din Andrei Drăgulinescu, Armoniile lui Dumnezeu și disonanțele lumii, edituraAgaton, 2022
…
Un alt curent, din ce în ce mai la modă în ultimele două decenii, îl constituie așa-numitele „manele”.
Cuvântul „manea” (ca și „cafea”, „sadea” etc.) este de origine turcă, făcându-și apariția în limba română cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce atestă faptul că exista și pe atunci pe meleagurile noastre o astfel de muzică, probabil în stil turcesc, și cu siguranță mult diferită de ceea ce cunoaștem astăzi sub titulatura de „manea”…
Se pare că locul de origine al manelelor a fost orașul Istanbul. În secolul al XIX-lea, manelele erau cântări turcești sau grecești cu caracter profan, în genul „cântecelor de amor” culese de Anton Pann. În acea vreme, la Istanbul au fost tipărite colecții de astfel de cântece, precum cele intitulate „Euterpe” (1830) și „Pandora” (1843), adunate de Theodor Papa Paraskos Focaevs și care cuprindeau, alături de „manele”, și creații populare și cântece inspirate din arii de operă. La noi în țară, o culegere de „cântece de lume” tipărește Anton Pann, sub titlul „Spitalul amorului sau cântătorul dorului”. Din această colecție, în anii 1950 a fost preluată și aranjată în stil turcesc piesa „Până când nu te iubeam”, pe care a cântat-o celebra Maria Tănase. De asemenea, numeroase alte cântări lumești din această colecție au intrat în repertoriul unor grupuri vocal-instrumentale de muzică veche, precum Trei parale și Anton Pann.
Dacă maneaua ar fi rămas doar un gen de cântec de lume de inspirație turcească, cu siguranță nu s-ar fi ajuns la subcultura așa-ziselor manele de astăzi. Cineva se întreba, pe bună dreptate, „cum s-a ajuns la fenomenul de azi, cu care [manelele autentice au] foarte puține în comun? Cum am ajuns de la manelele lui Anton Pann la zornăielile diferiților afoni cu nume de mezeluri?”
Totul a început, se pare, în perioada comunistă, în anii 1950-1960, când în comunitățile țigănești ia naștere maneaua (modernă) ca reacție la sofisticata muzică lăutărească. Instaurarea comunismului adusese cu sine la noi în țară o perioadă de teroare, împreună cu colectivizarea, cu naționalizarea și cu încercarea de a distruge elitele țării, care umpleau până la refuz închisorile, sub acuzația de „dușmani ai poporului”. Toate acestea au dus la o încătușare a libertății creatoare, cu influențe ce începeau să se vădească și în muzică. De pildă, în muzica populară românul își exprima până atunci într-o formă poetică tristețile și fericirile; acum însă se cânta la comanda Partidului Comunist.
Se pare însă că cel mai devastator efect asupra duhului românesc (și astfel și a muzicii neamului nostru) l-a avut strămutarea forțată de la sat în noile orașe construite de „socialismul biruitor”. În 1947 când s-a început acest proces, peste 90% din populația țării locuia la sat, deci pentru toți cei mutați cu de-a sila la oraș aceasta a fost resimțită puternic ca o adevărată dezrădăcinare. Acești oameni au fost rupți atât de pământurile și de casele lor, cât și de muzica lor, de folclorul autentic, de muzica pe care o cântau din moși-strămoși.
Statul comunist, care controla totul, a ajuns astfel să instituționalizeze și cântul popular. Nu mai era permis oricui să cânte, ci doar ansamblurilor folclorice profesioniste. Țăranul, obișnuit cu horele săptămânale la care dansa și cânta, acum era nevoit să se transforme în simplu spectator al horelor jucate de ansamblurile folclorice în nou-înființatele cămine culturale și i se permitea ca unic privilegiu cel de a asista pasiv și de a aplauda mecanic.
Sate întregi se transformau acum în cartiere muncitorești nou-construite de la oraș, pline cu oameni triști și aflați permanent sub teroarea regimului instituit de „epoca de aur” comunistă. În aceste cartiere muncitorești, singurii care își mai păstrau o oarecare libertate (sau, mai degrabă, libertinajul) erau țiganii. Cu stilul lor nomad de viață, mergeau din loc în loc – prin mahalale, cârciumi, la nunți, pe la blocuri – cântând la acordeon sau la vioară. Astfel au apărut „muzica lăutărească” și primele melodii ce aduceau cu manelele de astăzi, din care acestea din urmă s-au și dezvoltat. La sfârșitul anilor ’80, înainte de „revoluție”, când copiii primilor strămutați de la sat erau la maturitate, fenomenul deja se cristalizase.
