Regal Literar

Liliana Popa, despre ședința cenaclului ARENA LITERARĂ – decembrie 2020

Mi-am cumpărat nou apărutul număr al revistei ARENA LITERARĂ, nr.19 octombie/decembrie 2020, în paginile căreia am redescoperit scriitori ale căror creații m-au făcut mereu să respir cu sufletul și să mi se însenineze spiritul. Un număr de sărbătoare ! Multe dintre sonetele, poemele, prozele citite acum m-au făcut să le recitesc, să mă gîndesc de ce urgia asta venită peste lume nu are final dar cele mai multe dintre creațiile lor m-au făcut să lăcrimez.

Și iar mă duc cu gîndul la Thales din Milet și la cele două enunțuri ale sale: „Apa este principiu originar„, dacă ea este interpretată pur și simplu ca mecanism filozofic și cea de a doua teză care nu se potrivește cu interpretarea materialistă „Totul este plin de zei„. Par două teze contradictorii. Dacă fără apă nu se poate trăi în mod sigur, unii dintre pămînteni sau dintre zei nu pot trăi fără poezie…..

Cu un surîs veți citi în primele pagini sfaturile lui George Topârceanu de acum 100 de ani pentru epidemie.

După savanți și medici ca doctorul Argon, Bacilul se prezintă sub formă de baston…Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă, Că lor li se prezintă sub formă de măciucă! Ce-i el, de fapt? Un zero, un fel de vârcolac Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă, Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă. Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel, Dar unde-i lume multă acolo e și el!

Incognito ca regii și nepoftit pătrunde în orice fel de casă; îl întâlnești oriunde: În berării, pe stradă, la cinematograf; Îi place să se joace cu alți bacili în praf; Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul, Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul. Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte, Iar laptele și carnea — să fie bine fripte. În orice alimente și-n orice băutură Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură… Și cel puțin o dată la două săptămâni Tot omul să se spele pe față și pe mâini… La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)

E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală Și aerul de-acolo îți pare echivoc, E mai recomandabil să nu respiri de loc…Acei ce au bronșită sau tuse măgărească, De semenii lor teferi grozav să se ferească! Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, Să țină toată iarna ferestrele deschiseIar vara să se ducă la aer, la Sinaia, Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia… Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie, Cu propria ta viață să faci economie.

 

Dacă pe Thales din Milet îl preocupau nu lucrurile, ci esența lor, am realizat că scriitorii prezenți la ședința cenaclului ARENA LITERARĂ trăiesc stranietatea realității de azi preocupați de lumea ce ni se deschide în fața ochilor, de esența lucrurilor, a formelor ce vin, devin, fără să mai dăinuie, de mai ales de spiritul ce sălășuiește în fiecare, de forma, trăirea cuvintelor, pentru că ele vor dăinui….

O terasă din alt anotimp ne-a întins covor grijit, caroiaj cu frunze calde, mese și cărți, multe cărți. Chiar dacă Dumnezeu pare grăbit uneori ne-a luminat cărările sîmbătă, spre întîlnirea scriitorilor cenaclului „Arena literară”, unde Eduard Dorin Ene și-a lansat volumul „Vid fără număr”, o surpriză pentru toți. Eduard Ene cu o carte voit acidă despre ce se întîmplă azi, aici, indiferent de culoarea politică, de forma figurativă, lipsa de bine este vina celor ce ne conduc. E un curaj a scrie despre despre unde a ajuns societatea românească. Volumul de poezii inedite, apărut la Editura Betta, este scris în vers clasic, cu rimă și ritm. Eduard Ene este poetul care a schimbat armele, este angrenat în luptă cu arma sa, condeiul

