Motto: Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. (Mihai Eminescu)
Petrecut în nevoi ale timpului său, neodihnit în dorința de a-și cunoaște profund originea și mersul în istorie a moșilor și strămoșilor lui, Eminescu se înalță din cugetul poporului român cu slova moștenită din traco – geți, șlefuită și dăltuită în toată creația literară pe care ne-a lăsat-o drept moștenire. Anul 1873, la numai douăzeci și trei de ani, îl va defini, pentru activitatea sa de cercetare a folclorului românesc, ca pe un etnolog şi un culegător de creaţii populare româneşti. O mărturie personală, privind aceste manifestări culturale, o vom întâlni în revista Timpul, din 8 aprilie 1882, în care publica un articol, intitulat Materiale etnografice, unde Eminescu mărturisea o realitate biografică: „întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş, şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre.” Augustin Z.N. Pop întăreşte această mărturie a lui Eminescu, consemnând:
„Încă din copilărie, poetul arătase interes literaturii săteşti şi la Orientul propusese ca, întovărăşit de Vasile Dumitrescu-Păun, să culeagă folclor din Moldova. În 1869 îşi pusese în gând să conferenţieze în Maramureş despre
poezia populară.” (A.Z.N. Pop, 1978:102).
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870
Am putea spune, nu ca eminescologi, nici nu ne permitem să afirmăm acest lucru, ci doar ca modeşti observatori, că la Mihai Eminescu, basmul popular a fost o pasiune exprimativă a libertăţii interpretărilor, a jocului luminii în întunericul teluric, a prezentării altfel a eului din fiindul interiorizat, a creării putinței din neputință. Pe scurt, basmul a fost pentru poet creația literară specifică motivării sensului ipostazelor, o formă de prezentare a lucrurilor într-un adevăr al imaginarului imaginat. Basmul cules de Eminescu unea în cuget întreg poporul românesc, trăirile lui într-un sat, transformat în regat, unde feciorii satului deveneau Feți-frumoși. Învrăjbitorii erau zmeii și zgripțuroaicele. Din prea mult respect pentru trecutul poporului, ca urmași ai vitejilor daci din care părinții și strămoșii lui se trăgeau, Eminescu a cultivat limba după normele graiului țăranului care își petrecea viața de la asfințitul și până la apusul soarelui, de la semănatul și până la recoltatul roadelor pământului, urmare muncii sale neobosite și de la horele din zilele de sărbătoare ale verii, până la șezătorile sau clăcile unde oamenii satului se întâlneau, sporind priceperea într-un altfel de muncă, descoperindu-şi şi apreciindu-şi talentul artistic al fiecăruia dintre cei ce erau dăruiți cu har creativ și interpretativ. Acolo, în mediul acela al întovărăşirii sufletelor, se nășteau poveștile întâmplărilor deosebite și basmele care au rămas de-a pururea zestrea nemuritoare a talentului nostru narativ. Cercetători în domeniu au cules aceste creații și au zădărnicit, precum marele poet al românilor, fabulosul peste tot ceea ce satul strămoșesc a dăruit culturii neamului românesc unitate, voință în simțiri și în cuvânt:
”Eminescu visa pe Împăratul țăran, din basme, care iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă și, fără să aibă noțiuni de drept și de politică, judecă pe supușii lui numai cu bunul-simț” (G.Călinescu, 1982:458).
Penetrația eposului popular, în basmele culese de Mihai Eminescu, este evidentă atât în atitudine, cît și în expresie pentru că această specie literară survine modalităților gândirii lui poetice nu numai ca o cerință de a se subtiliza prin basm în lumea fantasticului ”cu zâne îmbrăcate în aur și lumină, cari cântă senina lor viață în palate de cristal”, ci ca o dorință vie a inspirației pentru tot ceea ce avea să însemne creația lui poetică.
