Regal Literar

LUCEAFĂR BLÂND COBOARĂ

Ştefan Lucian Mureşanu
Ştefan Lucian Mureşanu

Motto: ”În anul 1883, când a fost atins de destin, Mihai Eminescu trăise de trei ori viaţa unui creator de artă luminatorie în literatură. El făurise noi direcţii şi sugestionări în înţelegerea şi conceperea unei creaţii literare ars poetica. Eminescu nu s-a pierdut cu nimic, a rămas în memoria poporului român, dar și în cea universală, simbolul noilor deschideri ale luminii luceafărului, cuvântul lui a fost, încă din vremea în care a trăit și a creat literatură, expresia pură a românismului, ideea în esența ei vitală…” (Ștefan Lucian Mureșanu)

 

 

 

În noapte, chipul tău pe cer

A apărut ca un Luceafăr și a luminat

Conturul crabului,

Și tăinuit, cuvântul Eminescu a unit

Tot ce e românesc în slava României

În versurile tale ai rânduit ca moștenire, nouă,

Tot ce-i frumos cu slova ta divină

Mărite, geniu între cei ce-ai așezat

Cuvântul în poemul ca rugăciune

Acestui neam de neamuri urgisit,

Te-ai înălțat cu voia sorții,

Și-ai coborât pe-o rază,

Și-n pântec românesc te-ai plămădit

Și ai purtat, duh blând, pecetea slovei noastre,

Istoriei i-ai dat cuvântul românesc

Și-n limba strămoșească ai cântat

Și glorii, și datini, tradiții românești

În versuri le-ai tot scris

Ca legământ.

Cuvântului i-ai dăruit și ia și doina,

Balada ai transformat-o în îndemn

În joc feciorilor în zi de sărbătoare,

Și fetele-n iubire și-au împletit cosițe

Privindu-se în lacul codrilor albastru,

Pădurea frunzele-n cuvinte și-alintă

În verdele crenguțelor firave

Săruturi, dezmierdări,

Când fiind băiet, pe iarba fragedă din luna mai

Te așezai, visând.

Cuvântul e din Mircea, viteazul voievod,

E din Ștefan cel Sfânt și unde tu, la Putna,

Îngenuncheat, cu ochii lăcrimând

I-ai sărutat și crucea și chipul din icoană,

Și fruntea ta de idol pe-al lui mormânt ai pus

Ai suspinat adânc, poet al nemuririi

Român ce din români ai dat istoriei puterea

Tradiției, iubirea de tot cei strămoșesc

Și limbii noastre scumpe i-ai dat un sens,

Cuvântul împletit-ai în limbile moderne,

Ce-i dat din daco – geți ai pus ca temelie

Un început în veacuri

Iubirea de hotare, de neam, de limba ce-o vorbeai

Și-ai readus în pagini și datini și-obiceiuri

Căci versurile tale sunt măiestrii,

Ești limba noastră, istoria, natura acestei țări

Al cărei nume e al tău, iubite, Eminescu!

Și mândru erai în lume că te numești român

Și mândru sunt de tine, poetule divin

Al cărui vers e taină și adevăr de-odată,

Subînțeles, imagini, vâltoare, foc aprins,

A fost multă durere și trupul tău a plâns,

Te-ai ridicat la ceruri sătul de lucru

Venere și madonă te-au însoțit spre-nalt

Și lacrimile tale curgeau pentru poporul

Pe care îl iubeai, de acolo ne privești,

Te rogi, iubite, Eminescu, ca soarele și luna

Pe care-n versurile tale ai tot cântat în dezmierdare

Acestui neam să fie drum căii spre lumină,

Mă plec la cripta-ți albă să-ți simt căldura,

Și inima îmi bate,

Și albă este calea și ninge ne-ncetat.

Când te-ai născut, copile,

Din pântec ai săltat să se cunoască-n lume

Că-n nordul României, Tu, geniul plămădit

Aveai ales cuvântul ce din strămoși e taină,

L-ai deslușit și-n versuri l-ai așezat

 Ești slovă, cântare ești

Al ăstui neam străvechi, ești numele spre care

Istoria ne-ndreaptă să spunem România

Și să simțim ca tine, iubite Eminescu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *