Când veniți să ne luați?
Un țipăt se înalță,
plutind spre infinit,
din clopot de biserici,
un glas nelămurit,
mai tare și mai tare,
răsună neîntrerupt –
Când veți veni
să ne luați acasă,
căci am rămas orfani
și suntem până azi,
în mijloc cu un râu
ce-și plânge
în lacrimă de sânge,
durerea fraților
înstrăinați de frați,
când crezi însă
că le-ai văzut pe toate,
mai vezi
din podul unei case,
pe malul celălalt,
o mamă-ndurerată
cum pe furiș privește
spre fiica ei de peste Prut,
în brațe cum își leagănă odorul
ce-n mâini muncite de bunică,
nu va fi ținut…
Am fost cândva
o casă mare,
cu zidul fisurat forțat,
ce încă nu i s-a surpat
prăpastia creată,
clocotește-n lavă,
dar dragostea de mamă
și dragostea de Țară,
o cruce grea și mare povară
până la ceruri ne va înălța.