Trecute prin filtrul desăvârșit al erudiției, în spiritul trăirilor țăranului și a graiului lui, puținele basme culese de Eminescu și antologate în volume de basme populare scot în evidență calitatea lui de culegător de folclor.[1] Crescut în satul tradițional românesc, poetul se va simți atât de atras de frumosul arhaic, încât toată creația lui, poetică, cât și cea în proză, va fi străbătută de izul rozmarinului și al muzei înălțătoare de inspirație din doinele create cu suspine de rapsodul popular, în liniile cusăturilor iei strămoșești. Locul naşterii şi al copilăriei lui Mihai Eminescu sunt profund marcate de toată istoria Ţării de Sus. Un ținut românesc cu vechi datini și conveniențe, cu o concordanță a graiurilor şi cântecelor, care au avut, în permanență în memoria poetului, imaginea cetății de scaun a Sucevei, a domnitorului Ştefan cel Mare, un loc mitic considerat atât al învățaților cronicari, cât și a marelui erudit al epocii sale, savantul Dimitrie Cantemir. În acest ținut de basm, aveau să se nască, mai târziu, Ion Creangă şi Nicolae lorga, George Enescu, Mihail Sadoveanu şi Nicolae Labiş, români ai României Reîntregite. Toate aceste figuri de seamă ale culturii româneşti au prețuit tot ceea ce a însemnat patrimoniu eminescian.
Eminescologul Nicolae Georgescu consemna astfel în lucrarea sa, Eminescu și editorii săi, despre personalitatea marelui nostru poet:
”În privința fenomenului Eminescu, pe care-l investigăm, ni se pare cu totul semnificativă tendința de revenire la origini, la cele care au fost așa cum au fost. Eterna întoarcere n-a funcționat efectiv, practic, ca o continuitate necesară”, constata eruditul exeget, după care specifica perioada: ”în ultima jumătate de secol, cultura pare a-și fi ales timpul săgeată; acum, ca printr-o reacție, asistăm la un fel de avalanșă a trecutului uitat care-și cere dreptul la viață.” (N. Georgescu, 2000:204).
Nimeni nu s-a putut îndoi de dorinţa lui Eminescu de a fi trăit într-o altă lume decât în cea care trăia. Puterea lui creativă a dominat timpul lui şi timpul care a urmat după încetarea existenţei lui pământeşti. Mărturie a acestei dorințe îi stă întreaga producţie literară cunoscută și, poate, încă multe necunoscute, cât şi Caietele manuscris, care sunt un veritabil document de înaltă cultură şi dorinţă continuă de a cunoaşte, o meditație profundă în tainica înțelepciune a strămoșilor poporului român. În paginile acestor caiete s-au găsit, abia după 13 ani de la moartea sa, minunatele culegeri de creații populare, între care și basmele citate în rândurile de mai jos, cât și însemnările etnologice.
- Motivarea sensului culegerii basmului popular în cadrul programului „Orientul”
Motto: Literatura populară nici nu se poate numi altceva decât cugetarea şi productele fanteziei poporului însuşi care devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau produceri a clasei culte care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă acesta nu le-a făcut, le-au putut însă face. (Mihai Eminescu, Revista Curierul de Iaşi)
Atenția îndreptată către culegerea basmelor populare va fi pragul de recunoaștere, de către Mihai Eminescu, a harului creativ ca povestitor al ţăranului plaiurilor bucovinene, şi nu numai, de a meşteşugi ideea în imaginea frumosului imaginativ. O măiestrie a celui pe care etnologul Eminescu îl va recunoaște ca făuritor de patrimoniu. Poetul era conștient de unitatea poporului român în limbă, în tradiții și în cultură. El cunoștea îndeaproape toate frământările sufletești ale țăranului din toate provinciile românești. În doina populară, cântată în amurg de țăranul obosit de la munca câmpului, simțea cuvântul în tărăgănarea lentă a neputinței spunerii durerii în fața celor care îl asupreau.
