Pacea scoasă din cuptor

,,-Pace, pace, pace!- strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu. -Pâine, pâine, pâine!- strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu.’’ 

Sf. Nicolae Velimirovici

Autor: Vasilisk Donica

Bunica scotea din cuptor pîinea rumenă și caldă ca ziua de vară. Nepoțelul ei iubit alerga în juru-i și se învârtea ca un titirez vrând s-o ajute și el cu ce poate, deși mai mult o încurca. Se frigea de pîinea fierbinte de parcă era înțepat de un roi de albine. Sufla în mîini vrând să-și tocmească parcă rănile, ca Iisus ce sufla peste ucenicii lui și le revărsa asupra Harul Sfânt. Suflând i se părea că vântul siberian vine și îi răcește mâinile de copil inocent. Inocent îi era și gândul, așa cum e la toți copiii de seama lui. Se gândea în sinea lui că bunica e o sfântă ce aduce în lume pacea. Pacea, în viziunea lui era pîinea din cuptorul bunicii.

– Bunico, tu aduci în lume pacea! E atât de gustoasă și de bună!

– Pacea? Se miră bunica neînțelegând ce vrea să spună. Lasă astea acum și spune-mi mai bine poezia ceea frumoasă despre pîinea cea de toate zilele! Așa făceau întodeauna cînd scoteau din cuptor, îi plăcea să-l asculte, îi părea că ascultă o rugăciune înălțată de un înger, coborât din cer special pentru acest moment. Și de ce mă rog nu ar putea fi chiar așa, căci și poezia și povestirile, și pictura, și muzica, și tot ce crează omul poate fi o rugăciune, dacă e făcut cu dragoste și dăruire, chiar și cu sapa când dai în grădină înalți o rugăciune.

A urmat un minut de tăcere surdă și dintr-o dată a răsunat glasul subțire și moale al copilului, de ziceai că e al unei fete, dealtfel, bunica îl și confunda de multe ori cu soră -sa:

-Pâinea- de Grigore Vieru

Pâinică frumoasă,

Din cuptor scoasă,

Pâiniţă cuminte,

Cu faţa fierbinte

Cu faţa măicuţei,

Cu mâna tăicuţei,

Ca soarele-n vară,

Ca bulgăru-n ţară!

– Bravo, dragul bunicii! Pentru asta bunica a împletit și copt un hulubaș, care e mesagerul păcii, zice mai apăsat, dezmeticindu-se bătrâna și înțelegând despre ce vorbise puțin mai devreme copilul.

Între timp bunica a rezemat lopata și vătrarul în ungher lîngă horn, a așezat gurarul în gură cuptorului, fixîndu-l bine, ca nu cumva Rîjîc să-și facă culcuș pe vatra caldă, încă două zile, a cuptorului și s-a întors spre răsărit la icoana din ungher să-și facă cruce și să rostească mulțumirea pentru că a ajutat-o Cel de sus să aducă pacea în gospodăria lor încă pentru o săptămână.

Aveam, poate, dreptate, copil încă fiind, că bunica este făuritoarea păcii, căci din această pace se împărtășeau toți cei din gospodăria noastră: Rîjîc și Tuzic, doi vechi prieteni mereu învrăjbiți, dar care se împăcau după ce erau sătui; cocoșul și găinile lui pe care mereu le chema cînd mama scutura fața de masă de fărimituri după ce noi luam masa; tata care binecuvânta întodeauna mierindele, fără de care nici nu ne așezam la măsuța rotundă și joasă cioplită din lemn cu trei picioare; noi toți trei, cei care ne asezam la masă în jurul tatei, ca ucenicii la Cina cea de Taină, flămânzi de bucate, dar mai mult decît aceasta de iubirea mamei care gătea atât de gustos și în toate ce le făcea punea și un strop de iubire; mama care mereu ciupea pe apucate câte ceva și mereu din picioare; bunica îngrelată de ani și încercări; iepurii din colivie pe care eu îi alintam cu câte un colț de pîiniță atunci când mă duceam la ei să-i privesc, că îmi erau dragi ca ochii din cap; săracii pe care bunica îi servea cu pîine caldă înainte ca noi toți ai casei să gustăm din ea, chiar de îndată ce o scotea din cuptor și însăși Hristos, așa cum îmi spunea mereu bunica.

