Vicky Cristina Barcelona – În comicul stil allen-woodian
Scenariu și regia: Woody Allen. La ce să vă așteptați? Dialoguri multe și inteligente, ironii, fantezii, limbaj cu dublu sens, silogisme și… iubire. Multă iubire. Acesta este Woody Allen pe care îl știm de atâta timp și care, uneori, nu face filme la fel de bune, însă niciodată proaste. Pe omulețul ăsta nu poți să îl urăști nici când ar merita acest lucru, pentru că este pur și simplu genial.
Filmul: Vicky Cristina Barcelona. Nu e turneu de tenis feminin, nu e o obiectiv turistic și nici nomen, prenomen și cognomen ale aceleiași persoane. Este, însă, o comedie romantică savuroasă, în care Vicky și Cristina pleacă din America în Spania estivală, pentru a-și găsi sensul în viață. Se vor întoarce așa cum au venit, neînțelegând ce li s-a întâmplat cu adevărat, poate chiar mai năuce și nehotărâte decât la început. Să nu fiți surprinși de voice-off-ul din film, care mi-a dat senzația emisiunilor gen reality-shows cu el/ea în căutarea perechii mult visate.
Actori: Javier Bardem este aici un pictor (Juan Antonio), cu trecere mare la femei, un pic dificil și suferind omenește după senzuala, isterica și muza morena Maria Elena (Penelope Cruz). Cele două protagoniste – ați ghicit!- Vicky (Rebecca Hall) și Cristina (Scarlett Johansson) se cuibăresc în inima artistului într-un week-end de vis în Oviedo. Între trei muze și un artist iubirea nu este doar cuvânt și declarație ingenuă. Unde există threesome, se poate și foursome! Fascinant, nu? Dacă Penelope Cruz îi mulțumea lui Pedro Almodovar pentru meritul de a o face mare actriță, când a luat Oscar-ul pentru acest rol secundar, simt că aceeași gratitudine o merita pentru cele aproximativ 20 de minute de „umplere” a ecranului, cu aparițiile și reaparițiile magice în viața lui Juan Antonio.
Propunere: Deci, nu pierdeți acest film de la vizionare, căci, efectiv, merită ! Toleranta și disponibilitatea temei propuse de Woody Allen nu vă poate lăsa indiferenți…..indiferent de vârstă. Vizonare plăcută și nu faceți ce zice Woody, dar vă rog să îl ascultați cu deferență!
La Vita è Bella (1998) – Declaraţie cu umor pentru viaţă
Guido (către Giosuè ):
Cine se sperie, pierde puncte. În trei cazuri se pierd toate punctele. Unu: cei care plâng. Doi: cei care vor să-şi vadă mama. Trei: cei cărora le e foame şi vor o gustare. Nici să nu te gândeşti!
Guido este Roberto Benigni şi viceversa. Regia îi poartă numele şi soţia, Nicoletta Braschi, îi este alături ca şi în alte filme, de parcă uniunea dintre cei doi ar fi fost legitimată cu mâinile pe camera de filmat. Şi totuşi, de fiecare dată când revăd La Vita è Bella, nu pot să nu rămân impresionat, în întregime fermecat, de potenţialul şi energia debordante ale personajelor-actori. Este un film pentru care o replică sau un gest anume are o doză de umor cu adevărat cuceritoare. În ciuda temei grave, cea a Holocastului, Benigni reiterează în fiecare moment din film esenţa din titlu: viaţa e [chiar] frumoasă. În Miracol la Milano (1951), regia Vittorio de Sica, am regăsit această replică din vocea personajului Toto. care îi spune unuia dintre membrii coloniei de sărmani din oraş că „viaţa e frumoasă”, influenţându-l în decizia de a-şi pune capăt zilelor.
