Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie

Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie, Claudiu Dumitrache, editura eParadigme, 2022

Dacă l-am scoate puțin pe Albert Einstein la cercetat, din alte surse decât din clipurile adolescentine de pe YouTube, am putea descoperi profunda sa credință timpurie în Creatorul proniator, care evoluează, într-adevăr – foarte anevoios, la credința în Mântuitorul și la aceea că doar mesajul evanghelic salvează.

Desigur că nu suntem atât de interesați de ceea ce se speculează (altfel am putea crede cu ușurință și în reîncarnare, orbiți de idee și de tiparul fascinant), ci suntem interesați de ceea ce este concret, din perspectiva singurei religii, aceea întemeiată de Însuși Dumnezeu Cel viu, singura care are dovada harului, a vieții de după moartea fizică și unica, prin a cărei Tradiție și Lege nerăstălmăcită omul decăzut se desăvârșește și se sfințește, intrând în comuniune deplină cu Dumnezeu. Vom arunca o privire foarte scurtă asupra religiozității lui Einstein, din surse notabile ale cercetătorilor, biografilor, din mărturiile sale și ale contemporanilor săi, cu care acesta a intrat în contact.

Dacă în viața publică, un timp, în calitate de om de știință, era abstract și îi lăsa pe cei slabi să înțeleagă Universul, oarecum, din perspectiva evoluționistă, el știa că nu-și poate păstra notorietatea în lumea științifică fără să susțină această speculație, fără să prezinte rațiunea drept adevăr. Acestea i se întâmplau fiind damnat și încolțit de gândirea ateistă a celebrităților și oamenilor de știință, o gândire materialistă, sine qua non, care valida automat un intelectual, mai ales în Epoca Victoriană (de pildă, pe cunoscuta romancieră George Eliot, care s-a convertit la ateism din cauza acestui curent…). Teologia era o știință care devenise batjocură pentru o mare parte din populația occidentală, chiar și pentru teologii sau clericii catolici și protestanți – în cultura lor (deja eretică și compromisă) strecurându-se idei păgâne și oculte, spiritismul și un curent comic bizar (horrr), perceput ca fiind o înaltă trăsătură intelectuală, curent promovat de către Casa Regală Britanică, intelectualii germani, francofoni, newyorkezi, nordici etc. De exemplu, în mama-Anglie, la modă era pozatul cu decedații (memento mori), spectacolele bizare de circ și teatru, râzându-se de cei bolnavi (aflați în suferințe, care aveau să-și dea duhul), de cei neputincioși sau cu handicap, aceștia acceptând să facă pe bufonii și să fie înjosiți în schimbul unui profit, desigur. O „cultură” antihristică. Deși, perioada a avut și paralelismul ei de lucruri bune și folositoare.

Astfel, nici genialul Einstein nu a rămas neatins de aceste miraje, multe fiind repercursiuni ale smintelii lui C. Darwin. Însă cea mai mare influență a avut-o, la marele fizician, „râsul a prost” și glumele care nici pe departe nu pot fi recunoscute astfel, mai ales în perioada noastră, el dispunând de aceste atitudini publice până prin anii 1923-‘25, când moda se schimbase, după Primul Război Mondial, și nici Statele nu prea se mai lăsau fascinate de exterior, chiar nici de britanici, Einstein constatându-și cabotinismul, cel mai probabil, de unul singur, geniu fiind…

Deja America își pretindea o cultură proprie și o tradiție, un popor ideal, perfect, o confundare a tuturor culturilor și ideologiilor, despre care ne aducem aminte: Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6,14-16). Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5,37). Nici o minciună nu vine din adevăr (I Ioan 2,21). Și tot pretinzând, America a reușit să-și convingă urmașii, până astăzi, și înșelații din lumea întreagă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit. (I Ioan 2,18-19).

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme (II Timotei 4,3-4).

Einstein, în unele contexte intime, care sunt cele mai sincere, responsabile și lucide cadre de manifestare ale unui om, recunoștea că este depășit de creație, neputând fi cercetată în întregime sau profunzime, mărturisind că în fața Spiritului care este deasupra, putem simți doar un sentiment de umilință. După cum se întreabă și Magda Stavinschi: oare admirația lui nesfârșită față de natură nu era admirația față de Creatorul ei? Dar, în timp, maturizându-se, Einstein a condamnat clar, până la urmă, și gândirea darwinistă, nihilistă, dar și pe cea spinoziană, aflându-se într-o luptă cu sine spre înțelegerea hristică.

