Sergiu Cioiu, (re)cititorul ‘in honorem’ Nichita Stănescu

Teatrul Poesis își continuă misiunea culturală, cu un recital de re-amintire a lui Nichita Stănescu: 11 elegii (1966), în interpretarea actorului și muzicianului Sergiu Cioiu, pe scena Teatrului Nottara, loc deja consacrat din aceeași perspectivă, recitativ-poetică, de actorul Emil Boroghină. Spectacolul 11 elegii, sub coordonarea artistică a regizoarei Alina Hiristea, pune în valoare capodopera universului poetic nichitian într-un alt cadru decât cel știut. De fapt, titlul spectacolului-lectură redă coordonatele acestui „in honorem„: Sergiu Cioiu recitindu-l pe Nichita. 11 elegii și Omul-Fantă”. Personalitatea  artistului Sergiu Cioiu locuiește recitalul atât de demn și decent al prietenului său plecat fizic, dar rămas în conștiința spațiului uman pe care l-a desăvârșit și amplificat sub raport spiritual.

Nichita Stănescu, sau „paranimful blond din Vizanț” (Eugen Barbu), și elegiile sale profunde, recitite de actorul Sergiu Cioiu reprezintă în spațiul cultural un drum de urcuș spre credințele ultimului mare poet român. Un spectacol complet dedicat Elegiilor nichitiene este, sper să nu greșesc, un fapt inedit în artele spectacolului. Acest debut în trupul poetic cel mai profund, înlăuntrul materiei nichitiene nu este un act artistic pentru Sergiu Cioiu, ci mai mult decât atât, deoarece actorul-muzician își continuă drumul spre (A)Casă, alături de magiștrii simțirilor absolute: Brâncuși, și iată, acum, Nichita Stănescu. Chiar dacă nu este sesizabil din primele minute, Sergiu Cioiu îl readuce pe Nichita, pe care l-a și cunoscut, pe un tron dat uitării de contemporani. Reîntâlnirea lui Sergiu Cioiu cu Nichita nu este întâmplătoare, căci avem elementele unei sincronicități temporale ce azi pare ireală.

În 1966 am debutat, ca interpret de cîntec lansînd Cîntecul Vîntului pe scena defunctului Festival Național de Creație și Interpretare MAMAIA. Practic, a fost debutul meu pe piața cîntecului în România. Tot în 1966 s-a întîmplat miracolul celor 11 Elegii, operă poetică inconturnabilă a marelui Nichita Stănescu. Pentru mine, a fost un început de drum. Era după apariția mea la celebra sală OLYMPIA, din Paris. Era doar dovada unui început. Nichita a rămas nemaifiind, eu, încă, sînt! Mereu într-o căutare de sens, îl caut iar pe Nichita. (Sergiu Cioiu)

Debutul meu este, evident, într-o criză de timp. A fost într-o criză de timp… Debutul s-a produs într-o criză de timp interior, dar într-o maximă contemplare exterioară. 11 elegii, cel puţin pentru mine, sînt dovada începutului poeziei mele.” (Nichita Stănescu)

 

Iată care este liantul acestei regăsiri și re-iubiri de poezie și de inefabil între cei doi „debutanți”. Ascultându-l pe Sergiu Cioiu, simți emoția „debutului” sau re-debutului, alături de violonistul Sabin Penea, a cărui interpretare punctează armonios inflexiunile textului și lecturii, creând un cadru inedit al Elegiilor. Experiența nichitiană este, la Sergiu Cioiu, continuă și aceia curioși pot regăsi în arhivele video de pe internet o serie de medalione închinate liricii nichitiene: Cioiu spune Nichita.

Imaginea Poetului, a îngerului blond, se cristalizează în spectacol într-o cheie personală, intimă și trudită, în care ies în evidență versul genial și tăietura inedită a lecturii, cu accent pe conținutul textului, pe valențele trăite și simbolizante ale acestui duo (a)temporal: Poetul și umilul său recititor. Urmașul lui Nichita nu falsează, nu exagerează, ci ne arată inima sa, trupul său, regăsite prin intermediul textului. Iată, fragmentar, dovezile acelui Poesis paradigmatic, greu de analizat de către exegeți, care iese din limitele scriptelor.