Motivul pentru care un film este în general bun şi primeşte calificativul de „clasic” se găseşte, adesea, în mijloacele de comunicare inepuizabile de a spune ceva aproape tuturor. Benigni apare în film şi te trage, ca spectator, într-o realitate de cele mai multe ori redată prea crud şi din care nu s-a spus nimic frumos. Nu cred că este greşit să vezi că în momentele de dinaintea posibilei morţi există lucruri frumoase, să te joci şi să faci farse pe seama unei tragedii de grup. Cu certitudine că drama există, dar felul în care aceasta este spusă o face mai uşor de suportat şi de înţeles. Guido şi fiul său Giosuè, evrei de origine, primesc vizita trupelor germane şi sunt deportaţi într-un lagăr de concentrare. Guido-regizorul ne şopteşte, cumva tainic, la ureche un „ssst” complice şi ne poartă în drumul tur-retur al vietii (căsătorie, societate, lagăr) . Improptu-ul lui Guido în încercarea de a-şi salva fiul, punându-l să participe la un joc al cărui premiu este un tanc, nu este altceva decât o manieră caldă de salvare a inocenţei din prezent şi pentru viitor. Condiţia principală de respectat este…. „să nu plângi”!
Filmului îi lipseşte încrâncenarea din alte producţii cu temă identică, întrucât aduce o bucurie a vieţii trăite în ultimele sale clipe. Îmi place să îmi imaginez că titlul este un soi de răspuns la o întrebare lipsă: Ce ai face dacă ai şti că nu vei mai trăi? Sigur că, dacă spectatorul este prea lucid si posibil martor al evenimentelor descrise, nuanţele pot scăpa şi prestaţia actorilor supusă unei judecăţi aspre. Nu cred nicidecum că astfel ar trebui luată în seamă intenţia regizorală şi de scenariu. Influenţat în mod evident de Chaplin şi Keaton, Benigni se individualizeză ca actor comic şi reuşeşte, în ciua anumitor stridenţe căutate şi cu efecte umoristice mai puţin reuşite, să pună, în fiecare apariţie publică sau pe ecran, ceva din talentul şi personalitatea extravertită cu care ne-a obişnuit. Și Iubirea sa, de om normal și de actor, rămâne dovada unei vieți frumoase.
„Revolutionary Road” – Drumul tacit spre tragique
În sfârșit un film nominalizat la Oscar pe care nu pot decât să îl apreciez pentru „story”, pentru dramatismul calm și veridic al interpreților: Kate Winslet și Leonardo di Caprio. Desi nu reușește performanța din „American Beauty”, filmul său de debut, regizorul Sam Mendes „atacă” o tema similară, cu implicații finale la fel de dramatice, a dezintegrării familiei americane middle-class. Titlul este sugestiv și redă nu numai „local” plasarea acțiunii, Revolutionary Road, ci mai ales zbaterile și dorințele care apar în cadrul familiei din suburbiile Connecticut-ului. Aici nu e vorba de iluzoriul „American Dream”, exportat în întreagă lume, cât o dramă de familie aparent obișnuită, cu nemulțumiri și idealuri care culminează tragic. Ca în orice „revolutionary„, drumul spre urcuș nu este atât de ușor, iar finalul nu poate fi decât unul în care nimeni nu câștigă.
Filmul începe greu, redând parcă stilul formal de viață al familiei Wheeler. Tensiunile, discuțiile, dorințe din partea fiecăruia de a ieși din această condiție banală marchează incipit-ul. Dacă Frank (Leonardo di Caprio) este lipsit de motivație în carieră și în familie, alegând să o înșele pe April (Kate Winslet) din motive de ambiție, April este conflictuală și își exprimă nemulțumirea prin refuzul realității în care se află. April trăiește bovaric în acel Paris văzut în fotografii și nu ezită să îl convingă pe Frank de contrariul afirmației de la început, spunându-i că dorește să se stabilească împreună cu cei doi copii în orașul mult visat. Deși aparent aceasta este soluția de salvare a căsniciei familiei Wheeler, evenimentele ulterioare îi vor ajuta pe amândoi să realizeze că lupta e abia la început și pierderile vor fi majore de ambele părți, chiar până la prăbușirea sentimentelor care i-au unit, rezultatul fiind traumatizant, în special pentru April.
Deranjează oarecum opțiunea regizorului de a-și alege un personaj, este vorba de fiul familiei Givings, în postura de ecou rațional al mesajului filmului, nelăsându-ne să emitem o judecată în raport cu șirul de evenimente al familiei Wheeler. Kate Winslet este extraordinară în aproape fiecare replică, iar starea pe care o degajă este bine dozată dramatic. Din acest punct de vedere, ultimele 10 minute sunt efectiv de Oscar sau de orice alt premiu al publicului, prin liniștea și privirea personajului, premergătoare deznodământului dramatic la fel de sensibil și tacit.