Gândirea sa, treptat, a fost anti-materialistă, iar de-a lungul întregii vieți a folosit concepte teologice și metafizice, precum „Dumnezeu”, „minune”, „revelație” etc. – deloc neutre. Potrivit multor biografi, decisivă a fost căsătoria lui cu fiziciana Mileva Marić, aceasta aparținând religiei sârbo-ortodoxe – Einstein identificând, astfel, diferite erori religioase evreiești, dar nu numai.

Dramaturgul elvețian Friedrich Dürrenmatt a scris: Einstein a vorbit atât de des despre Dumnezeu, încât am bănuit că este un teolog clandestin. Iar colegul său, Freeman Dyson, îl definește ca pe un credincios în transcendență.

Credea că arta trebuie să tindă spre Dumnezeu

Să începem cu viziunea relativ matură a lui Albert Einstein (după Epoca Victoriană și Primul Război Mondial) asupra artei, care devenise un surogat, cum se continuă până astăzi. Într-un interviu din 1930, Einstein, parcă prevestind nașterea lui Tarkovski și sfidând freudianismul, condamnă arta modernă, însă, foarte departe de contemporanul său Gide:

Cele mai frumoase idei ale științei provin dintr-un sentiment religios profund, în lipsa căruia ar fi sterile. De asemenea, cred că acest tip de religiozitate care este perceput în timpul cercetărilor este singura experiență religioasă creativă din epoca noastră. […] Cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe către Dumnezeu.

Tot Einstein mărturisește: Religia mea constă într-o admirație umilă față de Spiritul nelimitat și superior, Care se revelează în micile detalii pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab – aici căzând de acord și cu Louis Pasteur, care, cu ceva timp înainte, descoperea că știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu, Pasteur fiind și un cercetător foarte credincios, de altfel. Tot acesta din urmă mai știa și că viața poate proveni doar din viață, fiind unul dintre cei mai iscusiți oameni de știință, anulând speculația darwinistă de fiecare dată.

Putem aminti o mulțime de cercetători și oameni de știință (ex: N. C. Paulescu, Faraday, Blaise Pascal, Francis Bacon, William Thomson, W. de W. Abney, Thomas Young , J.C. Adams, L. Agassiz, Georgius Agricola, Isaac Barrow, Samuel Morse, George Boole, Tycho Brahe, Galileo Galilei, Asa Gray, William Harvey, Joseph Henry, R. Hooke, Antoni van Leeuwenhoek, W. Ramsay, Bernhard Riemann, J. W. S. Rayleigh etc.) care au ajuns să înțeleagă, așa cum spune Părintele Dan Bădulescu, că, în ce privește cosmologia, cea mai înaltă autoritate cu putință rămâne Duhul Sfânt, Care a grăit prin Prooroci, Apostoli și Sfinți Părinți. El nu a binevoit să descopere tainele Sale filosofilor, astrologilor și astronomilor profani, căzuți și opaci harului. Învățăturile lor pleacă de la diverse ipoteze de lucru, iar Duhul nu are ipoteze, ci revelații! Dar, noi vom rămâne concentrați pe Albert Einstein.

Despre acest „Spirit”, Einstein va mai vorbi într-o scrisoare către un copil care l-a întrebat dacă oamenii de știință se roagă:

Un om de știință este puțin probabil înclinat să creadă că un eveniment poate fi influențat de rugăciune, de exemplu de o aspirație adresată unei Ființe supranaturale. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că ale noastre cunoștințe actuale despre aceste legi sunt doar imperfecte și fragmentare […]. Cu toate acestea, dintr-un alt punct de vedere, oricine se angajează serios în cercetarea științifică se convinge că există un Spirit care se manifestă în legile universului. […] Nu pot concepe un om de știință autentic lipsit de această credință profundă.

