Entre les murs (2008) – Maieutica şi didactica profesorului Marin

Traductibil mult mai corect prin „Între ziduri” (evident nu „În clasă”), filmul lui Laurent Cantet a primit din partea criticii şi a juriilor de specialitate recunoştinţa pe care o merită, concretizată în analize favorabile şi premii la festivaluri importante. Există totuşi elemente care „scapă” în drumul pe care îl parcurge François Begaudeau, profesor şi actor, de la carte la proiectul filmului. Incomparabil mai bun ca un Dangerous Minds, după cum remarca Andrei Gorzo la cineclubul Next, unde personajele erau şablonate, cu o direcţie precisă de evoluţie şi involuţie, Entre les murs e credibil şi plăcut la vizionare. Impresia produsă în timpul discuţiilor lungi şi aprinse profesor-elevi aduce cu un soi de complicitate a locului, a disputelor politico-rasiale neintermediate de cameră de filmat. Deşi prezentă între elevi, această dispare sau intră în atmosfera clasei, nu impune un stil. Deloc artificială, absolut naturală.

Ar fi oarecum prozaic să consider Entre les murs un film despre profesori şi elevi, o descriere a conflictului dintre generaţii şi a raporturilor care se stabilesc între Autoritate şi cei care trebuie să se supună, între regulile prestabilite şi revoltă. Aceste lucruri există şi sunt evidente în film, aduse în prim-plan ca într-un documentar bine realizat în aproape 80% din durată. Filmul „curge” natural, este autentic, actorii-elevi îşi îndeplinesc sarcinile impuse de regizorul Cantet şi „regizorul” Begaudeau.

Cine e acest profesor şi care e relaţia sa cu elevii? Profesorul François Marin predă franceză şi este diriginte într-o şcoală pariziană banlieu, populată de copiii de imigranţi turci, africani, asiatici, arabi etc. Marin este când ofensiv şi didactic cu elevii săi din postura sa de profesor de franceză şi de diriginte, când defensiv în întrunirile profesorale din cancelarie sau în întâlnirile cu directorul. Păstrând proporţiile, Marin este aidoma acelui Socrate din ciclul „Liceenilor” ante ’89, războinic în clasă, care ridica probleme de moralitate şi făcea investigaţii în intimităţile tulburate ale elevilor, şi care nu ezita să îi apere în faţa colegilor de cancelarie. Un Socrate din Republica lui Platon amintit spre final, deloc întâmplător!

Souleymane, Esmeralda, Wey, Khoumba sunt „actorii” din Entre les murs – fragili, revoltaţi, emotivi sau tăcuţi-, toţi o oglindă a unei realităţi în continuă desfăşurare, puşi să înveţe o noua limbă, să conjuge corect verbul „a fi”, să se exprime liber, fără să încalce regulile jocului. Unii o vor face, printre care Khoumba şi Souleymane. Khoumba va tăcea şi îşi va învăţa lecţia, cu riscul de a-i preda ea însăşi o lecţie profesorului „isteric”. Singurul care se opune şi declară război valorilor democratice pe care Marin le produce în clasă este Souleymane. Exmatricularea vine ca o soluţie şi lecţie severă, deşi fondul problemei stă într-un misunderstanding semantic: elev „cu limite” vs. elev „limitat”.

Într-un fel, filmul este şi povestea lui Marin. Întrebările către elevi sunt şi întrebările lui, conflictele  interioare in ceea ce priveste apartenenţa la o minoritate sexuală sau de rasă. Concepţiile lui liberale, democratice vizavi de instituţia în care predă sunt altele, opuse în mare măsură, actuale şi stimulative pentru dialog, evitând penitenţa ca formă de rezolvare a conflictului. În cazul lui Souleymane, decizia nu îi (mai) aparţine.

Andrei Gorzo afirma că romanul scris chiar de profesorul-actor este mult mai interesant prin stilul literar de mozaic, în care discuţiile din clasă şi cancelarie au o pondere relativ mai mică în român, iar insomniile scriitorului sunt evocate adesea, lucru ce „deteriorează” luciditatea scriiturii (fragmentare si „franturi”). Aş zice că în film se simte o anumite tensiune a profesorului, poate într-un grad mai mare ca stările puberilor de 14-15 ani.

Se pune, însă, o întrebare: e posibil să recreezi atmosfera literară printr-o transpunere cinematografică? Personal, nu cred că e posibil, în condiţiile date de un material literar incongruent, greu de ecranizat, cu multe „reziduuri” şi greu de rescris ca un scenariu cinematografic. Motivul pentru care filmul „câştigă” este decupajul clasic, convenţional, plăcut, fără pretenţii exagerate, fapt care ajută la înţelegerea şi asimilarea subiectului. Unde se produce eroare? În continuitate, în alegerea momentelor, în special cele din final. Unul e acela în care ultima elevă care părăseşte clasa la sfîrşitul anului şcolar declară că n-a învăţat nimic. Un altul e imaginea de sfârşit de an, imaginea filmului suferind o transformare vizibilă, deconcertantă la nivelul expresiei personajelor. Se simte aici o pauză temporală de filmare între scenele de dinainte şi ultimele cadre cu elevii în bănci şi profesorul Marin ceva mai relaxat, mai odihnit după nopţi de nesomn.

În concluzie, filmul reușeste sa tematizeze limitele înțelegerii inter-umane în mediul școlar, însă ținta regizorului este extrapolarea problematicii înspre societate, dincolo de ziduri, fără a le dărâma la propriu, ci a le distruge în urma unui proces de maturizare și profundă conștientizare.

Am scris un rezumat inițial, coloana vertebrală a filmului, cu intenția de a fi parcurs și modificat pe tot parcursul anului de pregatire a filmului, dupa un draft pe care îl exersasem în filmul Resurse Umane. Era vorba de a începe de la o școală reală și de a implica în realizarea filmului toți participanții din viața școlară. Prima ușă pe care am deschis-o, cel al colegiului Françoise Dolto din Paris din arondismentul 20, a fost cea potrivită (am fi filmat acolo, de altfel, dacă nu ar fi fost în construcție): toți adolescenții din film sunt elevi la Dolto, toți profesorii predau acolo, Julie Athénol este CPE (consilier școlar) acolo, domnul Simonet  este director-adjunct; și cu excepția mamei lui Souleymane.

Laurent Cantet, regizor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.