Regina Albină (L’ape regina) sau drama unui Casanova modern
Regina Albină (L’ape regina) este o comedie italiană, în alb-negru, în regia lui Marco Ferreri, același care, în anul 1964, regiza o altă comedie, Femeia-Maimuţă (La Donna scimmia). Subiectul este simplu și șablonat: o căsătorie într-un stil mai puţin italian, ca în alte filme cu temă asemănătoare, cu strigăte şi nervi alto voce. Ba, dimpotrivă! Alfonso (Ugo Tognazzi) e un bărbat ajuns la 40 de ani, care a frecventat femeile mai ceva ca un zapping de pe un post pe altul. Viaţa i se schimbă brusc, când o zăreşte pe Regina (Marina Vlady), provenită dintr-un mediu familial extrem de religios, unde bigotismul este confirmat de feţele bisericeşti (măicuţe, înalţi prelaţi) care îi calcă gospodăria. Zâmbete, atingeri şi promisiuni de căsătorie, dar nimic mai mult nu poate cere „păcătosul” Alfonso de la „casta” Regina, promisă lui numai după ziua nunţii. Alfonso îşi muşcă în palmă şi zice în sine: „de ce nu?„.
Povestea spusă de Regina lui Alfonso este motiv de ilaritate: a fost o dată o femeie care, înainte de sanctificare, a trecut prin chinurile de a fi dorită de prea mulţi bărbaţi dintr-o dată. Cum femeia simţea pericol mare la orizont, imediat ea şi-a îndreptat o rugă tare către Fecioara Maria, ca să fie salvată din ghearele bărbaţilor smintiţi de gânduri şi pofte necurate. Şi ce să vezi? O minune a avut loc şi femeii i-a crescut de-ndată barbă, că până şi plăcerea s-a transformat pe loc în silă. Ce poveste şi ce mai viaţă pentru virilul Alfonso!
În timp ce Regina devine tot mai frumoasă şi respiră aer curat împrejur în calitate de soţie, din ce în ce mai greu e pentru Alfonso să priceapă înţelesul jurământului de fidelitate, „la bine şi la rău„. Nu tu ieşire cu prietenii în oraş sau în călătorie timp de o săptămână pentru Exerciţii Spirituale, măcar aşa ca-n vremurile de-altădată! Nimic! Bunul prieten Riccardo (Riccardo Fellini) anunţă începutul finalului pentru Alfonso, când îi spune că s-a schimbat şi că nu mai este cel de dinainte, „ca-n vremurile cu franţuzoaica, îţi mai aminteşti, una dintre acele cuceriri?”. Cât despre ochi pentru altă femeie nici nu se pune vorba, mai ales când soţia te vizitează la serviciu şi te întreabă cu interes: „ce caută canapeaua asta în birou? Nu e cumva pentru vreo amantă?„.
Timpul trece şi Alfonso, cuceritor din cale-afară, precum odinioară, a devenit un prostănac, o statuie inutilă în peisajul mobil al fermecătoarei şi inteligentei Regina. O veste bună pentru cei doi însurăţei şi pentru umanitate: un copil îşi va face sosirea! Şi iar Alfonso dă de greu, căci îi este imposibil să afle că nu mai reprezintă o prioritate pentru Regina sa, sua cara. Retragerea în anonimat şi decesul lui Alfonso, în urma unui infarct, conchid drama unui Casanova modern! Cadru final: piatra tombală inscripţionată cu numele lui Alfonso, lume adunată, iar undeva retrasă, îmbrăcată în negru tronează Ea, Regina Albină, mai puternică şi mai zâmbitoare ca niciodată! Comic, sclipitor, ironic, de văzut!