O altă mărturisire a lui Einstein, după ce a fost „condamnat” pentru propagandă religioasă și știință biblică, sugera că necredincioșii sunt, de fapt, neputincioși în a percepe realitatea puțin superioară sau, din perspectiva fizică, că nu sunt în stare să prindă uniformizarea pe cele mai înalte frecvențe ale fiind-ului lumesc:

Ateii fanatici sunt creaturi care, în mânia lor împotriva religiei tradiționale, văzută ca opiu al poporului, nu sunt în stare să audă muzica sferelor.

Trece prin Ortodoxie și experiază Cuvântul?

Influențat de gândirea creștină eretică a Occidentului, Einstein a avut ocazia să cunoască și valorile ortodoxe, atât prin intermediul primei sale soții, cât și prin propria cercetare.

Trebuie subliniat că Einstein devenise fan al lui Dostoievski, pentru romanul Frații Karamazov. Această operă a fost centrată pe Dumnezeu Cel viu, din Tradiția și Biserica Ortodoxă. În 1919, fizicianul a scris unui coleg: această carte este cea mai minunată pe care am avut-o vreodată în mâinile mele, în timp ce în 1930 a afirmat că Dostoievski a fost un mare scriitor religios, capabil să prezinte un cadru al misterului existenței spirituale, clar și fără comentarii.

Într-un interviu din 1929, Einstein l-a criticat pe scriitorul evreu-german Emil Ludwig, autorul unei biografii denigratoare la adresa lui Iisus Hristos, în care divinitatea și învierea Lui sunt negate. Redăm fragmente din interviul luat lui Einstein de către jurnalistul și scriitorul George S. Viereck:

Viereck: În ce măsură ești influențat de creștinism?

Einstein: În copilărie, am primit instrucțiuni atât în ​​Biblie, cât și în Talmud. Sunt evreu, dar sunt fermecat de figura luminoasă a Nazarineanului.

Viereck: Ai citit cartea lui Emil Ludwig despre Iisus?

Einstein: Iisusul lui Emil Ludwig este superficial. Iisus este prea colosal pentru condeiul frazemonilor, oricât de isteț. Niciun om nu poate dispune de creștinism cu un bon mot.

Viereck: Acceptați existența istorică a lui Iisus?

Einstein: Incontestabil! Nimeni nu poate citi Evangheliile fără să simtă prezența reală a lui Iisus. Personalitatea Lui pulsează în fiecare cuvânt. Niciun mit nu este plin de o astfel de viață.

Aceste afirmații ne arată faptul că, Einstein, nu doar că ar fi fost fascinat de personajul istoric Iisus Hristos, ci experiase natura divină a Mântuitorului, citind Sfânta Evanghelie, probabil prin harul Său, pe care Einstein îl dorea, după cum ne explică și Paolo Musso:

Einstein tânjea și simțea chiar și nevoia unui fel de revelație pentru a întemeia valori morale și religioase.

Sau, renunțând la misticism, pentru unii, Einstein ne arată aici că este de acord cu natura pururea vie și divină a lui Hristos. Albert spune că e fermecat (engl. but I am enthralled by the luminous figure of the Nazarene), adică nu ține de voia sa, este mai presus de aceasta, mai presus de firea logicii sau condiției cunoscute a omului – altfel ar fi trebuit să folosească alte cuvinte (ex: interesant, pasionat, fascinat, curios, încântat, atras etc.). El nu consideră un mit legat de Hristos, ci mărturisește un prezent continuu (Niciun mit nu este plin de o astfel de viață).

În fața Academiei Evreiești de Științe, în 1936, citând episodul biblic al dansului idolatric din jurul vițelului de aur, Einstein a afirmat, printre altele, că temeiurile propuse de Biblie sunt fundamente fără de care nu poate exista o comunitate sănătoasă și fericită. [….] Destinul înalt al individului este să slujească, nu să domine sau să se impună în vreun fel. Într-un alt context, Einstein afirmă, de asemenea: cercetarea științifică nu poate fi serioasă dacă nu conduce la un sentiment religios.

Iar dacă cercetarea făcută de geniala minte a lui Einstein l-a condus spre Evanghelie (chiar și influențat de ereticul Spinoza), descoperind că omul are un singur destin înalt, care înseamnă lepădarea de sine pentru slujirea celorlalți, orice ateu sau om de știință orbit de modernitate sau dorința de a se afirma special sau inteligent, probabil, ar trebui să-și reconsidere gândirea (?). Poate la fel și orice ezoteric sau aspirant la religii păgâne.