Filmul „Balanța” al lui Lucian Pintilie surprinde foarte bine într-o scenă a sa acest fenomen. Scena înfățișează un tren personal plin cu oamenii-muncii, cărora un țigan le cântă la acordeon despre „Maria” care „oprește hemoragia”. Viitoarele manele se întrevăd deja: muzica „populară” nouă nu mai vorbește nici de satul românesc, nici de vreo trăire profundă a țăranului român. Este vorba în cântecul din film despre o fată, Maria – probabil o asistentă medicală, deci de la oraș – care oprește o „hemoragie” (iarăși un termen evident de proveniență urbană!). Era limpede că deja legăturile cu satul părinților noilor „oameni ai muncii” fuseseră rupte pentru totdeauna, dezrădăcinarea era completă, iar fondul sufletesc al noii clase muncitoare, înstrăinat, începea să găsească plăcere într-o formă denaturată de fals folclor – apăruseră „manelele”…
„Semințele” răului au dat urâte roade pe tot cuprinsul României, căci întreaga țară fusese supusă dezrădăcinării românului din „veșnicia născută la sat” în materialismul prezentului imediat al hidrei comuniste. Un autor observa că, „practic, muzica despre care vorbim și care i-a dat pe maneliștii de azi este muzica mahalalelor. Muzica “populară” a mahalalelor. Dacă muzica folclorică a fost muzica românului, adică a țăranului, manelele de azi sunt muzica mahalalelor anilor 70-80. și diferența dintre ele este exact diferența dintre românul țăran, simplu, dârz, credincios și sensibil, și brutele din filmul lui Pintilie sau din orice mahala a țării.”
Cu toate acestea, fenomenul nu ar fi căpătat amploarea pe care a dobândit-o, ci ar fi rămas o muzică restrânsă strict la perimetrul mahalalelor, dacă nu ar fi existat un catalizator care să îi imprime caracterul de fenomen de masă, iar acest catalizator a fost, se pare, televiziunea, și cu precădere postul Pro TV.
Dacă în ultimii ani ai secolului trecut cei ce urmau să devină „exponenții de seamă ai manelismului” apăreau doar sporadic la televiziune (de pildă pe TVR 2, la emisiunea dedicată minorității țigănești, difuzată la o oră târzie, către miezul nopții, deci nicidecum în „prime-time”), după anul 2000 directorul trustului Pro TV, Adrian Sârbu (deloc întâmplător tot de etnie țigănească), a început să introducă pe post maneliștii, către orele cu audiență tot mai mare. Au contribuit, se pare, la această propagandă făcută manelelor diverși prezentatori de televiziune, ca de pildă Teo Trandafir, care aducea în aceeași emisiune, de pildă, un manelist ca Nicolae Guță alături de un reprezentant al folclorului autentic precum Nicolae Furdui-Iancu, sau pe manelistul Adrian Minune lângă actorul Adrian Pintea.
Această alăturare dintre „persoane, evenimente, simboluri unanim acceptate ca pozitive” și reprezentanții fenomenului manelelor, aflat până atunci la marginea societății, a avut efecte dintre cele mai dezastruoase. Telespectatorii cădeau cu ușurință în plasa unui sistem de gândire de genul: „Dacă era ceva rău, nu apărea la televizor lângă – de pildă – Mădălina Manole”. În felul acesta, cei care nu auziseră poate niciodată până atunci de manele au început, mai întâi din curiozitate, apoi din obișnuință, să le accepte prezența. Astfel, și celălalt mare post privat de televiziune, Antena 1, a început să le difuzeze tot mai des. A apărut chiar și o televiziune specializată exclusiv pe manele: postul Taraf TV, lansat în februarie 2005 de Silviu Prigoană.
Ziua de 1 decembrie 2005 a marcat probabil „momentul de maximă impunere de către trustul Pro a manelelor drept ceva pozitiv, acceptabil, cu care să te mândrești.” Astfel, de ziua națională, totodată și ziua Pro TV, acest post de televiziune a difuzat, la o oră de maximă audiență, imnul României în variante rock, pop și manea.
