Când veniți să ne luați? (Vasilisk Donica)

Vasilisk Donica

Când veniți să ne luați?
Un țipăt se înalță,
plutind spre infinit,
din clopot de biserici,
un glas nelămurit,
mai tare și mai tare,
răsună neîntrerupt –
Când veți veni
să ne luați acasă,
căci am rămas orfani
și suntem până azi,
în mijloc cu un râu
ce-și plânge
în lacrimă de sânge,
durerea fraților
înstrăinați de frați,
când crezi însă
că le-ai văzut pe toate,
mai vezi
din podul unei case,
pe malul celălalt,
o mamă-ndurerată
cum pe furiș privește
spre fiica ei de peste Prut,
în brațe cum își leagănă odorul
ce-n mâini muncite de bunică,
nu va fi ținut…

Am fost cândva
o casă mare,
cu zidul fisurat forțat,
ce încă nu i s-a surpat
prăpastia creată,
clocotește-n lavă,
dar dragostea de mamă
și dragostea de Țară,
o cruce grea și mare povară
până la ceruri ne va înălța.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.