Mărturisirea de credință a unui… anonim din altă lume
Și, chiar dacă pandemia a minimizat apetența pentru cultură, îngreunându-mi demersurile de a așeza în lumină cum se cuvine cărțile publicate de editură și pe autorii lor, mi-am întărit credința în ,,Utilitatea inutilului”, după cum sună titlul altei tablete a Domnului Academician, mai precis, credința în artă, la modul general, în literatură, ca formă precisă de expresie estetică.
Nu pot să nu enumăr, ca altă dovadă de inutil util și volumul de poezie al tânărului filolog Nicolae Florentin Streche, membru al UZPR. ,,Anonimul florentin *The Anonymous Florentine” conține 33 de poeme în limba română și engleză (retroversiunea aparținându-i tot creatorului) despre un spațiu personal cu patru dimensiuni: Nașterea, Credința, Iubirea și Moartea. Autorul, care mi-a încredințat spre editare acest prim volum, un debut incitant, ne invită să-i urmăm demersul introspectiv, să-l îmbogățim cu propriile noastre senzații și idei, care să înflorească pe structura poetică oferită cu dărnicie tuturor. Care să fie câștigul așteptat? Exercițiul transcenderii spre o esență ce se lasă descoperită doar cu efort de gândire și trăire.
Utile ori inutile, toate aceste căutări de vigoare în nume mari ale culturii românești, în imaginația proprie ori în meditații lirice sunt menite să ne deschidă noi orizonturi! Așteptații cititorii avizați vor da verdictul, dar eu îmi păstrez credința că fiecare autor și cartea sa rămân vectori purtători de valori morale, de fundamente de cultură, de forță creatoare de frumos.
Pe 26 octombrie 2021, la Muzeul Țăranului Român din București, s-a desfășurat lansarea cărții de poezii Anonimul florentin * The Anonymous Florentine a poetului Nicolae Florentin Streche, în format bilingv (retroversiunea în engleză fiind realizată tot de autor), apărută la Editura Biscara.
Volumul, girat printr-un Cuvânt înainte al Paulei Romanescu și printr-o Postfaţă semnată de poetul Dan Ioan Marta, reprezintă mărturisirea de credință a unui anonim din altă lume, întrupat accidental aici, printre noi, vădit atipic, iluzoriu… visând la redevenirea sa. Acesta pare să fie mesajul devoalat de motto-ul ales: ,,Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul” (Constantin Noica).
Nicolae Florentin Streche, cel din prezent, ne înfățișează, în cartea sa de versuri ,,Anonimul florentin●The Anonymous Florentine”, un alter ego ab alio tempore.
Incitați de lentoarea gravă a cuvintelor, ne lăsăm ochii minții să așeze drept fundal al fiecărui poem o toarcere de fire de lumină spartă în mii de nuanțe… Șerpi înșelători se adună, se despart, urcă, se afundă… ca, într-un final, curgerea să explodeze și-apoi totul să se strângă într-un singur punct de lumină, orbitor.
Deși numite distinct, toate poemele par a fi înlănțuirea fluidă a unui lung monolog. Îl regăsim pe el, Anonimul florentin, în acea clipă când adolescentul uită joaca faptelor și intră în jocul ideilor, părăsindu-și cochilia și pășind încrezător către o altă vârstă, sub spectrul spiralat al împlinirii sale.
Cu puterea imaginativă a inocentului ce păstrează în adânc un cod ancestral, reconfigurează Universul, dându-i alte puncte cardinale: Nașterea, Iubirea, Credința, Moartea… El, poetul în frageda-i întrupare, se află în centru și privește pe rând spre cele patru dimensiuni dominante, încercând să pătrundă înțelesul unei inevitabile alegeri…
Și astfel, ca într-o imagine cu fractali, fragmente geometrice de Ivire se frâng pentru a se reîntrupa în cele de Dragoste pentru o iubită-înger, ori cu nume de mare, ca mai apoi să se strângă într-o lacrimă sonoră de îndoială și frică de-a fi părăsit de Credința în Dumnezeu, pregătind o recăderea în aven, în Anonimat…
Clipa aceea unică, a priceperii, a iluminării… ea este rostul fiecărui mănunchi de vocabule, înflorite în paginile cărții!