A urmat o avalanșă de mesaje de indignare împotriva unei atari mârșăvii, ba chiar a fost sesizată și CNA cu o plângere. Pro TV a răspuns la acuzațiile de a fi batjocorit imnul național cu afirmația că această acțiune a fost făcută în numele „eliberării de orice convenții și de prejudecăți.” Un autor observa în acest context, foarte nimerit: „[Dar] dacă, în numele eliberării de orice convenții și prejudecăți, am vorbi [și noi] despre etnia lui Adrian Sârbu, [oare] ce s-ar întâmpla? O întrebare retorică, bineînțeles, și pur ipotetică. […] Și totuși, tot în numele „eliberării de orice convenții și de prejudecăți”, oamenii în negru de la Pro au promovat și promiscuitatea, limbajul agramat și stilul de viață țigănesc, în seriale și programe de sărbători, pe toate canalele trustului. Din păcate, au fost copiați și de restul.”
Consecințele? La ora actuală, în țară există un număr semnificativ de ascultători de manele, apreciate cu predilecție în zonele rurale și în cartierele muncitorești de la oraș. Un sondaj efectuat de CURS, în colaborare cu Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare, pentru Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a arătat că deja în anul 2005 manelele deveniseră genul preferat pentru 32,8% dintre elevii cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani, precum și pentru 21,9% dintre cei cu vârste între 15 și 18 ani. În ceea ce privește receptarea manelelor în diferitele regiuni ale țării, sociologul Adrian Schiop observa în 2017 că „Moldova a fost până târziu provincia istorică cea mai refractară la manele, cea mai credincioasă sonorităților lăutărești de modă veche. Ce dovadă mai bună se poate găsi pentru asta decât faptul că nu există o scenă de manele în Moldova, care altminteri e faimoasă pentru fanfarele și tarafurile ei. Maneaua s-a impus în zonele care aveau proximități geografice cu zone balcanice – Transilvania via Timișoara, iar Sudul via Bulgaria.”
Cum altfel decât în urma acestei parșive propagande prin intermediul televiziunii s-ar fi putut ajunge la o asemenea îndoctrinare a minților românilor, încât să fie convinși să asculte astfel de subproducții mizere, pline de greșeli gramaticale, într-un limbaj obscen și mustind de cea mai crasă incultură prin toți porii?
Să menționăm și modul în care se comportă creierul celor ce ascultă muzica aceasta, cu versurile ei care se învârtesc obsedant în jurul acelorași idei sărace, ce țin de nivelul cel mai coborât al satisfacerii unor instincte josnice: banii (iubirea de arginți), femeile (patimile trupului), mașinile (mândria) și dușmanii (ura, mânia, zavistia). Profesorul universitar doctor Ioan Bradu Iamandescu, vorbind despre primitivismul mental al celor care ascultă manele, nota: „Muzica ne afectează pe trei niveluri: intelectual, afectiv și instinctual. La nivel cognitiv, muzica cultă, de cameră sau de operă influențează persoanele cu un nivel de inteligență ridicat și nu neapărat cu o cultură muzicală deosebită. Pe plan afectiv suntem influențați de melodie, iar la nivel instinctual suntem impulsionați de ritm. Manelele, de exemplu, se bucură de popularitate printre oamenii simpli, deoarece sunt bine ritmate, deci ating planul instinctual, dar deloc pe cel cognitiv.”
Într-un articol intitulat „Spune-mi ce asculți, ca să-ți spun cât de deștept ești”, Virgil Griffith, un student de la California Institute of Technology, prezintă rezultatele unui studiu pe care l-a efectuat. Griffith a căutat dacă există vreo legătură între rezultatele obținute de elevii americani la testele SAT (pe care aceștia le dau la sfârșitul liceului) și preferințele lor muzicale. Studiul a evidențiat că performanțele școlare cele mai joase (cu un scor mediu de 889) au fost obținute de elevii al căror artist preferat era Lil’ Wayne (un cântăreț de hip-hop), în vecinătatea lor aflându-se cei care preferă muzica unor interpreți ca T. I. (tot hip-hop) sau Beyoncé. (Americanii nu obișnuiesc să asculte manele, acesta fiind unicul motiv pentru care acest gen de „muzică” nu apare în acel studiu!)
