Nu voi
fi
niciodată
una din aceia
care mănâncă
stridii
și
iubesc Perrier-ul
la restaurante
de 5 stele Michelin…
Îmi plac prea mult
sandvișurile
de 5 euro,
la marginea
râului,
și să spun
Bună dimineața !
prietenului meu
de la Monoprix.
Oamenii
prea importanti
mă obosesc…
când aud
bla-bla-ul lor etern,
când văd
zâmbetul lor fals,
Mă aud spunând:
dar cât
de triști sunt !
Mă simt mai bine
lângă
toți acești oameni
fericiți,
sinceri,
atât de necunoscuți!
Nu scriu
spre a fi lăudată
în reviste,
ia tu
Nobelul,
coroanele,
și trandafirii!
Îmi place
doar să mă joc cu cuvintele,
să beau ceai marocan
și
să mănânc cu mâinile mele,
să ascult povești
de
la toți acești oameni,
visurile lor,
temerile lor,
speranțele lor,
cu care
nu vorbesc
aceeași limbă,
dar
cu care împart
același suflet,
să înot
în lacuri,
mări
și
oceane,
să ascult
toată muzica
lumii
și apoi,
într-o zi,
să-mi închid ochii
sub același cer
plin de stele,
care aparține
fiecărei
ființe umane,
multumindu-I
pentru
marele noroc
numai de a fi trăit.
***
într-o zi,
ea și-a privit
inima obosită
și toate gândurile
au început
să țipe…
ea și-a luat
prin urmare
valiza roșie,
aceeași,
din noaptea aceea
când viața le-a unit
destinele
de un nod
atât de puternic !
atât de fragilă
de asemenea…
ea a aruncat acolo
amintirile lor,
speranţele lui
și toate pedepsele
cauzate de
indiferenţă
a unui om
atât de deștept!
atât de egoist…
și ea a plecat.
în universul
lor mic
ascuns
de ochii altora
n-a rămas decât un bilețel
Viața nu dă
niciodată
a doua șansă
celor care
nu știu să profite.
Versiunea în original, în limba franceză, aici
Traducere din limba franceză: Nicolae Florentin Streche