Și de vă-ntrebați ce reușește până la final Anonimul florentin – să înțeleagă sensul nașterii, să transforme iubirea univocă într-una cu infinite raze, să-și îndurereze genunchii sub povara Crucii, cu gând de mântuire ori să accepte că moartea e doar ușa spre o tainică eternitate?! – atunci nu mai zăboviți, ci deschideți cartea!
Veți găsi, în fapt, mărturisirea de credință a unui anonim din altă lume, întrupat accidental aici, printre noi, vădit atipic, iluzoriu… visând la redevenirea sa, precum ne devoalează motto-ul ales…
Nicolae Florentin Streche, îndemnat de subconștient să-și regăsească destinul de zeu nemuritor, șoptește smerit: Eu nu sunt decât un om spre verticală…
Poetul se lasă descoperit încetul cu încetul, nesperând la o recunoaștere zgomotoasă, căci el este rodul unor cufundări cu moliciune de melasă în propriul eu: ,,Când nu scriu versuri/ ce se-adună-n poezii,/ îmi ascult tăcerile/ şi le port cu mine/ ca pe nişte mărgăritare” (Solilocvii).
Cu puterea imaginativă a inocentului ce păstrează în adânc un cod ancestral, Nicolae Florentin Streche reconfigurează Universul, dându-i alte puncte cardinale: Nașterea, Iubirea, Credința, Moartea… El se află în centru și privește pe rând spre cele patru dimensiuni dominante, încercând să pătrundă înțelesul unei inevitabile alegeri…
Într-un aparent monolog închegat din poeme cu sonoritate reflexivă, poetul meditează firesc asupra dimensiunilor existenței sale. Astfel, versurile întruchipează fragmente de Ivire care se frâng pentru a se reîntregi în cele de Dragoste pentru o iubită-înger, ori cu nume de mare, în lacrimi sonore de îndoială și frică de-a fi părăsit de Credința în Dumnezeu, privind apoi, fără teamă, spre cruda pregătire pentru recăderea în veșnicul aven, în Anonimat…
Acestui vârtej de sentimente vibrante până la ruperea ființei, acestei alegeri nehotărâte, poetul nu le găsește decât o singură soluție tămăduitoare: transcenderea către o altă stare, într-o altă existență, tulburătoare prin neperceperea ei de către muritorii de noi, în care orice e posibil. Se roagă, fierbinte, în Pater Noster: ,,Dă, Doamne, ploi şi văpaie peste oameni,/ ia-ne privirea, vocea şi auzul înşelătoare,/ fă-ne trupuri noi, fără carne şi oase,/ căci am obosit de-atâtea suflete amăgitoare!”
Nicolae Florentin Streche, îndemnat de subconștient să-și regăsească destinul de zeu nemuritor, șoptește smerit: ,,Sunt aici pentru ceva/ care se numeşte tăcere/ şi m-am născut cu adevărat/ când am început să număr,/ când am mângâiat razele de soare,/ cu privirea pierdută-n zare./ Ştiu că sunt un fir de nisip/ în Sahara imensă a universului,/ căci am vedenia vieţii,/ dar nu sunt un orb ce-şi refuză/ privirile celorlalţi/ Eu nu sunt decât un om spre verticală…”.
O viziune a cavalerului care miroase ca ziua
Dragul meu Florentin, îți doresc numai bine, pentru un nou An mai bun, mai fast, mai mănos, în deplină sănătate!
„Anonimul florentin” este o culegere de gînduri, profund poetice tocmai prin aceea că autorul nu dorește să poetizeze sau să epateze prin ceea ce exprimă. Poetul își pune sufletul pe masa de operație. Cititorul poate privi înlăuntru și va descoperi puritate, trezire la o realitate care nu este cea așteptată sau bănuită, ci alta, cu care este obligat la o senină confruntare. Poetul nu se recunoaște ca unul iscusit și experimentat, ci ca o entitate care se descoperă descoperind, care dorește să afle și întreabă. „Eli, Eli, Eli, lama sabactani?” Poezia îl întâlnește și i se așază peste suflet. Cetatea este goală. Este o așteptare, dar și un sentiment, ca un impuls christic – urcare pe o altă Golgotă – „Oare când ne vom întoarce cu toții, cu inimile curate în orașe, să ne trezim până la ultimul, și să mergem… cu viețile noastre, să le batem în cuie până va curge sânge și, ne vom cere iertare?”