The Dreamers (2003) – Revoluţia „copiilor teribili” francezi din ’68
Motto:
I wish you could step out of yourself and just look. (Matthew)
Inspirat de întreaga simbolistică a protestelor din Mai 1968, de la care a preluat una dintre devizele cele mai cunoscute – „Soyez réalistes, demandez l’impossible” (Fiţi realişti, cereţi imposibilul!) -, începând din acest an, filmul Visătorii descrie marile proteste care au provocat o serie de mutații intelectuale şi sociale în Franţa şi, ulterior, în toata Europa occidentală. Bertolucci este cunoscut pentru Ultimul Tango la Paris, Ultimul Împărat şi Novecento – 1900, adevărate proiecte cinematografice şi incursiuni în istoria dramatică a personajelor, de la naştere până la disoluţie.
În majoritatea filmelor realizate, Bertolucci abordează tema diferenţelor existente între generaţii, cu un element dramatic declanşator (suicid, omucid), pe fondul relaţiilor defectuoase dintre copii şi părinţi, dintre iubirea şi pasiunea oarbă a unui bărbat matur pentru Lolita sa, până la ultimele consecinţe (Ultimul Tango la Paris). În La Luna (1979), de pildă, este vorba chiar de relaţia incestuoasă a cântăreţei de operă Caterina pentru fiul Joe, pierdut în lumea drogurilor. Poate că singurul eşec cinematografic şi de imagine pentru regizorul italian este Micul Buddha (1993), povestea spirituală a lui Siddharta-Buddha (interpretat de Keanu Reeves) care, din pură ignoranţă, atinge iluminarea universală.
Dorinţa lui Bertolucci de a dubla succesul ascensiunii şi decăderii lui Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, este evidentă în The Dreamers. Ca şi în cazul altor regizori, Parisul devine pentru Bertolucci fundalul multor poveşti poliţiste şi intrigi politice, întâlniri între studenţi şi amoruri juvenile, cu accente obsesive (Partner, Il Conformista, Ultimul tango la Paris). Bertolucci a reuşit o sinteză aproape perfectă între toate ideile şi căutările sale anterioare: politică (fascism, comunism), sexul şi multiplele referinţe cinematografice (Der blaue Engel, Mouchette, Freaks, À bout de souffle etc.). Alex. Leo Şerban considera The Dreamers “unul din filmele cele mai jubilatoare făcute de maestrul italian”, în timp ce Andrei Gorzo, în ciuda distanţei impuse faţă de receptarea generală excesiv de laudativă, declara că “sunt ultimul om care ar subestima acest farmec sau care ar încerca să reziste ritmurilor voluptuoase compuse de Bertolucci”. Iulia Blaga găseşte, în mod paradoxal, substanţa filmului chiar în titlul articolului său şi mai puţin convingător în argumentaţie: The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968.
Ce este, de fapt, The Dreamers? Mai întâi, romanul The Holy Innocents, scris de Gilbert Adair şi apărut la editura Trei. După aceea, vorbim de ecranizarea lui Bertolucci, un proiect în care s-a implicat atât din punctul de vedere al distribuţiei, cât şi din perspectiva relaţiei regizor-scenarist (acelaşi Gilbert Adair). În final, a rezultat un nou roman care a fost rescris de Adair pentru acest film, primind titlul The Dreamers. Bertolucci declara într-un interviu:
Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre ‘68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Într-un anumit moment am vrut să-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seamă că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă.
Totul porneşte de la participarea tanărului Matthew (Michael Pitt) la una dintre demonstraţiile de protest provocate de destituirea directorului Cinematecii Franceze, celebrul şi incomodul Henri Langlois, de către ministrul Culturii, André Malraux, în februarie 1968. Henri Langlois este un personaj definitoriu nu doar în formarea cinematecii franceze, al cărei director a fost în perioada cea mai importantă, ci şi în definirea rolului de arhivă de film care a stat la baza Cinematheque Francaise. Henri Langlois este primul care accentuează rolul cultural al proiecţiilor de film, de aceea el a făcut trecerea filmelor de la exploatarea lor comercială la biblioteca de film, la cinematecă. Americanul Matthew o va cunoaşte acolo pe sofisticata şi senzuala Isabelle (Eva Green) – în lanţuri, beretă roşie, țigară în colţul gurii –, cu care se împrieteneşte în stilul coup-de-foudre, şi cu introvertitul ei frate geamăn, Theo (Louis Garrel).