Acel om al satului românesc a meditat profund asupra fiindului său teluric și și-a aventurat sufletul în lumea timpului îndepărtat al fantasticului, în care eroii satului, voinicul sau viteazul vor fi fost cei care au devenit, în basme, flăcăii vânjoși, reprezentați prin Feți-frumoși, apărători ai așezărilor lor tradiționale, locuite cu oameni buni, având nobila misiune de eliberatori ai celor prinși în jugul asupritor. În basme, asupritorii erau zmeii care le răpeau, pentru poftele lor, fetele din vatră, Ilenele Cosânzene. Aceşti flăcăi curajoşi se ipostaziau în viteji traversabili ai unor tărâmuri, în care trăiau și pătimeau, până învingeau pe deplin elementul răului, zmeul, balaurul cu șapte capete, dar și chinurile Iadului, ca acțiuni ale iniţierii. Cosânzenele nu erau altele decât fetele satului, fecioarele despletite ale râurilor, tinerele prinse în mrejele puternice ale Sburătorului, cele care își așteptau ursitul. Astfel le descrie basmul cules de M. Eminescu:
”…așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da’ la dânsele ba. Acu’ cele două erau cum erau, da’ cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei.” (M. Eminescu, 2000:206).
La vârsta de 19 ani, în anul 1869, împreună cu alți prieteni iubitori de folclor, printre care şi binecunoscutul jurnalist al timpului, prozatorul Grigore Haralambie Grandea (1843-1897), poetul Mihai Eminescu se alătură cercului literar Orientul, având ca scop culegerea, din graiul viu al poporului, basme, doine, balade și legende cu întâmplări din istoria frământată de nevoi a celor care locuiseră acest pământ străbun, vitejii daco-geți, cât și a celor care îl locuiau acum sub numele de român. Printre basmele populare culese de Eminescu se numără: Călin-Nebunul, Frumoasa Lumii, Vasilie-finul-lui-Dumnezeu, Borta-vântului, Finul-lui Dumnezeu. În toate aceste creații literare populare se va observa atracția poetului față de graiul poporului, pentru el era graiul românilor, dar și de prezentarea anumitor amănunte legate de spiritul care a dominat și încă mai domină perceperea despre lume a țăranului român. Dezlegarea tainei cuvintelor vechi românești este substituită cu prezentări de acțiuni fantastice care corelează imaginația cu realul imaginii posibilei întâmplări. Mihai Eminescu este un păstrător al structurii tradiționale a acestei specii literare, fapt regăsit în toate basmele culese de la povestitorii șezătorilor satului. El le-a cules și le-a încadrat schemei specifice a acestor creații literare populare, unde personajele sunt lăsate să își asume planul misiunii lor: trecerea ”probelor”, treptele inițierii care vor duce la maturizarea deplină a eroului basmului, la victoria finală, prin îndeplinirea misiunii asumate asupra distrugerii răului: ”- Ba nu, fraților, hai să facem o boambă (obiect în formă sferică) de fier și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. S-o aruncați unul din voi în sus, că-i știută pe care-a cădea, acelaşi vinovat. Ș-o aruncat în sus, ș-o căzut pe cei doi și i-o făcut mii de fărâme” (M. Eminescu, 2010:216), după care urmează răsplata: ”Și el a făcut o nuntă strașnică.” (M. Eminescu, 2010:216).
Ca structură, basmele populare culese de Eminescu se bazează pe un model unic. Au loc intervenții destabilizatoare (basmul Călin-Nebunul: ”Acu` ei o ieșit afară și unul dintr-înșii o prins a fluiera cât s-o făcut un nor mare și nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele. Le-au răpit.”) care tulbură ordinea și liniștea firească a locuitorilor însă intervine cel care își asumă misiunea restabilirii ordinii inițiale. Tot de structura tradițională a basmelor țin și formulele narative de început, mediane (Călin-Nebunul: ”Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase…”; Frumoasa lumii: ”Apoi poveste, poveste, Dumnezeu la noi sosește, că-nainte mult mai este. Era odat un vânătoriu ș-avea trei copii și era sarac-sarac, că numai cu-atâta se ținea…”) și cele finale, de încheiere a acțiunii: ”Ș-am încălicat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălicat pe-o poartă și ți-am spus-o toată”. În cuprinsul descrierii acțiunii basmelor culese de Eminescu, se constată o deosebită apreciere a valorii estetice, dar și a faptului moralizator care reiese din conținutul și dialogul personajelor, pentru că este pusă mereu în evidență dorința de dreptate, de luminare a adevărului și a frumosulu din întunericul răuluii, dar și de evidențierea cinstei de care dă dovadă, în simplitatea lui, omul din popor. Imaginile din basme sunt expresii ale împlinirilor teritoriale, el nu secționează, ca regiuni, în acțiunea basmelor, teritoriul ocupat de români și nici nu-i clasifică ca moldoveni, ardeleni sau munteni. Basmul cules de Eminescu este basmul românilor.