Poetul este copleșit în fața întâlnirii cu Poesis. Nu este însă intimidat, ci în superbă revelație:
„Când va veni acel amurg, Fecioară mamă, să rămâi ca o pasăre tainic cântătoare: o lumină stăruitoare în zare ce cânta-va în al meu văzduh melodii blânde peste gând.
Și-atunci voi ști că nu e bine și nici sfânt… când băieții plâng”
…….. „de ce-am plâns toți atunci,
Iar acum ne-am făcut mari, osteniți în voluptăți amare, arucându-ne viețile relative ca niște jucării dezmembrate?” Concluzia este exact aceea a celui care căutându-se, este găsit și strâns în brațe de poezie :
„eram mic de tot și plângeam cu foc nopți și zile, neștiut, ca să fiu om!
Poetul își reazemă gândul de o stea și își lasă însoțitorii să îl păzească, în timp ce visează la o plecare în partea cealaltă a respirației, unde timpul nu începe vreodată.
„Dacă unu și cu unu nu mai fac doi„, poezia face ceea ce era de așteptat la această întâlnire, când Florentin anonimul, e scos la suprafață, fără scut, fără mască, ca o frumoasă promisiune, pentru descoperirea unui adevăr tulburător, dincolo de cortina grea lăsată de „stimabilii vânători de vânt și amăgitori de amar cuvânt.”
„Nu călcați pe trupul zilei, al clipei îndurerate ca lacrimile aurite ale fecioarei„, căci „se apropie, curând, vremea rea, apriga stihie și ploaia cea grea”.
Poetul ne cheamă în „închisori de dor, acolo unde este liniște, unde se văd minunile jinduite… Încât nu veți simți cum curge timpul, ca un delir între mine și voi.”
La Florentin anonimul, pământul e adormit încet, în propria indiferență. Sfinxul nu va mai fi întrebat de nimeni, ce va fi… cine să-l întrebe, când e atâta indiferență în tăcerea de necuprins și cerul e coborât, jos și trist?!?
Am putea crede că poetul este lovit de melancolie și tristețe, dar nu este așa:
„Sunt dintr-aceia care nu sunt triști de viață sau de moarte, sunt dintr-aceia care pășesc romantic prin ființă, deși văd noi jertfe la marginea drumului, sunt dintr-aceea care sunt lacomi de iubire”… de priviri, de lumina nevăzută”, sunt dintr-aceea care miros ca ziua, cu parfum albastru viril și-un sentiment deplin„…
Poetul se întreabă și își răspunde luându-și mișcare din timpul parcurs, printre făpturi de lumină, păstrător de tăcere într-o lume a veșniciei când într-o stare a ireversibilului, începe o nouă eră, un nou AZI, când, îmbrăcat în alb, omul va zâmbi, amintindu-și tropăielile haotice pe un pământ imens și gol, în care se intră într-un vis de „mirabilă bucurie, pentru a lua lumea de la început … până la blânda biruință.”
Trag concluzia că Florentin Nicolae, Anonimul florentin, a întâlnit poezia care tocmai îl căuta. Lumea adevăraților poeți e mică și mistuituoare! Anonimul se caută se identifică este solar, stelar, devine astral, luciferic. E de preferat citirea poemelor care se leagă bine între ele. Anonim recunoscut, poetul a păstrat lumina copilăriei, umbrele adolescenței și o viziune a cavalerului care miroase ca ziua, lăsând în urmă un parfum albastru și un sentiment proaspăt, deplin primitor.
La mulți ani, Florentin!
Fii inspirat, răvășitor, cutezător!
