumul tatei. Am comparat porumbeii din jurul meu cu cei desenați în album. M-am uitat printre notele și datele scrise sub picturi. Fiecare pictură avea sub ea o notă și o dată. De exemplu, sub imaginea unui porumbel gri purtând data „04.06.1995”, era scris: „Dragul meu, copilul meu a mers astăzi pentru prima dată la școală.” Dedesubt, era o pictură cu un porumbel alb, cu data „02.11.2001”, cu mesajul: „Ieri, m-am uitat la cer, prin fereastră. M-am simțit ca și cum te-aș fi văzut, Albă-ca-Zăpada.” Între acestea, cea care atrăgea atenția cel mai mult era a unui porumbel grăsuț, alb cu negru. Tata datase cu „07.06.2006” și notase: „Azi am cumpărat ciocolată de la magazin, pe ambalaj era poza unui porumbel, exact ca tine, Fluffy.”

Când n-a mai rămas nimeni în fața camerei de rugăciune de care vorbea șoferul, m-am dus acolo. Înăuntru, stătea în cameră un imam cu turban pe cap și cu barba albă, iar Coranul și mărgelele de rugăciune se aflau pe o masă din fața lui, acoperită cu catifea albastră.

– Poftiți, domnule! – zise imamul, întâmpinându-mă călduros.

– Aș dori să recit Coranul pentru spiritul tatălui meu. – am zis, văzându-i privirea întrebătoare.

A început să recite din Coran. Ascultându-l, parcă îl vedeam pe tata: mi-am readus în memorie ultimele sale zile din secția de oncologie a Spitalului Memorial Northwestern din Chicago. Pe atunci, stăteam adesea cu tata care era întins în pat, în ultimele sale zile, cu cancer la creier, cu părul căzut complet. Era slăbit și avea ochii înfundați. Întotdeauna stătea întins ținându-mă de mâini; când i-am dat o lingură de supă sau de apă, s-a uitat la mine plescăindu-și buzele și clipind din ochi.  Întotdeauna voise să spună ceva, dar nu mai putea să vorbească, doar șuiera.

Într-o zi, starea i s-a înrăutățit. Cum nu m-am mișcat de lângă el, am luat telecomanda televizorului din perete și schimbam canalele, să-mi fac de lucru. La un moment dat, tata șuieră cu voce joasă, ridicând mâna dreaptă, de parcă ar fi țipat. Erau porumbei la televizor. La început, am crezut că vrea să schimb pe alt canal. Când am făcut asta, a devenit nervos și mâinile au început să-i tremure.

– Dă înapoi pe canalul cu porumbei! – zise mama, apropiindu-se de tata, încercând să-l liniștească.

După ce am revenit pe canalul ăla, tata s-a liniștit văzând porumbeii. Dar mâinile tot îi tremurau, iar falca tremurătoare părea gata să atârne, de nu i-ar fi ținut-o mama.

– Ramadan, ți-a fost dor de porumbeii tăi? – a întrebat mama, încercând să-i citească gândul și strângându-i maxilarul.

Tatei i-au țășnit lacrimi din ochi, a încercat să spună ceva, dar n-a făcut decât să geamă.

– Cred că tatălui tău îi e dor de porumbei, – zise mama, uitându-se la mine – În Marghilan, unde ne-am născut, era un loc numit „Cimitirul porumbeilor”. Tatăl tău și-a petrecut copilăria acolo. Chiar și tinerețea. Erau nenumărați porumbei. Tatăl tău îi adora și își petrecea mult timp cu ei. M-a dus și pe mine acolo de multe ori. Când mergeam, întotdeauna hrăneam porumbeii, aruncându-le grăunțe și visam ore-n șir.

Tata stătea întins și liniștit, ascultând-o pe mama. La un moment dat s-a uitat atent la gura ei, apoi, la porumbeii de la TV. Ascultându-i cuvintele, el a înțeles, mai mult sau mai puțin ce spunea ea, și probabil de aceea lăcrima amar și încerca să se ridice, șifonând cearșaful pe marginea patului.

După ce a terminat de recitat, imamul și-a deschis mâinile pentru invocare. Am făcut și eu la fel.

– Nu e nimic greșit să întrebi, – zise imamul, privindu-mă. – Fiule, arăți ca un străin…

– Sunt din Statele Unite, – i-am zis, prezentându-mă. – Dar sunt uzbec. Părinții mei s-au născut acolo. Au locuit în Marghilan un timp și au emigrat în vremea „anilor de reconstrucție”***.