În preocuparea de culegător de folclor, poetul va conserva, ca trăsătură esențială a acestor creații literare, oralitatea stilului, marcată prin adresarea directă a unui auditoriu imaginar, îmbinarea vorbirii directe cu vorbirea indirectă, prezența dativului etic, a vocativelor, a expresiilor exclamative, a interjecțiilor și a comparațiilor de natură populară: ”- Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ian să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo.” (M. Eminescu, 2010:217). Eminescu își particularizează, în aceste lucrări de o bogăție etnologică semnificativă, doar scrierea corectă, după regulile gramaticii limbii literare, a tuturor cuvintelor și expresiilor populare, însă le păstrează autenticitatea: ”Împăratul, când a auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătat oștire să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, știi, mai mare.” (Basmele românilor, vol.V, 2010:239). În transcrierea lor, le mărginește și le atașează arhaicului într-un minunat grai popular, făcând cititorul să le îndrăgească și să le adauge propriului vocabular. Forma viitorului popular ”o omorât, o făcut, o mâniat, o gătat” înlocuiește magistral perfectul compus care ar fi trebuit, după normele gramaticale, să fie trecut atât la forma de singular, cât și la forma de plural, după caz. Forma populară de viitor „o fost”, spre exemplu, care substituie perfectul compus, specifică vestului şi nordului ţării noastre, ținuturile românilor ardeleni, folosită în basmele culese de Eminescu, dă o elevație și o cursivitate ideilor, în care timpul, dar și spațiul sunt presupuse norme ale existenței și ale desfășurării acțiunii. În aceeași expresie, în care cursiv prezintă acțiunea basmului, Eminescu alternează perfectul compus literar cu viitorul popular, creând un efect al timpului trecut, folosit în limbajul poporului: ”Și l-a omorât și pe acesta ș-o făcut patru căpiți de carne din capetele lui.” (Basmele românilor, vol.V, 2010:207).
”Admirator, predestinat, al creațiilor populare, Eminescu și-a făcut ucenicia în chiar grădinile îmbălsămate ale folclorului”, consemna Perpessicius în lucrarea sa Eminescu și folclorul, de la care a împrumutat atâtea miresme și atâtea podoabe pentru propria sa creație poetică” (Perpessicius, 1971:418). Folclorul românesc, în esența căruia intrase și-i trezise nemărginita dragoste față de tradițiile strămoșești, l-a urmărit îndeaproape pe tot parcursul vieții sale. Copilul Mihai, înzestrat cu o memorie și o inteligență aparte, îşi va forma încă din copilărie o zestre deosebită cu cântece populare, legende, poveşti și basme. El însuși va mărturisi, prin anul 1877, că toate aceste cunoștințe despre creațiile populare i-au fost dăruite de o bătrână din sat, însă mama lui a fost cea care l-a inițiat în trezirea îndrăgirii și prețuirii creațiilor populare, episod al copilăriei sale, pe care Eminescu avea să-l facă nemuritor, în versurile: „Mama-i știa atâtea povești pe câte fuse/ Torsese în viață deci ea l-au învățat/ Să tâlcuiască semne ș-a păsărilor spuse/ Și murmura cuminte a râului curat.” „Unele manuscrise cuprind, cum se desprinde din Lista manuscriptelor conţinând scrieri vechi româneşti dăruite Academiei Române de d-l T. Maiorescu, mai multe texte, cu un conţinut divers” (D. Vatamaniuc, 1998:11), vom observa însă că două dintre aceste colecţii însumează creaţii literare populare, păstrate în manuscrisul 2260, 315-327, intitulat de exegeţi, cercetători în domeniu, Caietul anonim (M.Eminescu, 1963:647-579).
