Iubirea înseamnă toleranță[1], dar mai ales pace, o pace care reiese chiar din cuvintele lui Iisus din timpul Cinei celei de Taină, o pace prin care Acesta a oferit apostolilor Săi comuniunea trup-suflet, prin sângele Său: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Cu privire la pace, în zilele noastre se remarcă gestul preotului de a saluta adunarea în Biserică așa cum Iisus i-a salutat pe ucenicii Lui atunci când a înviat: „Pace tuturor”. Ca răspuns, poporul spune: „şi Duhului Tău”. Hristos este prezent şi ne oferă pacea pe care suntem invitaţi să ne-o dăruim: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”.
Preotul îndeamnă la pace pe tot parcursul slujbei, dar cel mai pătrunzător moment este de departe acela în care acesta îndeamnă la iubire: „să ne iubim unii pe alţii”. În trecut, acest îndemn era înlocuit de „Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutare sfântă!”, dar doar până prin secolul al V-lea[2]. În acel moment, cei ce participau la Slujba Sfintei Liturghii îşi dădeau acea îmbrățișare plină de semnificații spirituale, în funcție de treapta căreia aparțineau: preoţii se îmbrățișau cu episcopul şi între ei, diaconii făceau acest gest cu ceilalți diaconi, iar mirenii cu mirenii. Cu privire la populația creștină ce venea la slujbă, ritualul era săvârșit în incinta Bisericii de persoane alăturate una alteia, fără a dura mult, așa încât slujba nu era întreruptă.
A te îmbrăca în iubirea lui Hristos înseamnă să ne recunoaștem aproapele ca pe un frate și nu ca pe un străin. Îmbrăţişându-ne, spunem: „Hristos în mijlocul nostru” – „Este şi va fi!”.
Pacea presupune parcurgerea unui anumit ritual dinaintea împărtăşirii și scoate în evidenţă faptul că nu putem să intrăm în comuniune cu Dumnezeu[3] dacă nu suntem uniţi în iubire cu ceilalţi membri ai Bisericii: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). În vechime, împlinirea acestei porunci se făcea nu numai între slujitorii altarului, ci și între toți credincioșii prezenți, bărbați cu bărbați și femei cu femei, însă cu trecerea timpului s-a mărginit doar la clericii slujitori din cauza abuzurilor care se infiltraseră în practicarea acestui act printre credincioși. În Biserica primară, îmbrățișarea era un gest curat și firesc de apropiere dintre prieteni, cunoscuţi sau vecini. Sfântul Apostol Pavel spune: “Vă îmbrăţişez cu sărutare sfântă” (Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Tesaloniceni 5, 26). Creștinii prezenți la Liturghie, au datoria ca, la auzul îndemnului solemn al preotului, să împlinească în inimile și faptele lor cuvintele Mântuitorului, prin iubirea creștină.
Atunci când se prețuiesc, oamenii exprimă lucrul acesta și prin prisma unei îmbrățișări. Rolul primordial al acesteia, însă, este să exprime un adevăr al existenței noastre: Dumnezeu este Iubire și toți trăim literalmente în El. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28), și nimic nu ne poate despărți de acea Iubire sau unul de celălalt după cum se arată și în Romani 8, 38-39: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.
Îmbrățișarea creștină are diverse beneficii. Astfel, le putem aduce în prim plan pe acelea psiho-emoționale. Îmbrățișarea creștină se practică, în general, între persoane de același gen, excepție făcând cei ce provin din aceeași familie. De asemenea, îmbrățișarea creștină este strâns legată și de lăsarea orgoliului, urmând exemplul Domnului Iisus Care a spălat picioarele apostolilor Săi. Îmbrățișarea creștină induce ideea de siguranță, oferă oamenilor ceva în care să creadă, un sentiment de structură și, de obicei, ajută oamenii cu credințe similare să se conecteze unii cu ceilalți. Aceste fațete au un impact pozitiv asupra sănătății mintale – cercetările sugerează că frecventarea serviciului religios, reduce ratele de sinucidere, alcoolismul și consumul de droguri. Îmbrățișarea creștină oferă și un sentiment de conexiune cu ceva mai mare decât noi înșine – ajută o persoană să se privească în interior și să se înțeleagă. Cu alte cuvinte: îi ajută pe oameni să înțeleagă interpretarea lor asupra sensului vieții.