Și cum să nu fie pacea pe pământ pîinica cea de toate zilele, când coacerea ei era un adevărat ritual sfânt, o adevărată liturghie pe care bunica o săvârșea săptămână de săptâmîmnă, la care fiecare din noi își aducea aportul, fiecare cu ce-i era rânduit. Eram toți niște apostoli pregătind parcă cina cea tainică din foișorul cetății din Betania.

Bijuterie era pacea asta din cuptor, care se năștea și creștea chiar sub ochii mei.

Se poate frământa și coace pacea, nu forate ușor, dar dacă o cauți și strărui pentru ea, îți iese. Din făină albă de grâu, ca haina lui Iisus când s-a schimbat la față pe muntele Taborului și un pic de făină de porumb galbenă, ca ceara, așa cum obișnuia bunica să facă, puțină sare, căci e unul din puținele produse amintit chiar de Marele Învățător ,,Voi sunteţi sarea pământului, dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.’’(Matei 5, 13), apă, căci fără ea ce poți fi?

Tata taia lemnele, lemne tari de salcâm ca să fie focul bun și puternic dovedind să coacă cele douăsprezece pîinici rotunde și luminoase ca soarele. Eu cu fratele le cărăm și le așezam jos lîngă vatra cuptorului. Sora cernea și pregătea de cu seară făina în două lighene de lut special meșterite pentru această bucurie sfântă, precum și celelalte țoale și vase care erau destinate  numai pentru această ceremonie. Mama care frământa din greu, pînă o năpădeau sudorile, rar cînd vedeam acest process, căci dormeam încă, dar știam din discuțiile mamei și ale bunicii că este destul de anevoios și de durată. Frămîntatul se face doar prin hărnicia mâinilor aprigi care plămădesc făina cu apă, sare, cu mare putere și iubire pentru cei dragi. Bunica care făcea restul și eu o ajutam: mă văd întinzând o bucată de pînză special din in, apoi pregăteam tavele ungându-le cu ulei de floarea-soarelui, le așezam cu mare grijă la călduț, în care bunica așeza boțul de aluat bine modelat de mîinile ei zbîrcite, mirosul ăsta de ulei, aluat, miros de bunică și pace, apoi le duceam până la gura cuptorului după ce creșteau odihnindu-se destul, cum zicea bunica, apoi alergam în jurul ei după ce era deja coptă, cînd o scotea fierbinte și o așezam pe masa așternută ca un leagăn, căci zicea bunica ,,Pîinea e fața lui Iisus’’. Transpirația bunicii care înflorea pe fruntea ei brăzdată de viață, basmaua de cit și acele mâini care jucau în dragoste și smerenie aluatul. Aș săruta acum la nesfârșit acele mâini care ne aduceau pacea. Dar covata, covata de pâine era un adevărat mister pentru mine atunci, copil fiind. În ea așteptau cuminți două pături de in și un prosop mare alb, cusut la mijloc, era făcut din două și păstra mirosul, poate și chipul lui Hristos, ca acea mahramă oferită de însăși Iisua regelui Abgar al Edessei pentru a fi vindecat de lepră, mirosul de pâine proaspătă și taină.

Ferice de cei care au văzut, au ajutat și au simțit mirosul de pâine proaspătă și pace, ca prima dragoste adolescentină, curate și inocentă, aceste amintiri vor merge cu noi în veșnicie. La tot procesul acesta de creație a pâinii participa nu numai bunica și eu uneori, dar era mereu present Dumnezeu, căci peste tot se făcea semnul crucii, de-asta și era bun, era binecuvântat și frământat și de Dumnezeu. Cred și sunt sigur că bunica mea, acea femeie frumoasă cu ochii verzi și în simplul ei hălățel de cit, nu are cum să nu fie acolo în Lumină, în rai, poate coace și acolo pâine pentru îngeri și pentru Dumnezeu.

