Sfinții din velier
Și cum, Doamne,
le-ai zidit pe toate,
toate-atât de minunate?
și-nspre seară,
istovit de altele, poate,
luând din pământ țărână,
punând în el chip de lumină,
suflarea Ți-ai împărțit
să iubească ce-ai iubit
oferind ce-Ai dăruit?
Și cum, Doamne,
dintr-odată,
întunericul se lasă?
nepermis
și tot ce-Ai lucrat cuprinde,
pom și floare,
țărm de mare,
toate, poate;
dar speranța e intactă,
tot salvează și nu seacă
până umple torțe-n cer
cu sfinții din velier.
Aripi de condor
Am uitat să zbor,
deși am aripi de condor.
Ca să le dezmorțesc,
cu vântul să mă-mprietenesc,
mereu întinse le voi ține,
căci știu că iarăși voi putea
și voi plana spre înălțimi cândva,
poate, într-un apus,
atunci când cerul mă va căuta,
dar nu va fi târziu…
Și însetat, văzduhul voi cuprinde
și iute, calea voi lua
la cuib,
acasă, am pe cineva,
care în fiece secundă,
așteaptă îmbrățișarea mea.
Pâine și vin
în greul zăduf al zilei
ară-n ogoare de suflete vii
la vremea semănatului de grâne
din spicele holdelor crescute în stele
macină făina dreptății la moară
și-n aluat presară semințe de lumină
îl dospește-n sfințenia stropită cu vinul
stors din strugurii copți de soarele iubirii
ca pâinea și vinul viață să fie
ca toate să mai nască-un cer