Insolitul în cinema

Când am intrat în sala de cinema să vizionez Taxidermia, nu aveam de unde să ştiu ce mă va aştepta, atras totuşi de notorietatea pe care o căpătase când a ajuns să fie difuzat în România. Poate că am primit mult mai mult decât m-aş fi gândit, confuz şi uluit de maniera directă, rece a reprezentării corpului, înăuntrul şi în afara funcţiilor sale. Regizorul György Pálfi optează pentru trei poveşti groteşti fără seamăn, cu un nivel superior de filnare, încadrabil în genul horror, numai şi pentru că aici totul surprinde, şochează pe spectator în modul cel mai brutal posibil. Toate „ciudăţeniile” descrise nu au un temei exact ori vreun element care să anunţe ce urmează să se întâmple sau măcar să îl explice în relație cauzală.

De la escapadele în vis ale unei slugi, în care penisul are „calitatea” de a scoate flăcări, apoi fanteziile sexuale ale soţiei stăpânului care se finalizează, în mod dramatic, într-un „liaison” sentimental cu scroafa din bucătărie; trecând prin istoria personală din comunism a unui concurent supraponderal, aflat în competiţie cu ruşii la înfulecat; încheind cu tipul sfrijit al cărui job este împăierea animalelor (taxidermie), pasiune dusă la extrem în finalul filmului când el însuşi creează o masinărie „post-renascentistă”, menită să îi distrugă fizicul plăpând şi viscerele într-o scenă antologică, pe fondul dezechilibrului emoţional din relaţia tată-fiu. Omul-Vitruvian al lui Da Vinci este distrus din temelii, nimic idealizat sau emoţionant în realitatea pe care Pálfi o imaginează fără să cenzureze absolut nimic.

Și totuși, oare chiar e nevoie de cinematografie, de regia ale cărei mecanisme le înveţi în ani de facultate, să testezi ochii şi emoţiile majorităţii din postura de regizor, având drept text deasupra filmului că „totul s-a făcut în numele artei„? „Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei” al lui Pier Paolo Pasolini a provocat aceeaşi repulsie, însă capodopera grotescă a trecut testul timpului, datorită ideii ideatice conţinute în filmul său devenit un manifest și un testament. În schimb, în Taxidermia, nu istoria este miza, ci simpla obsesie concretizată într-un produs vizual.

Destricted (2006) – Artă şi sexualitate

Filmul progresează odată cu societatea care se „dezbracă” de hainele din ce în ce mai strâmte ale convenţionalului şi ale pudicului într-un mod regresiv. Hainele au fost date omului pentru a-şi acoperi „ceva”-ul şi a-l proteja de frigul mediului înconjurător, însă evoluţia aparentă spre care ne îndreptăm îl sărăceşte de conţinutul cald al celui mai preţios dar pe care îl posedă, anume sufletul şi conştiinţa de a fi şi de a trăi. Pentru reprezentanţii curentului New French Extremity, de pildă, apărut la început de secol XXI, filmele devin vehicule teoretice şi practice pentru „attack of senses„, în cea mai brutală formă cu putinţă. Tabu-urile au fost create în vreme de ignoranţă şi represiune, însă tot ele vor fi desacralizate în apogeul tehnologiei. Oare ce va rămâne din om când ruşinea şi misterul vor fi înlocuite de adevărate exponate ambulante, gata să mai descopere părţi din piele şi nimic din creier?

Destricted este o colecţie de scurt-metraje care aduce şi pune în discuţie arta şi sexualitatea, limita reprezentând-o capacitatea fiecăruia dintre noi de a înţelege şi accepta, eventual de a nega, nivelurile vizual-hardcore la care apelează regizori cunoscuți, precum Larry Clark (Ken Park) şi Gaspar Noe (Irreversible; Seul contre tous), Marina Abramovic, Matthew Barney și Marco Brambilla. Astfel de dermersuri regizorale de grup nu sunt singulare, iar primul exemplu ce vine în minte este un alt proiect asemănător tematic, sugestiv intitulat Wet Dreams (1974). În ’74 mai exista un pic de poezie, mult psychedelism, graffitti şi softcore, nu în ultimul rând un rebel, pe nume Nicholas Ray, care ne introducea cu un singur ochi în visele/visările mai mult sau mai puţin aberante, ale lui şi poate ale noastre.