Pe de altă parte, când vorbim despre iubire, putem identifica mai multe forme ale acesteia. Iubirea Caritas, cunoscută și ca iubirea socială, va fi întotdeauna necesară, chiar şi acolo unde există cea mai mare dreptate, dar pe de altă parte, există și o altă formă a iubirii, Agape, care exprimă iubirea necondiționată, „cea mai înaltă formă de iubire” și „dragostea lui Dumnezeu pentru om și a omului pentru Dumnezeu”. Din punct de vedere lingvistic, în limba română nu se diferențiază aproape deloc iubirea de dragoste și de iubirea creștină. O altă formă a iubirii este și prietenia, asociindu-i-se acesteia noțiunea de „Philia”. Ne putem gândi la aceasta ca fiind o înaltă formă a iubirii caracterizată mai ales prin afecțiune sau ca la o iubire liniștită, netulburată de pasiunea lui eros. Această iubire consacră, de altfel, gestul păcii. Încă din perioada antichității se cunoștea această formă a iubirii. Aristotel, spre exemplu, dedică o carte întreagă prieteniei în Etica Nicomahică. El o definește ca acea relație între oamenii care se știu că au bune intenții și își doresc binele unul celuilalt. Despre creștini ca prieteni, vorbește și Sfântul Evanghelist Ioan, scriind lui Gaiu: „Pace ție! Prietenii te îmbrățișează. Îmbrățișați pe prieteni, pe fiecare după numele lui” (III Ioan 1, 15)
Dar totuși, revenind, poate cineva să separe un val de ocean? Scopul nostru în viață este să vedem și să arătăm ceea ce suntem cu adevărat întru Hristos[4]. Ce fel de iubire au oamenii pentru El? O iubire necondiționată, cum este Agape[5], o prietenie caracterizată de afecțiune cum este Philia sau o iubire de tip Caritas? Oamenii pot avea oricare dintre aceste forme sau pe toate trei deopotrivă. O îmbrățișare, spre exemplu este un semn exterior al oricărei forme de iubire, exprimând o grație interioară. Ea exprimă unitatea noastră spirituală cu Dumnezeu și a oamenilor unii cu alții. Ce poate fi mai frumos? Sfântul apostol Pavel le-a cerut creștinilor să-i întâmpine pe toți frații și surorile cu un sărut sfânt, așa cum se arată în (I Tesaloniceni 5, 26): „Îmbrăţişaţi pe toţi fraţii cu sărutare sfântă”. Un sărut sfânt este sinonim cu o îmbrățișare astăzi: un gest cald, prietenos, respectuos, exprimând unitate și respect. Pavel repetă sugestia altor patru comunități, la fel ca și Petru când le cere discipolilor săi să se salute cu un sărut de dragoste creștină (I Petru 5, 14): „Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus. Amin”. Sărutarea păcii la Liturghie provine din această tradiție străveche. Prima reprezentare a semnului păcii pe parcursul desfășurării Slujbei Sfintei Liturghii datează aproximativ din anul 150, cuvintele ce îndemnau la pace aparținând Sfântului Iustin Martirul. Astfel, în Apologia I, acesta spunea că după încheierea rugăciunilor, credincioșii și preoții se salutau reciproc cu o sărutare. Următorul moment era marcat de oferirea unui pahar cu vin amestecat cu apă „conducătorului fraților”, acesta din urmă lăudând și slăvindu-l pe Dumnezeu Tatăl, mulțumind profund pentru faptul că Acesta i-a considerat vrednici pe el și pe cei prezenți să primească lucrurile sfinte. La finalul rugăciunii, credincioșii, în semn de aprobare a celor spuse mai înainte, rosteau cuvântul „Amin”.
După acest moment, credincioșii răspund cu privire la persoana Celui ce trebuie mărturisit, respectiv la Dumnezeu Cel în Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită!”. Ulterior, preotul își va mărturisi iubirea ce i-o poartă Domnului, moment completat de o triplă închinăciune în fața Sfintei Mese, în timp ce rostește imnul iubirii: „Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea și scăparea mea”[6]. La final, preotul sărută Sfântul Disc și Sfântul Potir, deasupra acoperămintelor, ca elemente reprezentative ale lui Iisus Hristos, precum și marginea Sfintei Mese, reprezentativă, de altfel, tronului lui Dumnezeu.