Eduard Dorin Ene


Eliza Roha
– apare în ARENA LITERARĂ cu proză scurtă DOAR UN OM…

Flămânzise toată ziua. Se hrănise cu speranța că va fi bine. Numai la asta se gândea, nu îndrăznea să-și facă planuri, cât va câștiga, ce condiții vor fi. Aici, la noi, nu mergea nimic. De lucru, prin sat, pe la alte gospodării, nici pomeneală. Puținii patroni îi munceau pe degeaba două-trei săptămâni, apoi, se mâniau din te miri ce și-i alungau. Nu carte de muncă, nu plată pe măsura muncii. Acum, de când cu pandemia, nu mai mergea chiar nimic. Încercase peste tot, niciun sprijin, nicio înțelegere, doar vorbe, vorbe la televizor, promisiuni, o să, o să… de săptămâna următoare, de luna viitoare. Îi aiureau cu minciuni frumoase, ademenitoare. Ba erau de vină ăia, ba ăilalți, uite așa îi amețeau cu vorbe. Să fure, ca alții, să-și riște libertatea lui și viitorul copiilor săi, niciodată! Sărac și curat. Ar fi muncit oriunde, la orice, dar nu se mai găsea nicio posibilitate. Se împrumutase, cu camătă, la întoarcere să dea dublu sau triplu de cât primise. A avut de plătit colo, colo, la angajatorul nostru să-l pună pe lista subangajatorului de la ăia, jaf, nu alta, plus biletul de avion. Nimic asigurat, las’ că vedem acolo… La șparanghel, la abator, cu acte? Ce acte? Mergi pe blat, nu-ți convine, nu ești legat de niciun contract, găsești în altă parte. Că ăia nu mai muncesc, se folosesc de noi, esticii. Dacă nu muncesc, de unde au bani să ne plătească? Nu știu, nu mă interesează. Se mai gândi, să nu se păcălească, după cum s-a mai păcălit, în Italia. A lucrat la zidărie, apoi într-un camping, la malul mării, fără contract, plătit din buzunarul șefului, cât avea el chef să-i dea. Patronii erau mână în mână cu garda lor financiară, protejați de stat, de guvern, nu ca la noi. Dacă era de amendat, amendau o firmă străină, în niciun caz una de-a lor. Dacă oamenii legii îi prindeau muncind, îi învățaseră să spună că sunt în perioada de probă, iar ăia înghițeau gălușca de parcă ar fi fost vorbiți. Prin urmare, n-a făcut mare scofală. După doi ani s-a întors acasă definitiv, toamna târziu. Din banii primiți au pus tabla pe casă și au întins de ei pentru cheltuieli presante până în primăvară. A fost ceva, dar munca, insuportabil de grea și murdară, le tăia cheful să revină. Ceea ce nu erau ei, oamenii locului, în stare să facă le cereau lor.Puțină apă, o bucată de pâine i-ar fi fost îndeajuns să capete puteri. Până să vină poliția au apărut câțiva localnici agresivi, bolnavi de ură, îlloveau cu picioarele ca pe un sac, din fugă, peste cap,peste corp, în burtă, exact acolo unde durerea de-venise insuportabilă. Abia mai respira, și-a ascunsfața între genunchi, cu mâinile tremurânde deasupracapului, a mai auzit doar troznetul degetelor crăpatede ranga năpustită în moalele capului. N-a mai văzut, n-a mai auzit nimic, n-a mai simțit nimic. Pentru vecie… Sufletul s-a eliberat din strân-soare, fericit că a scăpat din iad. Și-a privit cu milătrupul distrus și a zburat cu aripi de dor și iubire, Doamne, parcă înota într-un ocean de iubire, cătrepatria lui, de abia acum pricepea el, un om alpământului, al mâinilor muncite, valoarea acestui cu-vânt, și cum de Dumnezeu dăruise fiecărui neam unpământ, să-l stăpânească, să-l lucreze cu respect șiiubire. Îl ardea dorul de ai săi, să-și mai îmbrățișezeo dată nevasta și copilașii, pe cei dragi, să-și umplegolul de dinăuntru cu minunăția locurilor în care s-anăscut și apoi să se înalțe, nu știa unde, dar simțeachemarea către libertatea slăvilor unde nu este nicibucurie și nici durere, ci doar iubire… să fie primit înîmpărăția veșniciei el, doar un simplu om, gonit din bătătura casei lui…

Eliza Roha

Atît de frumos scris și atît de adevărat. Ceea ce se întîmplă azi într-o lume în care interogațiile nu mai au răspuns, modul aparent simplu în care puneți în pagină trăirile personajelor create….m-au cucerit și mi-am zis – iată un om care pentru o clipă a fost acel OM. Luciditatea, replierea cu care urmărește, interpretează Eliza Roha.

 

Marina Costa

Proza scurtă a Marinei Costa – „Moștenire de suflet” – vine ca un memento mori, ale căror personaje par preocupate doar de realitatea imediată, de tot ceea ce este real și trebuie explicat, că de înțeles nu mai e cazul de parcă ar fi două antonimii.

– Mi-e dor de voi! Greu cu depărtările astea,oftă bătrâna, după ce întrebase de toată familia. Și boala asta răspândită în lume, parcă le-a pus capac! Voi ce faceți, Anca? Sunteți în zona aia cu bolnavi mulți? Pe Ioana degeaba o întreb, dacă apucă să mă sune, între două schimburi. Zice că e bine, cu munca, și atât. Nu avea ce să afle de la soră-sa, gândi Anca,fiica cea mare, aflată la celălalt capăt al firului, într-un orășel lângă Madrid.

Apăsătoare trăirile scriitoarei Marina Costa. O poveste veridică sau imaginară se desfășoară, o poveste despre viață și despre moarte, indisolubilele stări ale universului impalpabil ce par să ne învăluie și uneori ne devăluie înțelesuri de demult. Dureros de frumos scrisă, cu luciditate și duioșie …

Ecaterina Petrescu Botoncea

Salutată a fost prezența scriitoarei Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care redefinește universul labirintic pe care îl parcurge în fiecare zi printre saloanele spitalului, printre aleile gîndului, în care concretețea realului și iluzia, visul fiecărei clipe. Ecaterina Petrescu Botoncea, o prozatoare reflexivă, aplecată asupra întrebărilor lumii, dar și asupra ei înseși. Cu spirit fin și înalt, oscilînd între viață și moarte, medicul scriitor Ecaterina Petrescu Botoncea.

Cronici literare: Lucian Gruia, Nae Georgescu, Streche Nicolae Florentin, Liliana Popa.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *