Într-o zi, am decis să îmi dau demisia. Într-o zi, m-am regăsit.
În acea dimineață de septembrie, ziua a început ca oricare altă zi. M-am trezit, am conectat aparatul de cafea, mi-am pus cana cu „Coffee is always a good idea” (Cafeaua este totdeauna o idee bună) la locul ei și mi-am făcut dușul de dimineață. Am făcut o omletă, am mâncat-o repede, în timp ce verificam toate acele e-mailuri de la serviciu… azi a fost ziua aceea! În mai puțin de o oră, eram pe cale să vorbesc în fața a 1000 de oameni despre „Cum să-ți construiești o carieră de succes?”. În timp ce ascultam „Everything must change” (Totul trebuie să se schimbe) de la draga mea Nina, pe Spotify, m-am oprit pentru o secundă și am privit lumea de afară, de la fereastra bucătăriei mele. Ce zi frumoasă de septembrie a fost! Am deschis fereastra, am închis ochii și am lăsat soarele să-mi atingă fața. Păsările ciripeau. Doamne, ce liniște a fost! În acel moment, mi-am dat seama că nu am mai ascultat acea melodie de foarte mult timp…
Telefonul meu a început să vibreze. Primisem un mesaj de la Anna pe WhatsApp. Hei, ce mai faci astăzi? Entuziasmată? Îngrozită? Uite ce mi-a recomandat YouTube. Trebuie să asculți asta!!! Am dat clic pe acel link. What matters at the end of life (Ce contează la sfârșitul vieții), de BJ Miller. Interesant! 19 minute… În mai puțin de o oră, ar fi trebuit să țin prezentarea vieții mele… care era pe cale să-mi impulsioneze cariera. Am muncit atât de mult pentru acel moment. Zece ani din viața mea. M-am trezit la aceeași oră, am băut aceeași cafea, am verificat e-mailurile de când am deschis ochii, m-am îmbrăcat cu aceleași haine de serviciu, am lucrat aproape 10h/zi. Și totuși, ceva în mine îmi spunea să văd acel videoclip.
Ce discurs grozav!
Mi-am închis telefonul, mi-am luat geanta scumpă și, în drum spre ușă, m-am oprit în fața oglinzii mari de epocă din hol.
Cine ești tu, Emma?
M-am privit în oglindă. Părul meu era perfect, fața mea arăta grozav, ținută de protocol și două picături de My Way, de Giorgio Armani. M-am privit, și pentru prima dată în zece ani, acele întrebări țipau spre mine… Ce ai devenit? Este ceea ce vrei cu adevărat? Ești fericită? Acesta este visul tău? De ce îți pierzi timpul?? Toate acele întrebări pe care am încercat atât de mult să le ascund în ultimul deceniu… toate erau acolo. Mi-am amintit de acea noapte de vară, când aveam șaisprezece ani și Josh m-a întrebat: Ce vrei să faci cu viața ta? Ce frumos a fost cerul în acea noapte! Purtam hanoracul lui albastru și mă simțeam fericită. Vreau să călătoresc prin lume, să cunosc oameni grozavi, să le ascult poveștile, să scriu și să fac poze. Vreau să fiu un fel de artist! Cred că vreau doar să fiu fericită și să mă simt vie.
În acel moment, am simțit lacrimile pe obraji. Plângeam ca un copil de 3 ani, căruia mama i-a refuzat batonul de ciocolată din supermarket. Mi-am construit o viață de succes (im)perfectă și am fost atât de incredibil de nefericită. Masca mea perfectă a început să-mi curgă pe față. Ce ai devenit, Emma?
Mi-am aruncat hainele de serviciu la gunoi, am căutat hanoracul lui Josh, tricoul pe care l-am câștigat la concursul de scris când aveam cincisprezece ani, perechea mea de blugi preferată, mi-am luat bicicleta și am mers cât de repede am putut până la plajă. Ce zi grozavă a fost! Nici prea frig, nici prea cald, nici prea mulți oameni. Toată lumea muncea, din greu, pentru a-și construi o viață de succes în acele birouri din sticlă.
– Bună! Vreau niște cartofi prăjiți, te rog!
– Altceva?
– Și o cola! Una normală. Mulțumesc! O zi plăcută!
Mi-am scos pantofii și, pentru prima dată după ceva timp, simțeam din nou nisipul plajei mele preferate între degetele de la picioare. Mă îndrept spre locul meu secret… ce minunat că unele locuri rămân aceleași, în timp ce ne schimbăm cu toții! M-am așezat pe nisipul cald și am început să mănânc cartofii prăjiți. Telefonul meu suna continuu, dar am decis să-l ignor. Stăteam acolo, mâncam acei cartofi prăjiți nesănătoși și ascultam oceanul. Cât de impresionantă era acea masă uriașă de apă, albastru închis, cu acele valuri în mișcare tot timpul. Sus și jos, sus și jos… Un pic departe, un copil râdea. S-a bucurat. Am fost si eu fericită!
Mi-am căutat telefonul și mi-am rezervat, în sfârșit, primul zbor pentru America Latină. Apoi, i-am trimis un mesaj lui Josh: Am demisionat! Într-o săptămână, voi merge să călătoresc prin lume cu aparatul foto timp de un an. Voi întâlni oameni grozavi, le voi asculta poveștile, voi scrie, voi face poze, voi fi fericită și voi simți că sunt vie. Cinci minute mai târziu, numele lui Josh a apărut pe ecran: Felicitări!!! Sunt foarte mândru de tine! Bine ai revenit, Emma! Pentru cine ești, cu adevărat. Bucură-te de călătorie!
Am decis să-mi petrec restul zilei acolo, urmărind oceanul și oamenii din jur.
După foarte mult timp, mă simțeam cu adevărat fericită. Din nou.
Versiunea în original, în limba engleză, aici
Traducere din limba engleză: Nicolae Florentin Streche