Tarkovsky afirma că există două tipuri de regizori: unii care preferă să descrie lumea şi realitatea care îi înconjoară, alţii care optează pentru analiza propriilor stări, trăiri, cu întrebări şi frământări adânci. Regizorii filmului Districted fac parte din prima categorie, motiv pentru care toleranţa faţă de viziunile lor extreme se cuvine a fi înţeleasă până la un nivel de acceptare, care desigur diferă de la un subiect la altul în funcţie de educaţie, de obişnuinţe şi de mediul frecventat. Districted cumulează, în mare parte, instrumentele de care ne folosim azi pentru a comunica superficial: hi5-uri, webcam-uri, fetişisme, sex-tape-uri şi forme neconvenţionale de punere în scenă a operelor clasice), fiind singurul film cu rating 18+ care a ajuns în programul cinematografelor europene.

Districted este imaginea-şoc a momentului terminus în care am ajuns, o stare de fapt fără menajamente de la mister la plăcere, de la exhibiţie la saturaţie. Nu există perdele trase în acest film scandalos, insalubru,, aşa cum nici ceea ce vedem la TV sau primim pe mail-uri nu mai reprezintă de mult timp spațiul privat dorit. De aceea, cred că sexualitatea explicită nu aparţine filmului, ci este împrumutată din discuţii, link-uri, mass-uri şi alte mesaje de acest fel, pe care le primim drept recompensă a aparenţelor invocate şi destul de uşor acceptate. Filmul este recomandabil curioşilor, şi este de evitat în cazul celor excesiv de pudibonzi.

 

The Curious Case of Benjamin Button (2008)Zahăr, lămâie și un pic de apă, vă rog!

La fel de lung ca durată precum e titlul, „The Curious Case of Benjamin Button” este o dramă în stil american care se inspiră din nuvela omonimă a celebrului scriitor american F. Scott Fitzgerald, membru al mișcării „Lost Generation”, din care au mai făcut parte Ernest Hemingway, Ezra Pound și John Dos Passos. Daca mișcarea literară propunea tinerei generații americane să își revină după experiența traumatizantă din Primul Război Mondial, filmul, care îi are protagoniști pe Brad Pitt și Cate Blanchett, a reușit pe parcursul a 2h și 54 de minute să uzeze de cele mai la îndemână clișee cinematografice, în genul celor din filme precum „Notebook,  „Forrest Gump” și „Beautiful Mind”. Pe scurt, e vorba de o ficțiune literară transpusă cinematografic care ne pune în fata povestea „curious” a lui Benjamin Button, născut de o mamă muribundă și lăsat de tatăl său în grija unei familii de negri, din cauza că suferea de boala îmbătrânirii prin întinerire. Mai exact, în timp ce 99,99% din populația respecta ciclul vieții, Benjamin purta stigmatul inversării ciclului de la senescență la frăgezimea  vârstei nou-născutului.

Din punct de vedere strict literar, Fitzgerald este genial ca scriitor prin metafora prezentă în carte: dreptul de a iubi și de a trăi conform propriilor simțăminte, indiferent de vârsta biologică și de acele lucruri pe care le tânjim de la alții, tinerețe și afirmare pe plan personal. Cartea tematizează un subiect dureros și adevărat: cel al existentei în sens opus, de redescoperire a ceea ce evităm să cunoaștem și să învăț[m de la cei care nu sunt de-o vârstă cu noi, de a suprinde bucuria vieții când totul pare aproape mort.

Filmul este mediocru încă de la început, pentru că folosește un pretext de scenariu, inexistent în carte, acela al povestii unui inventator pe nume Gateau care, după moartea fiului său în Primul Război Mondial, organizează o întrunire la care va participa și Roosvelt, pentru inaugurarea ceasului care funcționează, ați ghicit!, invers de cum suntem obișnuiți.  Mă încearcă un sentiment de regret și speranță deopotrivă, că filmul nu a reușit să fie mai sincer și să respecte linia nuvelistică a lui Fitzgerald. Probabil că un alt regizor va avea, cândva, viziunea necesară pentru astfel de ecranizări, care să nu se îndepărteze atât de mult de sursa literară.