– S-au mutat înainte de obținerea independenței, așa-i? – m-a întrebat.

Cerul era întunecat și norii pluteau în albastru. Frunzele îngălbenite ale unui platan din fața camerei de rugăciune se așterneau pe pământ. Călcând pe frunze, mi-am amintit de copilăria din Chicago. Tata spunea că nu mă născusem când s-au mutat în SUA. Mă iubea mult, deoarece el fusese crescut într-un orfelinat. La fiecare sfârșit de săptămână, fie ne duceam să vedem meciurile de basket ale echipei „Chicago Bulls”, fie la muzee naturale. De asemenea, mergeam mult la cinema.

Noaptea, adormeam cu povești și povestiri. Ori de câte ori era liber de la muncă, obișnuia să mă cheme în camera lui și să mă învețe uzbecă și să joc șah. La acea vreme, mă impresiona pentru că era un om vesel și mulțumit. În plus, era și foarte glumeț.

Chiar și crescând, n-am sesizat la el sentimente omenești comune, cum ar fi dorul. E drept că, uneori, când ne întorceam de la meciurile „Chicago Bulls” sau beam vara ceai pe terasă, inima-i părea că vede un stol de păsări pe cer. Se întâmpla să se cufunde rapid în tăcere, de parcă și-ar fi pierdut limba în timp ce spunea o glumă sau o poveste interesantă și schimbarea stării sale continua pentru câteva zile. Uneori îl vedeam pe tata deschizând larg fereastra și uitându-se departe. Dacă păsările ar fi zburat pe cer, tata le-ar fi văzut mișcările și le-ar fi auzit țipetele.

A lucrat pentru o firmă care făcea comerț cu diamante. Lucra chiar și acasă, din pricina programului său încărcat. Uneori îl priveam din cadrul ușii sale și-mi plăcea să-i urmăresc munca, ștergându-și sudoarea de pe față. Muncea din greu, dar, în același timp, își lua o pauză și scria în album. Apoi, am realizat că făcea desenele porumbeilor în același timp.

După „plecarea” lui, am răsfoit acest album în fiecare noapte. Văzând nestinsă lumina din camera mea, mama venea adesea în cameră și priveam împreună albumul, ochii umplându-i-se cu lacrimi. Însemnările și datele de sub fiecare pictură erau mai sfâșietoare decât desenele porumbeilor. Cu cât le citeam mai mult, cu atât mă simțeam mai azvârlit în fluxul memoriei.

– Cred că tatăl tău ar vrea să se întoarcă în țara natală, – zicea mama în astfel de momente nefericite. – Vrea să vadă porumbeii.

Începuse să burnițeze ușor. Octombrie, aici, e ca și în Chicago – înnorat și ploios. Cum a început ploaia, oamenii veniți la altar au început să se împrăștie. Văzându-i plecând, porumbeii păreau triști. Se uitau unii la alții de parcă n-ar fi înțeles nimic și priveau gânditor în spatele oamenilor care le aruncaseră grăunțe. Chiar atunci, s-a „rupt” cerul și m-am adăpostit în mașina parcată la est de altar, ca să nu capăt vreo răceală. Șoferul, care mă așteptase destul, moțăia în mașină. S-a trezit brusc atunci când am deschis ușa.

– Ați fost aici? – întrebă, frecându-și ochii.

Pe drum, ploua din ce în ce mai tare. Ștergătoarele nu mai făceau față. Văzând perdeaua de ploaie, mă gândeam cu îngrijorare la porumbei. Mă gândeam că i-a prins ploaia. După un timp, m-am asigurat în sinea mea că trebuie să existe un loc în care să stea. Dar nu mă puteam opri din gânduri. Încă un gând a început să-mi licărească în minte: dacă exista sau nu un adăpost pentru nenumărații porumbei.

– Ați uitat ceva acolo? – mă întrebă șoferul când l-am rugat să întoarcă.

Când m-am reîntors la altar, am ieșit repede din mașină. M-am grăbit către grădina care devenise raiul porumbeilor. Dar nu mai era niciun porumbel, nici pe pământ, nici pe cer, de parcă ar fi dispărut undeva fără urmă. Am stat o vreme în ploaie, neștiind ce să fac.

– Ai uitat ceva?

Imamul, închizând ușa camerei de rugăciune, m-a întrebat același lucru.

