Se întâmpla în 2010, când „nobel”-iara Herta Müller arăta așa-zisei intelectualități românești de prim-plan, din perioada post-comunistă, că vina este în societate, dar și în sufletele lor, că dincolo de verbiaj este foarte important să ai curaj, să acționezi în momentele de mare dilemă, să nu taci, să nu fi complice. O femeie incomodă, prea simplă pentru gusturile elitiștilor postmoderni, premiată pentru rănile sale, care a scris pentru propria terapie, nu pentru glorii triste și nefericite! Herta Müller a fost necruțătoare și totuși justă în fața românilor de care s-a exilat, căci ei erau deja „deformați” de propria neputință și ispită, sau de pactizarea cu regimul, de frică. Ignobilitatea lor, de a trăi pentru carne și bani, în locul marii spiritualități lăste de mentorii martiri din închisori, trebuia, în sfârșit, sancționată de o femeie mai puțin plăcută la chip și la vorbă, dar nu mai puțin sinceră, autentică. O scriitoare, în definitiv, cu răni în suflet, transpuse în literatura care i-a confirmat valoarea printr-un Nobel literar.
Herta Müller a fost invitată în anul premierii sale la nivel mondial să vorbească despre trecut și prezent, despre măști și vorbe camuflate în minciună. Herta Müller sau Doamna cu „aerul de vrăbiuță rănită„, cum o denumește Eugenia Vodă în excepționalul dialog TV – „Profesioniștii”, este o altfel de Doina Cornea, una mai incisivă, mai rebelă și la fel de dornică să își păstreze integritatea morală. Herta Müller a primit confirmarea literară (oare mai era nevoie?) și a dat o lecție de neuitat despre cum se scrie și cum se acționează împotriva unor sisteme atât de corupte, politic și cultural, precum cele din România. Herta Müller a plătit, totuși, destul de scump pentru ideile exprimate la Ateneul Român, promovarea ei în România, la Humanitas, fiind absolut nulă în anii din urmă.
După momentul plin de semnificații de la Ateneu, Herta Müller nu s-a mai întors oficial în România, nici nu a fost chemată și nici nu va mai fi invitată în același context de gratificare, căci adevărul, se pare, nu rimează într-o țară cu lupi îmbrăcați în oi. Adevărul ei răzbate în propria închisoare mentală, în izolarea și psihismul ei, în propria viață de martiră care a supraviețuit unei societăți silențioase cândva. Și care, în mod inexplicabil, se perpetuează. Herta Müller a dat o lecție de adevăr trăit în comunism, până în anul ’87, cel al plecării în disidența forțată și exemplară, în timp ce ‘filozoful’ Liiceanu, gazda, s-a făcut de râs, prin impostură, mișcându-se continuu, incomod, pe scaunul din ce în ce mai mic al șezutului său.
În timpul pe care l-a petrecut alături de publicul român, Herta Müller a ţinut să puncteze cu modestie, de fiecare dată, că ea nu a aflat secretele existenţei şi că statutul de scriitor nu o face, în niciun caz, specială. „Eu cred că fiecare om a fost gândit ca o piesă unică pe lume, care are o relaţie unică cu lumea. La scriitori, asta se poate verifica (…) Eu am cunoscut atâţia oameni sensibili din toate domeniile şi niciodată nu am crezut că pot să simt ceva ce aceşti oameni nu pot să exprime în exterior, căci ei nu sunt în stare să scrie„.
Sala fremătând la fiecare replica tăioasă, a adevărului crunt, s-a opus gândirii și argumentelor facile, prea comode ale filozofului arogant și autosuficient. Între zâmbete și rictusuri forțate, grimase evidente, polemica între scriitorul activ, de fapt non-scriitorul declarat Herta Müller, și la rându-i Gabriel Liiceanu, „scriitorul curat”, asistăm la demascarea, după douăzeci de ani, a acelei părți a intelectualității românești care s-a redus să fie critică postfactual. De pildă, dacă Gabriel Liiceanu își ascunde falsa disidență în fraze meșteșugite și aiuritoare, Herta Müller aruncă mănușa istoriei trăite și demistifică, la Ateneul Român, realitatea falsă la care au contribuit comuniștii înfocați, urmați, rânduri-rânduri, de „literații” reformați în studiourile lui decembrie ’89 din TVR.
Întrebarea Hertei Müller – „De ce nu v-ați enervat, dle Liiceanu?” – are un ecou mult mai puternic decât pare la prima vedere și se referă la întreaga Românie. Acesta rămâne, de fapt, tragismul scriitoarei: calitatea adevărurilor sale, cu valoare de Casandra modernă. Rănile sale rămân dincolo de scriitura sa și chiar de lașitățile noastre.
„Trebuie să facem treabă. Acesta este motto-ul meu. Trebuie să facem treabă…. în toate locurile unde este cazul. Trebuie să facem treabă. Și atunci se schimbă multe. Și nu este nici greu!’
(Hertha Muller, în dialog cu Marina Constantinescu – emisiunea „Nocturne”)
Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, la Niţchidorf, lângă Timişoara. De la data stabilirii în Germania, Müller a fost distinsă cu numeroase şi importante premii germane şi internaţionale. Printre acestea se numără premiile Ricarda Huch (1987), Kleist (1994) şi Joseph Breitbach (2003), premiul european Aristeion (1995) şi IMPAC Dublin Literary Award (1998).
Scriitoarea este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie (din 1995) şi, de-a lungul anilor, a fost nominalizată de trei ori la premiul Nobel pentru literatură, premiu care i-a fost decernat în 2009, pentru „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor„.
Printre romanele publicate de Herta Müller se numără: „Regele se-nclină şi ucide”, „Animalul inimii”, „Este sau nu este Ion”, „În coc locuiește o damă”, „Leagănul respiraţiei”, „Călătorie într-un picior”, „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, „Omul este un mare fazan pe lume”, „Mereu aceeași nea și mereu același neică”, „Tinuturile joase”, „Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi”, „Patria mea era un sâmbure de măr”.