 

Dogville – Orasul grației pierdute

La fel ca în „Breaking the Waves”(ireproșabilă prestația actoricească a lui Emily Watson), Lars von Trier descrie în „Dogville” sacrificiul uman deliberat și judecata impusă dupa o existență printre oameni, cu o acuitate care îl face pe spectator să se simtă mai puțin confortabil cu tema și cu modul în care este realizat filmul. Conceput ca un roman în capitole și cu  vocea narativă în „off”, „Dogville” nu este ceea ce așteptam de obicei de la un film. Lars von Trier excelează aici, în arta sa regizorală, de a ne amăgi și ne ține captivi lumii sale, de la început și până la sfârșit. Austeritatea și neconventionalismul spațiului transparent trasat cu creta (case, străzi), ca în teatru, șochează în prima instanță pe oricare dintre noi, însă von Trier își asuma acest risc și imaginează spațiile pentru a-și fixa atenția pe personajele care viețuiesc în orașul cu nume neîntâmplător: Dogville. Singura persoana care încearcă să conviețuiască este enigmatica și serafica Grace (Nicole Kidman), venită de nicăieri, de pe coline pentru a se refugia de autoritatea și influența tatălui gangster.

Am comparat aceasta opțiune a lui von Trier de reconsiderare a cadrului în care se desfășoară acțiunea ca pe o tehnică inteligent camuflată de a ne apropia fizic de personaje, pentru ca ulterior, prin distanțare, să descoperim adevărata latură meschina și dogville-ască pentru care Grace avea să sufere la fel de neconstrangător și totuși demn. Lars von Trier a reușit astfel să ne aducă în starea de suferință a lui Grace, ne-a iluzionat, ne-a pus în fața spatiilor goale și ne-a dat senzația umplerii lor prin devotament și afecțiune față de acei oameni. De fapt, acolo nu era nimic.

Finalul insolit, șocant și zgmotos, nu avea cum să fie fericit și nici nu aveam nevoie de așa ceva. Grace acționează necruțător în final ca un judecător cu măsura adevărului și „șterge” orice urmă din Dogville, așa cum creta poate fi ștearsă implacabil de buretele umed. Va exista totuși un supraviețuitor, o speranță, care va fi martorul a ceea ce a fost și ceea ce o să vină: Câinele, simbolul orașului. Camera de filmat se ridică și se îndepărtează din realitatea filmului, iar luminile din cinematecă se aprind pentru a ne ușura ieșirea din sala de cinema spre un alt cadru, cel al realității noastre contradictorii.

 

Perfume: The Story of a Murderer (2006) – Sub efectul morbid al parfumului

Cum e să vorbeşti despre un film pe care nu l-ai văzut în totalitate, dar care ţi-a rămas în minte şi care te incită să îl vezi numai şi pentru o scenă, în acest caz scena finală? Romanul lui Suskind este superb scris. Mă întreb dacă şi filmul păstrează aceeaşi stare, deşi este bine ştiut că drumul de la carte spre film este adeseori anevoios, prea puţin exploatat stilistic, cuvinte şi pagini întregi greu de redat în imagini montate armonios! Se întâmplă, însă, ca excepţia să aibă loc şi în acel moment dezamăgirea de odinioară să se transforme în extazul şi bucuria vizionării unei mulţimi „răvăşite” de parfumul seducător şi ucigător, în spectacol pictural renascentist în faţa căruia domină ca un semi-zeu Jean-Baptiste Grenouille, personajul din „Parfumul” lui Suskind, care priveşte la mulţimea ce aşteaptă să adulmece feromonii irezistibili din batista albă purtată de suflarea vântului.

Psyche-ul fiecăruia este invadat de olfactiv, raţiunea de simţire, cu efect devastator asupra integrului şi întregului uman, o pledoarie vizavi de fragilitate si nepăsare. În acest caz, parfumul poate fi tradus şi ca… credinţă („This man… this man is innocent/This is the man (v. Ecce homo), this is an angel„). Atingerea batistei provoacă simţuri de nestăpânit, senzaţii de mult ascunse în legi şi convenţii sociale. Nimeni nu mai este „eu”, iar priveliştea este un paradis decăzut plin de trupuri ce se împreunează şi de săruturi „ardente”.  Odată treziţi din simţuri şi extaz hedonic, adamiţii au conştinţa sinonimă cu ruşinea faptei greu de rememorat, iar goliciunea corpului devine şi gliciunea sufletului. Cum se produce stigmatizarea făptuitorului? Conştiinţa este răspunsul şi rememorarea este procesul. Amnezia devine anamnesis. Odată conştientizată fapta, vine şi pedeapsa sub forma ei „devoratoare”. Un film ce trebuie văzut integral şi pe care vi-l recomand ca pe un vânt de primăvară în orele târzii din noapte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.