Despre enciclopedia amintirilor unui tată: cronică literară la „Proză scurtă cu Postludii” de Augustin Nacu

Maria Ivanov

Cartea Proză scurtă cu Postludii a apărut în anul 2013 la Editura Tracus Arte, București. Autorul ei, Augustin Nacu, s-a născut la Chișinău în 1964. Timp de trei ani (1987-1990), a lucrat în calitate de medic, iar din 1991, s-a dedicat presei. Debutul său literar îl reprezintă volumul colectiv Dintre sute de catarge ’90. Pe lângă faptul că este publicist și prozator, Augustin Nacu, mai face și traduceri din franceză și rusă.

După cum ne anunță autorul, încă din prefața cărții, textele adunate între cele două coperți ale ei le datorează tatălui său defunct. Seva acestor povestiri o reprezintă „enciclopedia amintirilor” părintelui care nu-i mai este alături. La nivel structural, conținutul cărții este împărțit în 19 povestiri și două postludii. Toate cele 19 povestiri se raportează la perioada Uniunii Sovietice și prezintă, cumva, începutul și sfârșitul acesteia. Primul text povestește despre cum socialiștii tatonau terenul: „într-una din zilele de vară ale lui 1939”, un nou cerșetor, care arăta foarte ciudat: „un ochi îi era acoperit cu o bucată de piele, cu niște curelușe legate la ceafă. Avea părul lung și o barbă mare. Umbla în zdrențe, cu două cârje”, a apărut „la ușa catedralei din Ismail” (P. 7). Acesta dispare, însă, de acolo, în iunie 1940, când trupele sovietice intră în Ismail, pentru a se așeza în fotoliul de ministru al securității. Iar în ultimul text, cunoaștem soarta lui Alexe Livescu, care ar fi vrut să se facă medic, fiind, împreună cu prietenul său, Paiu Costache, „singurii români care învățau la Sorbona”, dar devine preot, neputând duce la bun sfârșit studiile în Franța, așa cum „Germania a atacat Franța în 1940” și a fost nevoit să revină acasă (P. 49-50). Povestea tulburătoare a acestui bărbat, care și-a ratat marea iubire în Franța, care a fost atacat de partizanii sovietici de mai multe ori, care a rămas în viață doar pentru că știa germană, când trei tineri planificau să-l arunce peste geamul trenului, se încheie cu precizarea anului în care a murit – 1991, an în care se destramă și Uniunea Sovietică.

De la primul, la ultimul text, avem de-a face cu mărturiile relatate de pacienții tatălui autorului, care era medic, mărturiile colegilor săi de serviciu, dar și cu relatarea momentelor trăite de el. Peste toate amintirile planează durerea. O durere care sporește de la un text la altul. Durere alinată doar de credință. Gheorghe Vornicescu, un cunoscut de-al tatălui autorului, „a fost luat în Armata Sovietică în toamna lui 1944, mama i-a legat la gât o cruciuliță”, anume acea cruciuliță l-a ajutat de trei ori: o dată să fugă din prizonieratul germanilor și, încă de două ori, l-a salvat de mânia politrucului Conovaloc. Dar ce mai poate alina durerea unei mame căreia i-a murit soțul, apoi copilul în brațe, după ce au fost împușcați? Mamă care „a putut să lupte în codri ani de zile și care, rămânând singură, nu s-a predat, ci a descărcat mitraliera și automatele până la cel din urmă glonte”, după a fost capturată și condamnată la „25 de ani de Gulag de tribunalul militar” (P39).

Primul text din postludii, Ochi în sobă, amintește de Big Brother al lui George Orwell din romanul 1949, care e tot timpul „cu ochii pe tine”. Un copil de 2 ani și 7 luni este obsedat de un ochi pe care-l vede în sobă. Nu vrea nimic, nici să mănânce, nici să se joace. Vrea doar să stea la gura sobei, pentru a privi ochiul de acolo. Observă același ochi și în fulgul de zăpadă care îi cade tatălui său în palme, și în soare, și în aparatul de fotografiat, și în cartea cu povești. Zăpăcit, ajunge și tatăl să caute ochiul. Așa și adorm, visând „ochi în sobă, ochi mari și luminoși în întunericul de dincolo” (P. 63).

Azalea, al doilea postludiu, cu care se încheie această carte, vine să descarcereze atmosfera gravă indusă de conținutul textelor anterioare, vine să ne descrețească frunțile și să ne amintească faptul că, spre fericirea noastră, suntem în alt secol, cu alți ochi pe noi – suntem în plenul internetului. Nu mai suntem urmăriți în neștire, ne expunem noi înșine, benevol, pe rețelele de socializare. Iar dacă nu avem toate datele acutalizate și o poză de profil, nu suntem luați în serios în mediul virtual.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.