Cineva propunea realizarea unui astfel de studiu și în România, deși este puțin probabil să se reușească acest lucru din pricina atitudinii „politic corecte” și a puternicelor interese în promovarea manelelor. Același autor sugera însă că putem să efectuăm noi înșine următorul experiment: „Încercați, ascultând diferite fonduri muzicale, inclusiv manele, să vă concentrați pe analizarea profundă a unei oarecare probleme, să faceți exerciții de matematică sau orice activitate ce implică o inteligență peste medie. Nu vreau să vă influențez și să porniți de la o idee preconceput, de aceea vă las să faceți singuri acest experiment, însă ar fi util să comentați observațiile dumneavoastră în cazul manelelor.” Autorul conchidea: „Limbajul de mahala, propriu până nu demult ghetoului și penitenciarelor, a invadat limbajul comun odată cu explozia [răspândirii manelelor]. Manelizarea societății românești este una din cele mai distructive și eficiente acțiuni de stricare a acestui neam.”
Din fericire, nu toată lumea stă cu mâinile încrucișate în fața acestei acțiuni îndreptate înspre „stricarea acestui neam” prin imbecilizarea cu ajutorul manelelor.
Astfel, consiliile locale din diverse orașe ale țării au luat hotărâri prin care a fost interzisă audierea manelelor în public: la festivaluri, în mijloacele de transport în comun și în taxiuri. De pildă, în Galați, începând din februarie 2010 s-a dat o lege care obliga șoferii de autobuze și microbuze să aibă o ținută decentă. Legea elimina astfel din peisajul urban gălățean tipul șoferului îmbrăcat în maieu, tatuat și ascultând manele la maxim, tip care începea deja să se impună ca un coșmar al priveliștii cotidiene. Viceprimarul orașului declara răspicat: „Se dorește un transport confortabil și civilizat!”
Desigur, noile reglementări nu i-au bucurat pe șoferii iubitori de manele. „Da’ ce, domnule? De ce să-mi impună mie ce muzică să ascult? Să fiu îmbrăcat decent, înțeleg. Dar asta cu muzica mă enervează”, declara unul dintre aceștia, uitând se pare aspectul esențial că nu doar el ascultă muzica, ci și restul călătorilor sunt nevoiți să suporte manelele, la volum maxim.
Un alt oraș în care s-a luat atitudine împotriva manelelor este Vaslui. În anul 2006, Consiliul Județean Vaslui a inițiat un program gândit ca o contrapondere la influența nocivă tot mai extinsă a manelelor, în special la sate. Programul a cuprins susținerea unor spectacole cu muzică populară românească autentică interpretată de ansambluri folclorice și de artiști autohtoni, în toate cele 81 de comune ale județului. Președintele Consiliului Județean Vaslui declara într-un interviu: „Am declanșat acest program anti-manele, convins că Guță, Minune, Vijelie, Salam și Compot vor înceta să polueze sufletele curate din lumea satelor.”
Același consiliu a interzis tuturor instituțiilor din subordinea sa să închirieze spații și săli de spectacole pentru orice fel de manifestări anticulturale în care să se „producă” pe scenă interpreții de manele.
Din păcate, nu peste tot se iau astfel de măsuri. Uneori, chiar în locurile în care ne-am aștepta cel mai puțin, suntem șocați de ițirea acestor subproducții. Următoarea știre incredibilă prin absurdul ei și totuși adevărată este despre un spectacol de manele tocmai la o… Casă de Cultură (!!):
„Luna februarie [2004] va fi una cu o activitate foarte intensă pentru Casa de Cultură «Mihail Sadoveanu» din Pașcani. În cursul următoarelor zile, sunt așteptați la Pașcani «crema» manelelor, mai precis Nicolae Guță, Sorina și Adrian Minune. «Am solicitat acești artiști la Pașcani deoarece avem semnale concrete din partea tinerilor că aceștia sunt iubitori de manele. Nu știu încă data exactă a sosirii lor, însă vom primi răspunsul acestora în câteva zile», a precizat Vlad Hariga, directorul Casei de Cultură din Pașcani.”