– Unde au plecat porumbeii? – l-am întrebat în schimb.

Imamul a privit în jur, de parcă n-ar fi înțeles.

– Nu s-au dus nicăieri, – a zis cu voce calmă. – Privește acoperișul! Au cuiburi acolo.

M-am uitat pe acoperiș. Prima dată, n-am observat adăpostul. După un timp, am văzut un pasaj lung și îngust. Pasajul era închis și avea mai multe deschideri pentru a permite luminii să intre. Porumbeii erau închiși și priveau ploaia prin ferestre.

– Sunt ei în regulă acolo? – am întrebat, deși îngrijorarea îmi dispăruse.

– Desigur, mi-a răspuns, ștergându-și fața udă cu o batistă. – Au trăit acolo ca o familie de mulți ani.

Când m-am întors la hotel, hainele-mi erau ude leoarcă. Când m-a văzut intrând, unul dintre servitori mi-a întins un prosop. În timp ce mă ștergeam, i-am comandat managerului o convorbire cu America. Mi-a format imediat numărul pe care i l-am dat, făcându-mi legătura cu mama.

– Mamă, – am îngânat, când vocea familiară a mamei s-a făcut auzită prin receptor. – Am mers să văd porumbeii tatei. Sunt la fel cu picturile sale din album.

Mama a dat să spună ceva, dar vocea n-a ajutat-o. Doar plânsul i se auzea, stins, în receptor…

_______

 

Note:

*Imam – lider religios musulman

**Coranul – cartea sfântă a musulmanilor

***Anii de reconstrucție – anii între 1988 – 1990 în Uniunea Sovietică.

 

Autor: Sherzod Artikov

(2019, octombrie)

 

Traducerea din uzbecă în engleză:  Nigora Dedamirzayeva

Traducerea din engleză în română: Florentina Loredana Dalian (17 noiembrie 2021)https://wordcitylit.ca/2021/09/19/fathers-pigeons-fiction-by-sherzod-artikov/

Despre Sherzod Artikov

Sherzod Artikov s-a născut în 1985, în orașul Marghilan din Uzbekistan. A absolvit Institutul Politehnic Fergana, în 2005. A fost unul dintre câștigătorii concursului literar național „My Pearl Region” la secțiunea de proză, în 2019. În 2020, prima sa carte de autor „Simfonia toamnei” a fost publicată în Uzbekistan de către editura Yangi Asr Avlodi. În 2021, lucrările sale au fost publicate în antologiile numite World Writers in Bangladesh, Asia sings și Mediterranean Waves in Egypt, în limba engleză. În 2021, a participat la Congresul Internațional al Scriitorilor, organizat în Argentina, la conferința internațională de literatură sub denumirea „Mundial insurgencial cultura”, dedicată vieții și operei lui Federico Garcia Lorca, la Festivalul Internațional de Poezie din Tunisia, la Târgul Internațional de Poezie din Singapore. Anul acesta a fost premiat drept „Ambasador al Păcii Globale” de către Fundația Iqra, „Ambasador Internațional al Păcii” de către Forumul Literar Mondial pentru Pace și Drepturile Omului și a primit „Certificat de prietenie”, și alte certificări de la „Revista Cardenal”, în Mexic. În prezent, este consultantul literar al site-ului cultural din Pakistan, „Sindh Courier”, reprezentantul și delegatul în Uzbekistan al revistei de literatură a Mexicului – Revista Cardenal – și al revistei de literatură și artă din Chile – Casa Bukowski.

Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste și ziare din Uzbekistan. Apoi traduse în limbile rusă, engleză, turcă, sârbă, slovenă, macedoneană, spaniolă, italiană, poloneză, albaneză, română, franceză, greacă, ebraică, portugheză, bengaleză, arabă, chineză, indoneziană, persană și urdu.

În plus, scrierile sale au fost publicate în reviste literare, ziare și site-uri web din Rusia, Ucraina, Turcia, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Anglia, Germania, Grecia, Italia, Spania, România, Polonia, Israel, Belgia, Albania, Macedonia, Kazahstan, Bangladesh, Pakistan, China, Arabia Saudită, India, Indonezia, Irak, Iordania, Siria, Liban, Yemen, Iran, Egipt, Peru, Bolivia, Argentina, Columbia, Chile, SUA, Mexic, Costa Rica, Guatemala și Nicaragua.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.