 

Totul este inversul totului – Elegia întâia (Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor).

El apără tot ceea ce se desparte de sine. – Elegia a doua. Getica (lui Vasile Pârvan).

Se arată fulgerător o lume / mai repede chiar decât timpul literei A. – A treia elegie (Contemplare, criză de timp și iar contemplare).

Durere a ruperii-n două / a mirosurilor lumii – A patra elegie (lupta dintre visceral și real).

Sentințe scrise în limba sâmburilor – A cincea elegie (Tentația realului).

Stau între două gropi și plouă mărunt / și apa roade pământul cu dinți / de șobolan înfometat./ – A șasea elegie (Afazia)

Iată-mă. Trăiesc în numele cailor./ Nechez. Sar peste copaci retezați./ Trăiesc în numele păsărilor,/ dar mai ales în numele zborului – A șaptea elegie (Opțiunea la real)

Fără putință de-înec și fără / putință de mers și de zbor – Elegia a opta. Hiperboreeana.

Scot ochi cu priviri nereale / la dreapta, la stânga, în sus şi în jos – Elegia oului, a noua.

Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respirația de respirație,/ retina de retină. – Omul-fantă (Se închină lui Georg Wilhelm Friederich Hegel)

Centrul atomului mă doare,/ și coasta cea care mă ține / îndepărtat prin limita trupească / de trupurile celelalte, și divine./ – Elegia a zecea (Sunt)

Totul e atât de simplu,
atât de simplu, încât
devine de neînțeles”
(A unsprezecea elegie – Intrare-n muncile de primăvară)

 

Rostind și citind cu smerenie textul, de parcă ar fi de origine sacră, Sergiu Cioiu nu a ales recitarea, care i-ar fi fost la îndemână, ci a recurs la forma supremă de contact și nivelare între autor și legatarul său: citirea. Actul său nu distanțează sau înlătură emoția și calitatea Elegiilor, ci o situează în raporturi și pauze necesare pentru receptarea de acum. Astfel, avem o nouă stare a lectorului: identificarea până la personalizare a „sângelui poetului-mentor„. Conştient de demersul său, lectorul Sergiu Cioiu îşi relevă, de fapt, sensibilitatea acută de cititor subtil şi inteligent, pentru care textul este încifrat, dar nu mai puțin descifrabil. Decența recitirii, pe fundal muzical bine punctat și temperat, confirmă starea admirativă și maximal inttelectuală a lectorului, pornit pe un drum lung în acest urcuș de cuvinte-stări metafizice, absolute.

Actul de închinăciune al domnului Sergiu Cioiu ne lasă pe noi, privitorii, să ghicim care sunt timpurile recitirii: ceea ce vedem, din auditorium spre scenă – timpul privirii și ascultării; de pe scena spre sală – timpul recitirii; sau din afara timpului perceptibil, unde atât sala, cât și scena devin o Elegie nescrisă nici de Nichita, nici de prietenul său de trăire – Sergiu Cioiu. Poate că plecăm după această rostire intimă, cu public, rămânând cu o Elegie nouă, a speranței și a necuvintelor regăsite. La un Timp, în ultimă instanță, unde „propriul meu trup/nu mă mai înțelege„.

One thought on “Sergiu Cioiu, (re)cititorul ‘in honorem’ Nichita Stănescu

  1. Ce pot spune?… ce să mai scriu?
    Ai scris tu, în numele a tot ce ne face să decolăm de pe același ogor, curățiți în primăvară, sub stelele ceriului, din aerul reavăn, sub privirile abia răsărite din pământul pe care ne sprijinim și pe care, tot împreună, aterizăm -semințe ce suntem – sub crengi abia înflorite. Cad, de deasupra, petale albe de mulțumire, pentru acest nou Regal, în care, chiar de ziua poetului Nichita, am fost așezat, atât de aproape, atât de aproape… mulțmesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.