În timpul ascensiunii naziste și comunismului, Einstein arăta deja o aplecare serioasă asupra creștinismului, condamnându-l pe Adolf Hitler și afirmând:

Slăbirea gândirii și a moralității sunt urmări ale lipsei de religiozitate în vremurile moderne, mărturisind că nazismul este un război contra mesajului (atenție!) evanghelic și o amenințare pentru întreaga omenire.

Einstein raportează aici Evanghelia la întreaga omenire, fiind adevăr universal, indiferent de credințele oamenilor și cunoștințele lor, mărturisind înțelegerea sa (dar parțială) a înțelepciunii lui Dumnezeu.

 

Astfel, marele om de știință Albert Einstein, considerat iudeu sau ateu de majoritatea oamenilor, își mărturisea, de fapt, credința în Dumnezeul creștinilor, de nenumărate ori, chiar dacă Francesco Agnoli, nedumerit, afirma:

[…] nu este ușor de înțeles în ce măsură aceste credințe și aceste analize au devenit sau nu o credință personală la Einstein, dar cu siguranță ele există și sunt exprimate mereu mai frecvent de-a lungul anilor, împreună cu referirea emoționantă la strămoșii noștri evrei, profeții și vechii înțelepți creștini. Tot Einstein mai spune: Prefer o atitudine de umilință corespunzătoare slăbiciunii înțelegerii noastre intelectuale…

Referirile lui Einstein la Biblie s-au înmulțit în discursurile sale publice. La 22 martie 1939, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, părintele teoriei relativității a declarat, printre altele: În trecut am fost persecutați deși eram oamenii Cărții; astăzi, în schimb, suntem persecutați tocmai pentru că suntem oamenii Bibliei. Scopul nu este doar să ne exterminăm, ci să distrugem, alături de noi, și acel spirit, exprimat în Biblie și în creștinism, care a făcut posibilă apariția civilizației în Europa de Nord și Centrală. Dacă acest obiectiv va fi atins, Europa va deveni un pustiu.

Pentru că, mai spune Einstein –viața societății umane nu poate dura mult dacă se bazează pe forța brutală, pe violență, pe teroare și pe ură.

Cercetând, mai atent, mai multe dintre declarațiile lui Einstein, peste ceva vreme, Francesco Agnoli notează: Este evident că einsteinul matur a criticat deschis, deși implicit, darwinismul social, ideea potrivit căreia viața morală a omului este redusă, ca la fiare, la ascultarea instinctului nostru de supraviețuire și la participarea la lupta pentru supraviețuire […]; …el neagă cu desăvârșire tot determinismul tipic evoluționismului de tip materialist și panteist și afirmă libertatea, împotriva „soartei crude”, împotriva ideii de om condus de genele și de biologia lui, de determinismul materialist și de toate re-propunerile moderne ale antichității și ale sorții. Evident, ceea ce sugera Einstein era mântuirea, despre care noi știm că se poate dobândi doar prin Fiul.

 

Einstein și El. Înțelegerea parțială

Într-o scrisoare din 15 aprilie 1950, adresată celui mai bun prieten al său, lui Michele Besso, Einstein vorbește despre Dumnezeu la modul personal, scriind despre faptul că este diabolic de greu să te apropii de „El”. Și casa de licitație, care a vândut scrisoarea, remarcă faptul că aceasta oferă o privire personală unică asupra relației lui Einstein cu divinul.

Pentru o vreme, lui Einstein i-a plăcut să meargă în Italia și să viziteze, în zona Fiesole (Toscana), Mănăstirea Sfântului Francisc, unde își adâncește prietenia cu câțiva franciscani, precum călugărul portar Clementino și părintele muzician Odorico Caramelli. Mai ales cu acesta din urmă, fizicianul a păstrat o relație epistolară și în ultimii ani ai vieții. Prietenia dintre el și franciscanii de la Fiesole a implicat și alte rude ale omului de știință, mai ales pe Margot Einstein, fiica sa vitregă, care avea să stea lângă el până la sfârșitul zilelor. Margot a fost sculptor, iar în 1955, anul morții tatălui său vitreg Albert, a trimis o statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul, sculptată de ea, la Mănăstirea din Fiesole.