Lectura basmelor culese de Eminescu este atât de curgătoare și vie, încât trezește în sufletul căutătorului de frumos în folcloristică interesul deslușirii adevăratului cod din expresia basmului popular, acea expresie care îl conduce întotdeauna la originile acestui popor românesc. Ca cercetător, trebuie să ai abilitatea și erudiția înțelegerii tainei exprimării cuvântului din literatura populară, să îl sesizezi ca element principal al puterii de întoarcere la tradiții.
- Caietele eminesciene, controverse şi rezolvări
Activitatea lui Mihai Eminescu, de culegător şi prelucrător sensibil a creaţiilor literare populare din fondul autohton, încă din anii adolescenţei, s-a putut constata atât din studiul biografiei sale, a declarațiilor celor care l-au cunoscut îndeaproape, cât și din manuscrisele care formează acum celebrele Caiete Eminescu, ce se găsesc în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române. Încă de la începutul anului 1902, odată cu publicarea, în revista Convorbiri literare, a acelor texte populare extrase din manuscrisele lui Eminescu, s-a confirmat acea nobilă preocupare a poetului, care nu a fost ocazională, ci o activitate ce a ţinut până în anul 1883, când a fost atins de boală. În acel an, la numai 33 de ani, Mihai Eminescu trăise de trei ori vârsta unui mare creator de artă literară, de filosofie, de exprimare a înțelepciunii poporului din care provenea, în cuvântul pe care meșteșugit îl prinsese în expresia versului său.
Scrierile sale au fost strânse într-un volum antologic de Ilarie Chendi, pe care le-a publicat sub titlul Literatura populară, ca o recunoaştere a activităţii lui Eminescu în domeniul culegerii de materiale folclorice. Extrasele lucrărilor s-au făcut din manuscrisele de care, până atunci, nu se ştia nimic, și pe care Titu Maiorescu le-a predat cu listă de inventar, abia în ianuarie 1902, Academiei Române. Acest fapt a fost marcat ca unul dintre importantele evenimente de evaluare a unor creaţii folclorice necunoscute, mai ales că ele aparțineau marelui poet român Mihai Eminescu. Evenimentul nu a trecut neobservat, a constituit o activitate deosebită în marea mişcare sămănătoristă şi a avut influenţă în deschiderea de noi căi de cercetare asupra a tot ceea ce Eminescu a lăsat culturii româneşti. În revista ”Sămănătorul”, nr. I, anul 1902, apărută în ziua de 28 aprilie, la pagina 341, a putut fi citită o prelucrare sau mai bine spus o imitaţie populară, cu titlul Ursitorile, reprodusă de Nerva Hodoş şi Ilarie Chendi, după manuscrisul din Caietele Eminescu. La pagina 350 a aceeaşi reviste vom întâlni şi povestirea populară, culeasă de Eminescu, cu titlul Borta-vântului. Un basm scurt, de numai 70 de rânduri, povestește întâmplările de viață ale unui ”om sărac-sărac”, ca o pildă a ceea ce de fapt însemna expresia a umbla după borta vântului, fără a înțelege că încrederea este un incurs de început al suspiciunii. Pășirea omului într-o lume care va urma să îl deposedeze de o avuție dăruită de divinitate (”femeia omului vicleană”), îl va duce, până la urmă, să rezolve această problemă. Ca un dat al unei experiențe neplăcute, din cauza naivității acelui ”om sărac-sărac”, ca fapt al neputinței maturizării de până atunci, el va parcurge câteva trepte spre chibzuință. În încheierea basmului omul va învinge, iar culegătorul acestei povestiri populare ne va spune: ”S-o dus împăratul, ș-o rămas în pace ș-o trăit bine.” Am dori, în continuare, să cităm tot din acest basm o subliniere a lui Eminescu, remarcabilă: ”Da` el avea bani, da` tot cu straie de-ale noastre, nu cu straie leșești”, referindu-se aici la dragostea pe care țăranul român o avea pentru portul lui strămoșesc, moștenire plină de taine în tot ceea ce reprezenta acest port.