Preoții, îmbrățișându-se reciproc în altar, sărută umerii celuilalt rostind formulele „Hristos în mijlocul nostru”, respectiv „Este şi va fi”, precum și „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Simbolistica acestei sărutări constă și în faptul că această sărutare înseamnă şi faptul că „anaforala cea sfântă şi înfricoşătoare”[7] nu poate fi slujită de către preot dacă nu s-a iertat pe deplin pe el însuși și pe slujitorii Bisericii alături de ceilalți oameni. Astfel, sărutul păcii evidențiază o caracteristică de bază a cultului creştin, respectiv faptul că legătura cu Divinitatea nu poate fi stabilită în lipsa manifestării iubirii față de aproapele. Astfel, sărutarea păcii capătă o trăsătură aparte ce exprimă fraternitatea și, pentru a întări această idee, ne putem aminti de Cateheza a V-a mistagogică a Sfântului Chiril al Ierusalimului în care ni se spune că diaconul strigă: „Primiţi-vă unul pe altul şi să ne sărutăm unul pe altul”. Acesta poate fi considerat un apel la credință. De asemenea, gestul trebuia să se rezume doar la o îmbrățișare și la o sărutare simbolică, fără a se prelungi la vorbit sau la mișcări intruzive.
Îmbrățișările sunt la fel de naturale ca și rugăciunea și aduc vindecarea. Dacă rugăciunea este pansamentul sufletului, îmbrățișarea este cel al trupului. Când Iisus i-a îmbrățișat pe schilozi, aceștia au mers din nou. Când îmbrățișa un copil, acesta din urmă nu simțea teamă, ci siguranță.
Cred că îmbrățișările noastre pot avea multe forme. Când o îmbrățișare fizică nu este potrivită, cred că un cuvânt bun rostit poate fi simțit ca o îmbrățișare către inimă. Biblia are multe manifestări ale puterii vindecătoare a atingerii. Când apostolul Pavel s-a rugat pentru ruda bolnavă a unui conducător, și-a pus mâinile pe bărbat și, în timp ce se ruga și se poate observa aici combinația dintre atingere și rugăciune ce a manifestat vindecarea în trupul omului. Când Iisus a murit pe Cruce pentru păcatele noastre, brațele Lui erau larg deschise. Parcă Dumnezeu se pregătea să dea o îmbrățișare întru iertare.
Există o putere de vindecare în îmbrățișări care este dincolo de înțelegerea noastră, iar tot ceea ce este suficient pentru Om să înțeleagă este faptul că prin răstignirea Unicului Său Fiu, Dumnezeu i-a îmbrățișat pe oameni cu o îmbrățișare tămăduitoare, deschizându-le calea către El.
[1] Dinu, Mihail. „Lauda toleranţei.” Revista Didactica Pro…, revistă de teorie şi practică educaţională 25.3 (2004), p. 48.
[2] Vanca, Dumitru, „Căile contemporane ale Liturghiei.” Altarul Reîntregirii 13.2 (2008), p. 118.
[3] Hodea, Iustin. „Naşterea lui Hristos, împăcarea şi unirea omului cu Dumnezeu, izvor de pace şi unitate pentru neamurile creştine.” TABOR. Revistă de cultură şi spiritualitate românească 13.01 (2019), p.11.
[4] Sonea, Cristian Sebastian, „Iubirea–motiv şi scop al misiunii creştine.” Studia Universitatis Babes-Bolyai-Theologia Orthodoxa 59.2 (2014), p. 192.
[5] Bîrzu, Vasile, „Iubirea agapică, intratreimică, fundamentul ultim al adevăratei filantropii.” Revista Transilvania 9 (2020), p. 70
[6] Melinti, Maxim, „Sărutarea păcii: origini și actualitate.” Teologie și educație la Dunărea de Jos 18.18 (2020), p. 335.
[7] Ibidem.