Ea a anexat salutul lui Albert către părintele Caramelli: Vă doresc toate cele bune pentru 1955. Evident, aici este un comun acord între el și fiica sa, care ar demonstra o spiritualitate creștină în sânul intim și al familiei, dar înșelătoare, desigur, catolică fiind.

La 18 octombrie 1960, părintele Caramelli a amintit de prietenia sa cu Einstein în timpul unui interviu cu jurnalistul Alberto Maria Fortuna:

Einstein? L-am cunoscut aici, acum mulți ani. Sincer. Ca un copil. Foarte umil, de o smerenie firească și spontană. Și, deși nu era catolic, mergea cu bucurie la biserică, pentru că îi plăcea să stea cu Dumnezeu, în Care credea. El venea adesea la Sfântul Francisc. Inițial, m-a auzit cântând; apoi s-a hotărât să aducă o vioară și, zbârnâind cât a putut, s-a lăsat însoțit de mine cu o orgă. Noaptea a jucat sub lună. Odată, după ce l-am însoțit într-o Sonată de Bach, a fost atât de mișcat, încât și-a aruncat brațele în jurul meu, aproape în lacrimi.

Aceasta este cea mai concretă mărturie, alături de afirmațiile și interviurile de mai sus, care ne arată credința lui Einstein în Mântuitorul, îmbinată cu o simțire firească, dar și influențată de ereziile catolice sau occidentale.

***

Nici teologii, nici oamenii de știință nu au putut considera concret religiozitatea lui Einstein, dar este cert faptul că acesta nu a fost ateu și nu a negat nici harul, nici rugăciunea sau minunile. Însuși A. Einstein mărturisește, supărat de faptul că oamenii citează din lucrările lui ca să-și autorizeze ateismul: […] sunt încă oameni care spun că nu există Dumnezeu. Ceea ce mă supără este că mă citează pe mine pentru a susține această idee. Același lucru era susținut și de către Darwin, cu ceva vreme în urmă.

Cel mai profund mesaj și mărturisirea lui Einstein în Dumnezeul Cel viu, la Care se închină ortodocșii (Dumnezeul iubirii desăvârșite – Sfânta Treime), ar putea fi o scrisoare pe care i-ar fi trimis-o fiicei sale Lieserl (născută, probabil, între anii 1900 și 1903), despre care nu se cunosc prea multe detalii biografice. Felurite voci de cercetători și biografi opinează ori că Lieserl ar fi murit în primii ani de viață, ori că a trăit într-o țară străină (ca Serbia) – adoptată, cu probleme de sănătate, sub un alt nume.

Dacă Einstein și-ar fi dat fiica spre adopție în altă țară, bolnavă fiind, probabil că înțelegem de ce, la statutul său, Einstein ar fi făcut aceasta, raportându-ne la contextul temporar imediat perioadei victoriene și, desigur, fascinației darwiniste, care persista încă, ca influență majoră în știință și în intelectualitatea superficială, pătrunzând gândirea materialist-psihanalitică, aceasta fiind o altă nenorocire care are să mire și să înșele mințile, anulând orice fel de existență veșnică și sugerând, uneori, că omul se poate auto-mântui printr-o voie proprie de bine, în caz de-ar exista mântuire, binele fiind relativizat de limitările și înțelegerile parțiale ale omului, legate de sens, fără a îndeplini condițiile revelate. Să nu uităm și de influența ideologiei omului perfect și chiar gândirilor astrologice sau utopice, care dau naștere altor mișcări fără compasiune și războaielor.

În prefața scrisorii, apărută în mediul online, în 2015, se arată că fiica lui Einstein, Lieserl, a donat 1.400 dintre scrisorile sale, la sfârșitul anilor 1980, Universității Ebraice, cu ordin de a nu se publica conținutul lor decât după două decenii de la moartea sa.

