Te-ai născut pentru slova românească,
Te-ai învelit în cuvintele măiestrite
În adânca-ți cugetare,
Ai respirat aerul moșilor și strămoșilor
Acestui pământ binecuvântat,
Cum au spus-o cei care au simțit ca tine
Modelați din lutul valah
Pământ sacru unde izvoarele murmură
Versurile tale,
Coborând din crestele munților
și cine le înțelege
tresaltă la tainele moșilor noștri.
Ai simțit respirația zimbrilor
Lui Ștefan Cel Mare și Sfânt
Și ai sărutat icoana acestuia la Putna.
Aripile întinse ale vulturului
Le-ai privit pe cerul tricolor
Al țării, pe pământul căreia ai învățat
Să știi să trăiești prin cuvântul
Domnilor ce au sfințit cu numele lor
Grădina Celei care a născut Cuvântul
Și l-ai sădit în tine, iubite Eminescu
și vorba-ți era tumult în fața celor răi
grăbiți să rupă frunza de tei ce era în floare,
să sece lacu-n care pluteau gingașii nuferi,
prin tot au vrut tiranii
să ne-ngenunche domnii
să strângă în robie poporul tău viteaz
și lanțul deznădejdii l-au vrut
pe gât să-ți pună, iubite Eminescu
și Tu te-ai ridicat, cu slova românească
Izbit-ai de pământul care în furii negre
A prins dușmanu-n frâie,
În furia-i nebună
mulgându-ți din fiind egoul
Însă eul ți s-a-nălțat la ceruri,
Un vultur cât hotarul
Cu aripi mari plutești
Și dăinui peste veacuri
Și veacurile trec
Și versul tău e-ndemnul
E tot ce-i românesc,
E Mircea la Rovine
Și Ștefan, Vlad și Iancu
Și doina și balada
Cântecul bătrânesc
Pe care în seri prelungi
La șezători, îndemnule al vieții
Le ascultai și moșii
Ți le spuneau, știindu-ți rostul
Menirii Tale-n lume.
E limba noastră Eminescu
Săpată în granit, prin tot ce
Se înalță, cuvântul dăinuie cu dorul,
Cuvinte care au taină
Și-n taină au pătruns
Și nimeni nu le știe înțelesul
Cuvânt rostit.
Iubite Eminescu
Ai pus tainele-n doină
Și faptele-n balade,
În basme împlinirea
Cum Dumnezeu a vrut,
Tiranii vin și pleacă
Secătuiesc în lumea neagră,
Cei ce-s aleși se-nalță
Îi simți, dar nu îi vezi
Dacă ești dat să cugeți
Auzi pe Eminescu,
Coboară în Grădina
Slăvită a României
E taina ce românul
Din neam în neam o știe
Așa cum el, poetul
A tot rostit cuvinte.
Cuvântul dulce neam
Că-n fiecare vers
Din străvechimi, din timpuri
Tot aducea chemări
La limba strămoșească
Ce în rostire cuget i-a fost,
A tot mărturisit și taina Învierii
Iubirea în iubire
El om din Om sosit-a
Să spună lumii:
Sunt mândru că-s român.
E Eminescu
Istoria și limba românească.
Ne-am arcuit în timp,
Și vrerea și tânguirile
S-au ridicat
Spre taina-naltului albastru
Strângând
Și șoapte și cuvinte
Cu înțeles măiestru
Ce-n pasărea luminii lui Brâncuși
S-au zămislit
În timpuri
Coloana cea fără de sfârșit.
În versul lui
E taina ce-a dezlegat din chingi
Cuvântul, neam român
Rostit cu aplecare în limba
Strămoșilor, petrece încă
În hora ce s-a-ncins la Iași
Și București
Și-n care Cuza Vodă s-a prins
Jurând credință
Poporului unit sub mândrul Tricolor,
Trecut și petrecut,
Român își zice,
Un nume mândru
Ce este Eminescu.
Românii au fost la Alba
Și au horit hotarul de veacuri
Desprins din țara mamă,
Și dorul a zădărnicit în versuri
De blândul Eminescu,
În hora cugetării s-a prins
Purtând poetul pe brațele
Iubirii de neam trecutul și prezentul.
Cei răi i-au scurtat viața
Și timpul de-a crea
De-a spune tot ce simte
Ca purtător de îngeri,
Te plângem Eminescu
Și cugetăm adânc,
Și plânge în sat teiul
Ce umbră îți făcea
Când trupu-ți obosit
La rădăcina lui
În taină petrecea,
Legând vorbe de duh,
Dușmanii rânduiau păcatul
Poporului ce-n lanțuri l-au tot pus
Și lacrimile tale
Uneau simțiri, cuvinte
Ce unduiau în lacul
În care barca vieții
La mal se odihnea,
Charon, el omul morții
Pândar tăcut al sorții
În liniștea tăcerii te aștepta
Și ai plecat plângând
Și țara și românul
Necat tot în nevoi.
X
Când te-ai născut, ferice
A fost clipa în cer,
Ningea cu fulgi albaștri
Și cerul strălucea,
Binețea lumii sacre
Ți-a fost să-ți fie
Poet al nemuririi,
Al nostru și al lumii.