Isabelle şi Theo îl găzduiesc pe Matthew în labirinticul şi burghezul lor apartament, imediat ce părinţii decid să plece pentru o lună la mare. Prizonieri ai unei realităţi paralele, în care personajele şi filmul coexistă, cei trei prieteni încep un joc interesant al întrebărilor şi răspunsurilor, al provocărilor şi pedepselor. Ei se refugiază de ceea ce se întâmplă pe stradă, de protestele violente de afară şi experimentează juvenil, reciproc emoțiile, stările şi sexualitatea, jucând o serie de farse – cu trimitere la pasiunea lor comună, cinematograful – din ce în ce mai elaborate. Trezirea din copilărie va avea loc într-o noapte, când o piatră aruncată în geam va tulbura somnul celor trei copii teribili, aşezaţi ca nişte fetuşi, goi şi temători de ceea ce va urma.
Muzica lui Edith Piaf, Janis Joplin, Hendrix, Clapton, polemica dintre Matthew şi Theo de a alege între Chaplin şi Buster Keaton cel mai mare comic, traversarea în fugă a Luvrului pentru a stabili un nou record de viteză față de personajele din Bande à part – iată câteva dintre punctele forte ale unuia dintre filmele de o rară frumuseţe şi profunzime, trepidant, “visător”…
„Iris” – identitatea iubirii dincolo de ficțiune
Mi se întâmplă rar să văd un film care să reușească performanta de a se cuibări în forul meu și de a rămâne acolo pentru totdeauna. Este unul din acele filme care rămâne impresionant pentru cel care îl vede și o mare pierdere pentru cel care își închide simțurile, doar pentru că nu este un film ca toate celelalte. Titlul filmului este „Iris” și are ca sursă reală povestea de dragoste a scriitoarei Iris Murdoch (Judi Dench) cu John Bayley, critic și istoric literar britanic. Filmul urmărește, în paralel, începutul relației din tinerețe a celor doi și, în prezent, stadiile finale ale bolii Alzheimer de care Iris suferă. Este remarcabil și impresionant acest paralelism al stărilor prin care trece Iris în timpul bolii: pe de o parte, afecțiunea din partea celor apropiați, în special soțul și sora ei, pe de altă parte flash-back-urile subiective ale lui Iris, ultimele rămășițe de memorie care îi mai rămân pe fondul instalării demenței și uitării.
Nimic din prezent nu îi mai aparține lui Iris. Ea rupe legătura cu realitatea din prezent și se refugiază în memoria afectivă, în acea jună Iris pentru care a iubi și a scrie reprezintă a trăi. Totul o ajută să scrie, o inspiră și îi dă forța să își transfigureze iubirile de alcov în personaje, în ficțiune, pentru marele public care o gratulează și îi oferă succesul literar. Iris nu este un personaj superficial, nu își mimează sentimentele pentru succes, dimpotrivă caută ceea ce fiecare dintre noi visează sau își dorește. Tânărul critic Bailey este singurul care înțelege acest lucru și, timid din cale-afară, se apropie de Iris, o ia în căsătorie, oferindu-i înțelegerea și bunătatea sa deliberate, fără niciun reproș față de atitudinea ei de investigare a iubirii în alte relații, deși este vorba de o complicitate tacită între cei doi.
Același Bailey va fi alături de Iris în fazele terminale ale bolii și, în afara singurului reproș venit după ani de căsătorie pentru trădările ei, îi va arăta devotamentul marital. Boala lui Iris nu este pentru Bailey descumpănire și lamentație, ci speranța că ea se va însănătoși și că totul va fi ca la început. Bailey nu vede în Iris femeia bolnavă de Alzheimer, ci iubirea pe care i-o poartă de la început. El reia cumva traseul locurilor cunoscute numai de ei, o călătorie în trecut și prezent, un adevărat anamnesis, cu funcția de a o aduce pe Iris din starea de letargie provocată de boală. Însă boala o va învinge pe Iris și o va ține captivă în tinerețea ei salutară.
„Iris” este un un film bine regizat, iar coloana sonoră însoțește perfect schimbările de ritm din cadrul narațiunii. Pentru cine vrea să vadă un film cu adevărat bun, Iris poate fi provocator și profund uman, despre identitatea iubirii dincolo de ficțiune.