Cunoașterea folclorului a fost etapa aprecierii și apropierii nedesăvârșite de poporul român, a înseninării conștiinței lui artistice la aducerea aminte a timpului în care se lăsa vrăjit de întregul conținut sincretic al șezătorilor serilor lungi de iarnă, extaziat de prezentarea textelor memorate ale talentaților interpreți ai satului: ghicitori, povești, basme, doine și cântece vechi de vitejie sau de haiducie. Cele 400 de texte, care însumează lirica populară, în manuscrisul 2260, 315-328 ce se găseşte la Biblioteca Academiei, sunt culese o serie de cântece de lume şi irmoasele ce cuprind peste o sută de texte. Pe lângă toată această încărcătură de creaţii populare se mai adaugă baladele şi basmele populare în proză, din care marele poet s-a inspirat în poemele sale: Călin nebunul, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp, Poveste Dochiei şi ursitoarele, Ursitoarele, Muşatin şi codrul, Dragoş Vodă cel Bătrân, Peste codri sta cetatea, Codrul, măria ta, Doină, doină, greu îmi cazi.
Caietele eminesciene, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, stau mărtuie multora dintre preocupările etnologice ale marelui luceafăr al poeziei românești. Răsfoindu-le și aplecându-ne într-un studiu interesat asupra acestor scrieri, vom observa interesul ambițios al tânărului Eminescu de a competiționa cu deja cunoscutul, în vremea aceea, a culegătorului de artă populară, Vasile Alecsandri. Tânăr fiind, a explorat cu un patriotism şi un interes împlinit acest domeniu, care începuse, datorită reprezentanților curentului literar romantism, să fie pus pe raftul valorilor adevărate, ale celor care desăvârșeau, prin creația folclorică, vechile tradiții strămoșești. Culegeri considerabile, transcrise cu astfel de creații literare populare, sufereau prefaceri, iar multe versificări erau creații în genul popular. Urmărind acest traseu de împlinire a marilor noștri creatori de artă poetică, printre care și neobositul culegător de folclor Vasile Alecsandri, vom regăsi mirajul Zburătorului printre creațiile poetului, republicate în colecţia de Doine. Eminescu, supus unei astfel de competiții, va încerca şi el structurarea acestei teme constatate în manuscrisul 2260, f.34, 35, 36, 40 şi 2276 I, f.14v al Bibliotecii Academiei Române. La Înşiră-te, mărgărite și Răzbunarea lui Statu-Palmă, în care elementele populare erau manifeste la Alecsandri, Eminescu va crea poemul Fata în grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp, Călin Nebunul. Când Vasile Alecsandri a publicat legenda în versuri a lui Gruie Sânger, Eminescu a căutat să scrie o dramă istorică dedicată acestui personaj, care să poarte același titlu cu al poemului ”bardului de la Mircești”, mărturie conferită în manuscrisul 2278, f.18 și 2262, f.107v și următoarele, din cadrul Bibliotecii Academiei. Apropierea maiestuoasă a lui Alecsandri de creația populară a fost pentru tânărul Eminescu un exemplu plin de roade.
Având ca susținere materială manuscrisele eminesciene de la Biblioteca Academiei, putem afirma cu toată convingerea că, dacă puterea financiară i-ar fi permis publicarea culegerilor cu creațiile sale populare, adunate de-a lungul timpului, Mihai Eminescu ar fi depășit cu mult, în acest domeniu, pe Vasile Alecsandri, după cum l-a depășit și în creațiile de inspirație populară. Unele dintre manuscrisele lui Mihai Eminescu au fost studiate şi clasate de către eruditul filolog Moses Gaster (1856-1939) în două dintre lucrările sale, Literatura populară română (1883) şi Chrestomaţie română (1891), lucrări document care au stat la baza studierii acestui domeniu de activitate literară de către o seamă de folclorişti şi etnologi români.