Scriitorul nomad, dar reflexiv prin vocație
Volumul de debut al lui Streche Nicolae Florentin a prilejuit o lansare atipică. O lansare de carte care a adunat oameni frumoși și valoroși, inedită prin prezentarea și interpretarea diferită a celor care au vorbit, o zi de sărbătoare pentru un poet de sărbătoare. Actrița Olga Delia Mateescu a fost cea care ne-a făcut să pătrundem în universul creat de poet prin alegerea celor 33 de poeme, prin eleganța și noblețea interpretărilor sale. Poetul Dan Ioan Marta nu a putut fi prezent, dar Gabriela Tănase a citit postfața sa, în care cititorul e atenționat: „poetul devine produsul propriului limbaj, cu o gramatică proprie a imaginii în mijlocul interdependenței regăsire-regândire„…
Paula Romanescu l-a regăsit pe anonimul Florentin „în a cărui liră cresc ecouri și umbre de cuvînt, dar și acorduri stranii de tăceri gînditoare, cînd lacrima-i pe-aproape”…L-a regăsit pe drumul creat chiar de el, pe Drumul cu 33 de borne, ca tot atîtea poeme cu îngeri, „cu moarte, cu viață, cu înălțări și căderi, cu iubire, drum de pulberi și duh”…în zborul „cu aripi mult prea grele ale unui suflet diafan căruia i-ar fi dorit să-și afle trup fără carne și oase„. Editoarea cărții, Sara Mina, a făcut o amplă prezentare a volumului și autorului.
Subsemnata, Liliana Popa, a amintit de poemele cu turnură eseistică ale scriitorului nomad, dar reflexiv prin vocație, care se situează la întretăierea orizontalei cu verticala lumii, axele stabilite de filosofie.
O lansare atipică, pentru că autorul a răspuns întrebărilor apărute de peste tot, a răspuns cu luciditatea celui ancorat în prezent, precum și cu lirismul purității, cu detașarea celui ce se dăruiește într-o poetică a deschiderii spre lume și spre lumi, cu grația interpretării și cu frenezia de începuturi. O lansare de carte care a adunat oameni frumoși și valoroși, inedită prin prezentarea și interpretarea diferită a celor care vorbit, o zi de sărbătoare pentru un poet de sărbătoare, Streche Nicolae Florentin. Data viitoare, să nu lipsiți !
Bravo, Florentin, să îți trăiască cartea !
….o dreptate și îndreptățire a Virtuții
În vremuri sărace ca acestea în sens spiritual, poezia rămâne ultima consolare la care nu ne-au pus opreliști și umiliri în plus. Chiar a fost impecabil ca eveniment restrâns, deloc monden, propriu eleganței și discreției sufletești ce te definește. Ce simplu ar fi ca prin asemenea poeme să ne prelungim visele și speranțele de purificare sufletească, așa, ca prin farmec!
Maturitatea expresivă a produs o impresie profundă, mai ales în rostirea marii artiste Olga Delia Mateescu. Mulțumiri pentru acest veritabil regal de frumusețe morală și poetică, la mii de izbânzi și recunoașteri pe măsură. În vremuri sărace ca acestea în sens spiritual, poezia rămâne ultima consolare la care nu ne-au pus opreliști și umiliri în plus.
O evoluție uimitoare și ca simplitate, și în termeni de candoare spirituală. Poezia ca o rugă adăncită ce poate îndupleca munți de indiferență și izolare. Nu rebeliune fără cauză, ci pentru o dreptate și îndreptățire a Virtuții, orice-ar fi !
Un căutător în sine
„Anonimul Florentin”? Un căutător în sine care găsește drumul spre ceilalți, pendulând între începuturile lumii și presentimentul sfârșitului „lutului”, eternă fiind iubirea/poezia!
La mulți ani și la fel de talentați!
Un excelent volum de debut în poezie este Anonimul florentin/ The Anonymus Florentine, de Nicolae Florentin Streche (Editura Biscara, 2021, Cuvânt înainte de Paula Romanescu și Postfaţă de Dan Ioan Marta). Volum de debut, dar al unui autor matur, care tocmai a împlinit zilele trecute 39 de ani, cea mai frumoasă vîrstă rotundă a unui bărbat, după cum îmi aduc aminte! La mulți ani și la fel de talentați! Volumul este clar al unui autor solid format și este bilingv. Cînd am văzut că traducerea aparține autorului am avut o strîngere de inimă. Dar m-am liniștit după lectură. Chiar sună prea englezește tocmită.
