Roxana Gheorghe – Primul capitol

Numele meu este Ella. Ella Smith. Am cincizeci și cinci de ani și predau literatură la un liceu. Îmi place fotografia lui Vivian Maier, petrec ore întregi în muzee, ascult jazz, îmi plac copiii și, bineînțeles, cărțile. Sunt norocoasă că-mi împărtășesc viața cu un bărbat minunat pe nume John Smith, sau medicul-zâmbilici, așa cum îl cunosc asistentele în spital. Este medic pediatru și iubește copiii. Mai ales, să-i facă să râdă și să le promită că, la sfârșitul tratamentului, le va oferi bomboane fără zahăr, pentru ca și mama să fie fericită. Cred că marea lui dragoste pentru copii m-a făcut să mă îndrăgostesc de el în urmă cu treizeci de ani. Dar recunosc că un rol esențial l-a jucat și acea noapte de iunie, când „eram foarte săraci și foarte fericiți”, beam vin pe malul Senei, în timp ce râdeam de francezii care ne priveau dezgustați, pentru că vorbeam și râdeam puțin prea tare pentru stricta etichetă pariziană. Și trebuie spus că a știut să-mi cucerească inima pentru totdeauna, recitându-mi, cu vocea lui profundă și cu accentul perfect american, pe care n-aș putea niciodată să îl am, una dintre poeziile mele preferate:

Nu ai vârsta ta,

Nici mărimea hainelor pe care le porți,

Nu ești o greutate,

Sau culoarea părului tău.

Nu ești numele tău,

Sau gropițele din obrajii tăi,

Ești toate cărțile pe care le-ai ctit

Și toate cuvintele pe care le rostești,

Ești vocea ta scârboasă de dimineață,

Și zâmbetele pe care încerci să le ascunzi,

Tu ești dulceața din râsul tău,

Și fiecare lacrimă pe care ai risipit-o.

 

De unde a știut că mi-a plăcut, în mod deosebit, poezia aceea? Nu mi-a spus niciodată, dar cred că Marija, colega mea sârbă, de la Master, cu care eram bună prietenă și căreia îi mărturisisem de mai multe ori cât de mult îl iubeam pe Hemingway, i-a transmis această informație. Până la urmă, noi trei am împărțit aceeași bucătărie la etajul doi, la Cité internationale din Paris, pentru că, iată, aici s-au intersectat drumurile pentru prima dată. Eram o studentă din Europa de Est, care își trăia visul de a urma cursuri de literatură comparată la Sorbona și care dorea să schimbe lumea cu scrierile ei. El era student din Statele Unite, care dorea să trateze și să facă copiii să râdă, și care și-a trăit visul de a petrece un an de studii în Europa.

Cred, până azi, că noaptea aceea de iunie a schimbat totul. Ne cunoșteam, deja, de câteva luni, dar a fost noaptea aceea de vară care m-a făcut să mă întreb dacă poate nu era băiatul ăsta de 1,90m, cu părul castaniu, cu cei mai frumoși ochi albaștri și cu un umor așa cum nu mulți studenți la medicină îl au de obicei… era the one and only. Chiar și înainte, mi s-a părut o persoană interesantă, căci îi admirasem întotdeauna inteligența și bunele maniere, dar, pe 6 iunie, am simțit, pentru prima dată, că aș vrea să râd alături de el pentru toată viața. Dacă aveai de gând să-l întrebi, el îți oferea cu totul altă versiune. Spune că a simțit la fel de când ne-am întâlnit pentru prima dată în fața ușii clădirii noastre, ziua în care am fost prea supărată, pentru că nu mi-am găsit cheia în geanta mea neagră, unde puteai descoperi un întreg univers, începând cu biletele de intrare la Operă, la bomboanele din fabricile Ricola, cu excepția acestei chei care costa 70 de euro dacă am pierdut-o.

– Dar nuuuu! Nu este posibil !!

– Ai nevoie de ajutor ?

– Mulțumesc ! Esti drăguț. Cred că mi-am pierdut cheia… Iată, doar eu am putut să o fac!

– Cred că cheia ta este lângă piciorul tău drept. Iată-l !

– Dar capul meu este cu adevărat în nori astăzi. Cred că a căzut când mi-am scos portofelul. Mulțumesc ! Cum te numești ?

– John.

– Ella. Încântată de cunoștință !

– La ce etaj locuiești?

– Al doilea. Și tu ?

– 204. Dar suntem vecini! Hai, dragă vecine… te invit să împărtășești un prânz de 5 stele pentru că m-ai salvat astăzi. Pot să „gătesc” paste și să fac o cafea bună. Ca bonus, pot să-ți recit și chiar să-ți scriu poezie. Acolo, sunt puțin mai expertă decât atunci când vine vorba de universul morcovilor. Ce crezi ?

– Nu e deloc rău !

 

În prezent, ne petrecem zilele în orașul San Diego, în compania Labradorului nostru negru, Duke, într-o frumoasă casă tipic americană, cu o grădină în care se află copacul sub care îmi place să citesc și un gazon mare și verde, nu prea departe de ocean, pentru că mereu am iubit acest mare bazin de apă care mă inspiră și îmi dă pace. Înainte, casa era animată de singura noastră fiică, Joan, dar acum nu mai locuiește cu noi, ca studentă la medicină la Stanford, urmându-și visul din copilărie de a vindeca inimile oamenilor. Nu prea știu cum a ajuns să nu-și dorească decât asta, de când era destul de mică, poate că meseria tatălui ei a inspirat-o, dar mă bucur când o aud de fiecare dată cu ce pasiune vorbește despre noile ei experiențe, în universul pe care îl împărtășește cu tatăl ei iubit.

De obicei, când nu mă simt inspirată să scriu la ora 2, dimineața, nu mă găsesc în bucătărie la această oră, bând vin alb, dar dorm lângă soțul meu. Dar având în vedere tot ceea ce s-a petrecut în ultima săptămână, nu am putut închide ochii. De aceea m-am hotărât să-l las pe John să doarmă liniștit, căci mâine urma să fie o zi încărcată și am venit aici ca să pot reflecta și să încerc să pot calma furtuna care era acum în capul și sufletul meu.

Nu pot înțelege… cum a fost posibil? De ce permite Dumnezeu astfel de lucruri? Cum vor arăta anii ce vor urma? Voi putea să trăiesc totul? Și apoi este și Joan. Ar trebui să-i spun totul…

 

Versiunea în original, în limba franceză, aici

Traducere din limba franceză: Nicolae Florentin Streche

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.