În special, pentru Mihai Eminescu, basmul popular a reprezentat o specie literară aparte, atât în interpretare, cât şi în reproducerea fenomenului de creaţie a acestuia. Basmele l-au inspirat şi i-au dat posibilitatea să îşi formeze o nouă viziune despre lume şi viaţă într-un tot unitar cu mediul în care acţiunea acestuia se desfăşura. Balsamul naturii avea efectul metamorfozării existenţei eului personajului principal al acţiunii basmului în element curator, fantasticul înlesnindu-i posibilitatea învingerii maleficului prin toate mijloacele de existenţă ale acţiunii fabulatoare a basmului. Mihai Eminescu a cules basmul atât ca dorinţă de antologizare a acestor creaţii populare ca valori ale patrimoniului cultural naţional, cât şi ca documente etnologice personale, de inspirație și studiu continuu, în care antropologia studierii caracterului conștientiza, în compoziția eminesciană, modul de viaţă şi de aşezare a personajelor în sistemul vital al satului, localizarea ţăranului român din Moldova și definirea lui ca parte din întregul teritoriu areal al românilor. Augustin Z.N. Pop, unul din neobosiţii căutători ai lăuntrului biografiei poetului, consemna astfel în lucrarea sa, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu:
„La ceea ce se recunoaşte meritelor pedagogice ale lui Eminescu şi onestei lui raportări oficiale asupra învăţământului primar contemporan, adăugăm o nouă mărturie despre interesul cu care Eminescu îşi propunea să valorifice folclorul. Entuziast, el promisese în 1875 lui Titu Maiorescu şi prietenului său Teodor Nica, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, să întocmească un chestionar folcloric, care urma să fie multiplicat de minister (probabil prin tipar) şi să fie expediat şcolilor săteşti din ţară.” (A.Z.N. Pop, 1969:166).
Interesul pentru folclor, în special în perioada cât a funcţionat ca revizor şcolar, dar şi în cea de dinaintea ocupării acestui post, a constituit un atu onorabil în ceea ce priveşte abundenţa culegerii de texte literare folclorice, dar şi de notările lexicale expresive ce s-au găsit, după moartea sa, în caietele lui personale:
„Cunoscător al problemelor de folclor, şi fără să ştie că merge pe drumul lui Odobescu, pentru preţuirea şi grija de a se culege literatura populară a naţiei lui, Eminescu vedea cu îndreptăţire în învăţător elementul şi capabil, şi util pentru culegerea tezaurului popular.” (A.Z.N. Pop, 1969:166).
În anul 1883, când a fost atins de destin, Mihai Eminescu trăise de trei ori viaţa unui creator de artă luminatorie în literatură. El făurise noi direcţii şi sugestionări în înţelegerea şi conceperea unei creaţii literare ars poetica. Eminescu nu s-a pierdut cu nimic, a rămas în memoria poporului român, dar și în cea universală, simbolul noilor deschideri ale luminii luceafărului, cuvântul lui a fost, încă din vremea în care a trăit și a creat literatură, expresia pură a românismului, ideea în esența ei vitală:
”Dacă gândirea este apanajul umanității elevate, visarea este abilitatea compensatorie și subtilă a naturii de a se regenera din interior. Față de gândirea acuzatoare, visarea se protejează feericului. Razele lunii (emise de ochiul cosmic al conștiinței) potențează forța visului de a absorbi fostele componente ale realului, acum eliminate din spațiu și timp.” (N. Nicolau, 2004:22).
Referințe bibliografice:
- Caietele Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975.
- Basmele românilor, vol. V, pp.206-249, Mihai Eminescu, basme populare, Editura Jurnalul Național, București, 2010.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982.
Crihană, Marcel, Scrieri despre Mihai Eminescu, Editura Macarie, Târgoviște, 2001.
Eminescu, Mihai, Călin-Nebunul, Basmele românilor, vol.V, Editura Jurnalul Național, București, 2000.
Eminescu, Mihai, Opere VI. Literatura populară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963.
Georgescu, Nicolae, Eminescu și editorii săi, vol.I și II, Editura Floare albastră, București, 2000.
Georgescu, Nicolae, Un an din viața lui Mihai Eminescu, Editura Floare albastră, București, 2006.
Nicolau, Narcis, Eroismul eminescian, Editura Perpessicius, București, 2004.
Perpessicius, Eminescu și folclorul, în ”Eminesciana”, Editura Minerva, București, 1971.
Pop, Augustin, Z.N., Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1969.
Pop, Augustin, Z.N., Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978.
Vatamaniuc, Dumitru, Caietele Eminescu. Mitologie şi document, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998.