De obicei, cînd poeții își traduc singuri poeziile, se țin prea legați de original. Nu e cazul aici, poemele chiar primesc echivalențe credibile în engleză. Uitasem să spun că-mi place și jocul de cuvinte onomastic din titlu. Deși aparține editoarei, nu e doar simpatetică, ci și foarte atentă la ansamblul volumului și la cele mai semnificative detalii.
Prezența în „#Cercul celor apăruți“
Astfel i-a fost devenirea, nu dintr-odată, ci încet-încet, ascultând, citind, scriind, până să se lămurească încotro. Așa se face că azi, uimită de prezența lui în „#Cercul celor apăruți“, mi-am amintit povestea anonimului florentin de ieri.
Puțini se încumetă să scrie despre tineri, despre cei nelansați, nepremiați. Sunt și excepții. Rare.
Intensitatea expresiei şi a trăirii iscate în lector dau anvergura poetului
Poezia ta, în cele două momente cînd am luat contact cu ea, m-a intrigat. Mai mult în trecut (mă refer la poemele ascultate la cenaclul dlui Puşcă), mai puţin acum. Ceea ce denotă o evoluţie nu a mea, cît a poeziei tale. Înspre bine, cred eu.
La vremea cînd te citeam în antologia aceea publicată înainte de plecarea ta de la BNaR, nu puteam să spun cu toată gura nici că-mi place, nici că nu-mi place. Parcurgînd-o, simţeam în ea o gîndire contorsionată, a naştere poietică adesea chinuită. Odată cu noul volum, e vizibil efortul tău de purificare a expresiei. Twistul a slăbit semnificativ, lăsînd mult mai mult loc unor frumuseţi fulgurante, aş zice chiar izbăvitoare.
Au mai rămas însă ‘mărcile’ (aşa le percep eu) felului tău de gîndire şi expresie: amintesc aici motto-ul infatuat (după gustul meu), unele preţiozităţi ca, de pildă, recursul la latină în acel ‘Pater noster‘ de la p. 16 – de ce în latină? Nimeni nu-ţi ştie iubirea pentru această limbă, afară de apropiaţi, şi, în lipsa acestei cunoştinţe, apelul la latină e resimţit ca strident. Un alt exemplu: acel ‘sit tibi terra levis‘ (doar pentru iniţiaţi !)
Dincolo de asta, ce se remarcă imediat la lectură e că poezia ta respiră puritate, izvorîtă dintr-o simţire curată. Aşa şi trebuie să fie sufletul de poet. Mi-au plăcut îndeosebi poemele tratînd binomul masculin/feminin: pp. 30 (Ea (ne-)iubirea), 46 (Solilocvii), 50 (Psalm), 60 (Miros de lut), 64 (Când bărbații se duc la femei), 66 (O lege pentru bețivi). Am notat şi ‘Plăsmuirea‘ de la p. 52, un fel de Lecţie florentiniană despre cub.
Cuvântul care defineşte şi rezumă poezia florentin-strechiană, dacă-mi îngădui exprimarea ironic-afectuoasă, e tînjirea. După oameni în carne şi oase (în forma ei deplină, autentică), dar şi după un spirit prezentat distant, ca ‘transcendent’, nu ca Persoană cu care să relaţionezi. E asta o scădere la un poet ? Nicidecum. Poate fi o scădere doar în plan uman, dacă operezi nu cu Persoană/-e în relaţia ta cu Dumnezeu, ci cu abstracţiuni. Dar, în planul creaţiei artistice, poţi porni de la absolut orice temă/subiect/element declanşator. Doar intensitatea expresiei şi a trăirii iscate în lector dau anvergura poetului. La capitolul ăsta, stai onorabil.
Ca un câştig al volumului, remarc foarte atenta redare a înţelesurilor în juxta englezească. Adesea retroversiunea luminează şi clarifică sensurile avute în intenţie de tine (exemple, la pp. 49, 51 ş.a.).