Coptul pâinii e cum ai merge la taina sfintei împărtășanii, trebuie să mergi curat, senin și cu dragoste, căci altfel nu ești primit nici de Dumnezeu nici de aluat. Dumnezeu se întristează, iar aluatul devine greu și apăsat, căci se frământă în el toată neliniștea acelui suflet care-l face.

Dar drumul pîinii se începe mult mai devreme, atunci când plugarul ară țarina în toamnă și o pregătește pentru semănat, iar semănătorul arunca semința la fel toamna, ca bobul să poată dospi peste iarnă sub pământ, vedeți voi, pâinea dospește încă din sămânță, soarele și picăturile de ploaie au grijă ca spicele să crească și să rodească, roadele se văd mult mai târziu, însă abia anul viitor în vară, dar îți desfată privirea cât vezi cu ochii galbenul auriu desprins din soarele ce le-a rumenit, lanurile de grâu copt transformate fiind într-o mare de spice blonde, ordonate dar și rebele, apoi secerătorul aduna bob cu bob pînă umplea carul, morarul care băte între pietrele morii aceste boabe cernând și separând cojile, ce le zicem tărâță, de frumusețea și podoaba spicului de grîu – făina, acest morărit la fel un ritualul sacru și important al transformării bobului de grâu. Acealși drum îl parcurge, dealtfel, și făina de porumb, aurul curs din lumina soarelui pe pământ.

O adevărată stare de bună înțelegere, liniște sufletească, se revarsă din cuptor, din toate cuptoarele gospodinelor, a mamelor, bunicilor, surorilor care știu să împace atâtea guri flămânde de iubire. Prin pîine, această pîine fără de preț, a revărsat pace Hristos peste cei cinci mii de bărbați, înafară de femei și copii, cu pîine pînă astăzi umple de pace pe toți care aleargă la potirul nesecat și sfânt, la slujba cea de taină din biserica dreptslăvitoare. Minune ne explicată care adună în juru-i atâtea suflete. Miracol ne tălmăcit care dăruiește viață atâtor trupuri pe pământ și le reînvie în duhul sfânt dincolo. O adevărată pace în lume care coboară cerul pe pământ, fața lui Hristos, cum menționa bunica, trupul lui Hristos frânt pentru viața lumii, cum învață biserica. Mana cea cerească și pîinea vieții. de mii de ani s-a seamănat sub glie bobul de grâu care, mai întâi moare, dar apoi răsare și prinde viață pentru a înspica și a aduce rod însutit, doar murind, bobul de grâu va răsări. Cum Dumnezeu poartă de grijă bobului de grâu care este aruncat sub brazdă și răsare, așa o și mai mare grijă poartă pentru cununa creației Sale, omul. Hristos revărsă peste noi acea picătură din roua vieții, din pacea lui, pe care o sorbim din potir și ne înviază pe toți. Priviți cimitirul, seamănă cu un lan, dar nu de spice ci de cruci. Se seamănă trupuri de oameni și răsar cruci, adică înviere, pace și lumină.

Astăzi uităm, mulți dintre noi, să coacem pîine. Se împuținează tot mai intens cei din jurul ei, cei care sunt gata să depună eforturi pentru a se bucura de pacea izvorâtă din lumină, pacea cea căpătată cu trudă și jertvire. Este anevoios și de durată ritualul pregătirii pământului, a cultivării, a secerișului, a pregătirii făinii și în final a coacerii, dar cum să avem viață dacă nu vom scoate din cuptor pîinea, pacea din care se împărtășesc toți?

Pâinea este cea care ființează ființa omului, sufletul și trupul, din care omul mâncând, dobândește viață, și nu numai viața cea vremelnică dar și pe cea veșnică: „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6,51).

Bunica mereu îmi spunea că pe bobul de grâu apare înfățișat chipul lui Iisus, deci, pacea și viața se găsesc cuprinse în simplitatea bobului de grâu și în pîinea obținută la final fierbinte scoasă din cuptor.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.