Cercetările ulterioare au indicat că Lieserl însăși ar putea să nu fie cea mai de încredere sursă, având în vedere că se cunosc foarte puține lucruri despre ea. De fapt, existența ei a fost în mare parte necunoscută biografilor până în 1986, când un lot de scrisori din 1897-1903, între Einstein și prima lui soție – Mileva Marić – a fost descoperit de către nepoata sa Evelyn (în care Einstein o menționează pe Lieserl). Aceste scrisori au fost publicate în cartea Scrisorile de dragoste, din 1992.

 

Redăm aici fragmente din scrisoare, deși nu ne vom sprijini pe aceasta în concluzia noastră:

Când am propus teoria relativității, foarte puțini oameni m-au înțeles, iar ceea ce urmează să destăinui umanității acum, se va ciocni de neînțelegerea și prejudecățile din această lume. Te rog să păstrezi aceste scrisori atât timp cât este necesar, ani, decenii, până când societatea este suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explică mai jos.

Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. […] Când cercetătorii au investigat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută.

Iubirea este Lumina, Care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim.

Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire […] Această forță explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire, deoarece este singură energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa.

După eșecul umanității în a utiliza și controla celelalte forțe din univers, care până la urmă s-au întors împotriva noastră, este imperios să ne hrănim pe noi înșine cu o altă formă de energie… […] Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns. […]

Când o să învățăm să oferim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.

Regret profund că nu am fost capabil să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în liniște pentru tine întreaga mea viață. Poate e prea târziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia să îți împărtășesc că Te Iubesc și datorită ție am ajuns la răspunsul suprem!

Tatăl tău, Albert Einstein.

***

foto: Mileva Marić & Albert Einstein

          Putem, desigur, să speculăm că scrisoarea este autentică prin prisma faptului că mama lui Lieserl a fost ortodoxă și, astfel, Einstein a fost marcat de această credință, lucru cu care sunt de acord mai mulți biografi. Adăugând că, Einstein, în urma mustrărilor sale de conștiință și suferințelor provenite din propria trădare și din greșeala despărțirii de fiica sa, din cauzele lumești, o fi putut primi revelația adevărului aproape în totalitate – cine ar putea să știe, concret, cât de mult a suferit fizicianul și cât și-a plâns păcatele (dacă am accepta scrisoarea către Lieserl)? Dar, nouă ne sunt suficiente sursele concrete pentru a trage o mini-concluzie în ceea ce privește spiritualitatea lui Einstein.

păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință (I Timotei 6,20-21).

Greu i-a fost, marelui om de știință, lui Albert Einstein, să se apropie de Dumnezeu, după cum și el mărturisește pentru cel mai bun prieten, la fel cum și ceilalți monștri ai științei au recunoscut. Însă, niciodată, niciun om serios de știință (sau om sincer cu sine, onest – în general) nu a fost ateu, ci mulți dintre ei au fost prinși în miraje, în grabe sau în ideologii care nu i-au lăsat să se apropie suficient de Sfânta Scriptură, astfel – interpretându-L pe Dumnezeu după propriile lor voințe și înțelegeri – ceea le-a provocat, cu siguranță, suferință (alte exemple concrete de înșelare intelectuală și spirituală fiind și Lev Tolstoi și – al nostru, deși el nu voia – Emil Cioran). Nu s-au putut ruga drept pentru a-L cunoaște, mai apoi, pe Hristos, în Sfintele Taine ale Bisericii Universale, deși harul lui Dumnezeu a lucrat tot timpul din exterior, cum a fost în cazul lui Einstein, precum și în cazul lui Isaac Newton, care afirma: Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflați de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia. Ateismul nu are sens.

Astfel, prin valorile unei smerenii oscilante sau browniene, umilinței și înțelegerii importanței slujirii aproapelui prin lepădarea de sine, observăm un profund dor de Ortodoxie pe care Albert Einstein l-a manifestat – poate, fără să-și dea seama, precum și însușiri evidențiate ale Chipului și asemănării – unele temporare, altele permanente.

În toată nebunia științifică creată și responsabilizat de atâtea lucruri materialiste, observăm că, valorile soției sale Mileva Marić – adică valorile Căii, Adevărului și Vieții – l-au urmat pe Einstein, cel mai probabil, tot restul vieții, chiar dacă a rămas, în mare parte, concentrat pe muzica sferelor, asemenea lui Johannes Kepler și a altor sute de cercetători – care, deși au constatat că Universul este creat de Dumnezeu, nu L-au căutat tainic, ci s-au lăsat mai mult fascinați, ispitiți, de creația efemeră.

