Motto: ”În anul 1883, când a fost atins de destin, Mihai Eminescu trăise de trei ori viaţa unui creator de artă luminatorie în literatură. El făurise noi direcţii şi sugestionări în înţelegerea şi conceperea unei creaţii literare ars poetica. Eminescu nu s-a pierdut cu nimic, a rămas în memoria poporului român, dar și în cea universală, simbolul noilor deschideri ale luminii luceafărului, cuvântul lui a fost, încă din vremea în care a trăit și a creat literatură, expresia pură a românismului, ideea în esența ei vitală…” (Ștefan Lucian Mureșanu)
În noapte, chipul tău pe cer
A apărut ca un Luceafăr și a luminat
Conturul crabului,
Și tăinuit, cuvântul Eminescu a unit
Tot ce e românesc în slava României
În versurile tale ai rânduit ca moștenire, nouă,
Tot ce-i frumos cu slova ta divină
Mărite, geniu între cei ce-ai așezat
Cuvântul în poemul ca rugăciune
Acestui neam de neamuri urgisit,
Te-ai înălțat cu voia sorții,
Și-ai coborât pe-o rază,
Și-n pântec românesc te-ai plămădit
Și ai purtat, duh blând, pecetea slovei noastre,
Istoriei i-ai dat cuvântul românesc
Și-n limba strămoșească ai cântat
Și glorii, și datini, tradiții românești
În versuri le-ai tot scris
Ca legământ.
Cuvântului i-ai dăruit și ia și doina,
Balada ai transformat-o în îndemn
În joc feciorilor în zi de sărbătoare,
Și fetele-n iubire și-au împletit cosițe
Privindu-se în lacul codrilor albastru,
Pădurea frunzele-n cuvinte și-alintă
În verdele crenguțelor firave
Săruturi, dezmierdări,
Când fiind băiet, pe iarba fragedă din luna mai
Te așezai, visând.
Cuvântul e din Mircea, viteazul voievod,
E din Ștefan cel Sfânt și unde tu, la Putna,
Îngenuncheat, cu ochii lăcrimând
I-ai sărutat și crucea și chipul din icoană,
Și fruntea ta de idol pe-al lui mormânt ai pus
Ai suspinat adânc, poet al nemuririi
Român ce din români ai dat istoriei puterea
Tradiției, iubirea de tot cei strămoșesc
Și limbii noastre scumpe i-ai dat un sens,
Cuvântul împletit-ai în limbile moderne,
Ce-i dat din daco – geți ai pus ca temelie
Un început în veacuri
Iubirea de hotare, de neam, de limba ce-o vorbeai
Și-ai readus în pagini și datini și-obiceiuri
Căci versurile tale sunt măiestrii,
Ești limba noastră, istoria, natura acestei țări
Al cărei nume e al tău, iubite, Eminescu!
Și mândru erai în lume că te numești român
Și mândru sunt de tine, poetule divin
Al cărui vers e taină și adevăr de-odată,
Subînțeles, imagini, vâltoare, foc aprins,
A fost multă durere și trupul tău a plâns,
Te-ai ridicat la ceruri sătul de lucru
Venere și madonă te-au însoțit spre-nalt
Și lacrimile tale curgeau pentru poporul
Pe care îl iubeai, de acolo ne privești,
Te rogi, iubite, Eminescu, ca soarele și luna
Pe care-n versurile tale ai tot cântat în dezmierdare
Acestui neam să fie drum căii spre lumină,
Mă plec la cripta-ți albă să-ți simt căldura,
Și inima îmi bate,
Și albă este calea și ninge ne-ncetat.
Când te-ai născut, copile,
Din pântec ai săltat să se cunoască-n lume
Că-n nordul României, Tu, geniul plămădit
Aveai ales cuvântul ce din strămoși e taină,
L-ai deslușit și-n versuri l-ai așezat
Ești slovă, cântare ești
Al ăstui neam străvechi, ești numele spre care
Istoria ne-ndreaptă să spunem România
Și să simțim ca tine, iubite Eminescu!