….între iubire și non-iubire, între eu și non-eu
Anonimul venețian este într-o mare căutare – caută între iubire și non-iubire, între eu și non-eu.
Ajuns și depășind cu succes borna 33 – 33 de poeme scrise în română și traduse în engleză – către ce se îndreaptă anonimul venețian? Este oare obosit, marcat fiind de o bornă?
Pare că răspunsul s-ar putea să îl găsim în finalul poemului (anti-) Geneze:
“când toți oamenii vor obosi,
numai atunci va fi un nou început”.
Un florentin care bate cu delicatețe la ușa interioară a sinelui nostru
Într-o lume care are din ce în ce mai puțin timp și spațiu pentru sentimente și idei, se mai găsește câte un florentin care să bată cu delicatețe la ușa interioară a sinelui nostru. Cu smerenie-candoare își pune și ne pune întrebările fundamentale, singurele întrebări pentru care merită și să bați la ușa Omului, dar și să ți se deschidă. Să-i fim recunoscători lui Florentin că bate la ușa noastră în ritmul versurilor sale fără timp!
Te îmbrățișez cu drag.
Trend absolut către infinit
Referitor la a dvs. inteligență/maturitate literară (multilingvă) precoce, vă urez același trend absolut către infinit (geniu incontestabil, al doilea Eminescu).
…precum primăvara cea vestitoare de vremuri bune, cu soare în suflet și-n priviri
Având în suflet cutremurarea aceea care îți șoptește cât de mărunt eşti, faţă în față cu frumuseţea lumii văzute și mai ales nevăzute, poetul Nicolae Florentin Streche își adună toate resursele imaginației și ne pune în brațe volumul său de versuri, construit atent pe parcursul mai multor ani sub vegherea Sfântului Nicolae (al cărui nume înseamnă „izbândă”), o carte măiastră, o comoară parcă de cântări. Ceea ce ne oferă poetul este o creație cu permanentă și vie introspecție.
Când ne îngăduie să privim în sufletul său, prin poeziile dăruite, îl vedem ca o ființă venită anume, de foarte departe, pentru a ne învăța ce este darul divin. Cât de fericit este când emană din energia sa sub chipul poeziei! Și poeziile sale nu doar emoţionează, ci transmit darul contemplării.
E imposibil să nu-i îndrăgești versurile. Îi mulțumim cu recunoștință și îi dorim să fie consecvent și să revină mereu, măcar cu traducerea și în franceză, precum primăvara cea vestitoare de vremuri bune, cu soare în suflet și-n priviri.
Poeme sculptate în altarul literaturii
L-am întâlnit ca pe un curcubeu văratic, într-o așezare brâncovenească. Și acolo, poemele lui florentine mi s-au înșirat, asemenea unei adieri proaspăte, într-un evantai. Un evantai de cuvinte, de sunete și de culori. Fiindcă poemele lui duc pe umeri Cuvântul divin, dar și sunetul izvorât din clopotnițele creștine și redesenează culorile Cerului. ”Anonimul florentin” poartă, paradoxal, un nume. Numele poeziei care înalță către Cer fiecare cititor.
El ”verbalizează”… tăcerea:
”Când nu scriu versuri (…)
Îmi ascult tăcerile
Și le port cu mine (…)”
Și, tot el, modelează, ludic, timpul:
”Am furat secunda
Și mi-am pus-o în ochi…”
Iar iubirea din poemele lui capătă aripi și miros de îngeri:
”Iubirea mea are respirație de copilărie,
Iubirea mea urăște ura și nebunia”.
Versul ”anonimului (F)lorentin” caută nemurirea construind planuri din sfere înalte. El se dezice de mediocritatea generalizată a discursului poetic și încondeiază, în litere, iubirea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o prin testamentul biblic. La umbra rugăciunii poetice ”Pater noster”, autorul își îndoaie, astfel, genunchii și sculptează o lucrare luminoasă în altarul literaturii creștine. Un altar care, de la o zi la alta, e mai sărac și lipsit de binecuvântări poetice, dar în care Cuvântul Lui arde încă asemenea unui Foc sacru, nestins. Grație și ”anonimului florentin”!