Mai exact, parafrazând din învățăturile Părintelui Sorin Bute legate de decădere, Albert E. a fost concentrat pe o procedură, absolutizând-o pe aceasta, în lipsa asumării, identificându-se astfel, din păcate, cu mâncatul mărului și cu Turnul Babel, smerenia sa ocazională nefiind una suficientă. Deși a simțit și recunoscut dumnezeirea Mântuitorului, Albert a rămas înșelat, neputând să mărturisească în mod ortodox.

Cel mai mult punem accent pe gândirea responsabilă a lui Einstein, aceea în care se raporta în mod direct persoanelor la care ținea sau, uneori, umanității întregi. Nu am adus în atenție discuțiile purtate cu Tagore, pentru că acestea sunt slabe, până și pentru un presupus discipol al lui Constantin Noica. De asemenea, nu ne-am raportat nici la scrisoarea sa către Eric Gutkind, din 1954, deoarece relația lor era neutră anterior, iar Albert făcea pe interesantul, deși dezamăgit de sine – demonstrându-ne clar și faptul că neputința sa în a se apropia de Dumnezeu Cel viu a fost nebiruită, fiindu-i diabolic de greu să-și pogoare mintea în inimă și revenind, astfel, la idei precedente emise de Spinoza și filozofii din Antichitate, pe care le anulase o perioadă. Și unde să alergi, unde să găsești refugiu și validare dacă nu la cineva care cunoaște aceeași neputință?

Însă, în anul morții sale avem un alt Einstein, creștin catolic, după înregistrările părintelui Caramellio și sculptura Nașterii Mântuitorului, realizată de Margot. Chiar dacă el a tânjit după absolut, ca orice ființă umană, experimentând catharsis-ul sau (mai mult spus) metanoia provocate de arta laică (ex: Bach), perdeaua rațiunii și lipsa sacralității liturgice răsăritene l-au făcut să considere, totuși, că omul poate ajunge la o cunoștință superioară prin propriile forțe și cercetări, socotind voia sa o alternativă, o altă cale spre absolut, fără ca el să recunoască rațiunea cu totul decăzută, urmare a păcatului originar – deși, din unele declarații, puteam crede că s-ar putea îndrepta către acolo. Nu s-a putut îndulci suficient prin transcendența oferită de asceză sau de smerita smerenie, ori prin supunere. El ar fi vrut ca prin materie să afle ce gândește Dumnezeu, după cum ne mărturisește: Mă interesează ceea ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii. Astfel, el nefiind atent și neaprofundând Sfânta Evanghelie. Cuviosul Iosif Vatopedinul observă această superficialitate și grabă și afirmă: văd bună voastră intenție, dar mai văd și neatenția voastră…! Buna intenție este ceva firesc omului, însă, nu întotdeauna suntem și rezultatul intenției noastre, aceasta pentru că omitem detalii importante, care țin de Lege (ori din grabă, ori din mulțumirea cu o împărtășire superficială a cuvântului scripturistic, ori mândrie).

Unul dintre cele mai mari păcate, care produc mari suferințe și separări, fiind neatenția față de următorul verset: Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul Sfânt (II Petru 1,20-21). Adică să putem face diferența dintre înțelepciunea omului și înțelepciunea lui Dumnezeu; dintre filozofic și filocalic; dintre știință și cunoaștere, dintre Martin Luther și Sfinții Părinți, dintre împărăția morții și Împărăția lui Hristos (care se poate pregusta doar prin Biserica Sa).

Atât de aproape de punctul zero, fizicianul aproape că ajunsese la o gândire eminesciană care, dacă ar fi fost atinsă, cu siguranță, l-ar fi apropiat de Potir. Ceea ce Einstein nu a înțeles sau nu a acceptat, a fost că omul este creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Așadar, viața și mărturiile lui Einstein dovedesc clar (excluzând scrisoarea controversată către Lieserl, pentru că nu toată lumea o consideră autentică), faptul că, așa cum spune Părintele Radu Petre Mureșan, prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge [doar] la cunoașterea energiilor create.  

 

2 thoughts on “Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.