Din cauza proliferării peste măsură a unor astfel de atitudini, în 2006 un grup de români a înființat MAMBU (Mișcarea Anti Manele București Underground), ce și-a propus drept scop curățarea scenelor românești de aceste ritmuri ce ne îndobitocesc mințile și sufletele. „Nu vrem ca manelele să ne reprezinte, să ne conducă, să ne prostească. Refuză prostia, renunță la manele!”, se spune în afișul campaniei.
Dar probabil cea mai bună combatere a manelelor a ieșit de sub condeiul neîntrecutului și regretatului George Pruteanu. Alcătuind „un fel de jurnal despre manele”, omul de cultură aglomerează o sumedenie de observații ascuțite, pe alocuri mușcătoare, întotdeauna extrem de percutante și dezvăluind adevărata esență a acestui fenomen ce aduce daune incalculabile în viața tot mai multora dintre semenii noștri:
„Am spus și spun că, față de adevărata hrană spirituală (în care intră și muzica), manelele sunt ca mucegaiul pentru pâine: ceva care alterează.
Nu am nimic cu cei care ascultă manele și nici cu cei care le cântă; ei pot fi oameni cumsecade (din păcate, prea puțin instruiți). Eu arăt că «prăjitura» e stricată, avertizez. În rest, e treaba celor care doresc să mănânce prăjituri stricate. […]
Consider că asemenea «sub-muzică» și asemenea texte, mai mult decât penibile (uneori, oribile), fac rău igienei spirituale a românilor. Coboară nepermis de jos nivelul gustului public, îl trivializează. Buruienile nu lasă florile să crească. […]
Manelele nu reprezintă, totuși, nivelul majorității, ci pe cel al unei minorități gălăgioase. […]
Cei lucizi trebuie să strige mereu că trăim într-o anormalitate vulgară, altfel lumea se obișnuiește cu ea și începe s-o considere «normală». Felul de a fi al tinerilor de azi e un amestec pe care l-au format: 70% televiziunile, 20% anturajul, 10% familia și școala. […]
După opinia mea, e inadmisibil ca instituții ce țin de stat/guvern (cum ar fi o Casă de cultură) să difuzeze așa ceva. E o infectare voluntară a spiritelor. „Cerere și ofertă”, mi se spune… Și pornografia se cere. Și drogurile. Și armele. […]
Manelele, oglinda societății românești contemporane? Nu. Manelele sunt negrul de sub unghiile netăiate ale societății românești contemporane. Pledez pentru igienă. și grosul societății românești contemporane e compus din oameni cu un bun-simț al igienei moral-mentale. Nu vreau ca minoritatea grobiană să aibă putința de a influența.
«Manelele nu reprezintă un atât de mare pericol…» Ba reprezintă un pericol. Buruienile nu lasă florile să crească. Pericolul e ca aceia care abia descoperă viața să creadă ca asta e muzica, când e doar un zgomot nociv, ca acela al țevilor de eșapament. […]
Cultura de masă s-a degradat înfiorător, infestată de grosolănie, sexualitate de mahala, umor grobian, «j»mecherie, agramatism, ignoranță. În casele de cultură sunt cazinouri, în căminele culturale – crâșme. Cărțile sunt de 7 ori mai scumpe decât în 1989. Televiziunile oferă 0,01% cultură. Se urmărește, parcă, îndobitocirea acestui neam. Asta e situația. […]
Manelele nu sunt muzică comercială pentru că nu sunt muzică: ele sunt niște strigături sau niște văicăreli ritmate sexual și provenind din minți oribil de sumar mobilate.
Și în muzica «ușoară» apar, în lume, 3-4 piese pe an remarcabile (și durabile), restul fiind «de consum», de «umplutură», de valoare mediocră, submediocră sau nulă (atenție, manelele sunt sub zero, fiind nocive). […]
Manelele de acum sunt un stil muzical tot așa cum lăturile sunt apă de băut. […] Manelele nu sunt muzică. Sunt un zgomot ritmat, uneori lasciv, golănesc, alteori miștocar, hăhăit. Niciodată muzică, niciodată poezie.
«Versurile» manelelor nu sunt pur și simplu proaste (sunt pline bibliotecile de versuri proaste), ci sunt vulgare, stupide, țipător de inculte și de grosolane, murdar mahalagești. Versurile doar proaste sunt mult deasupra. […]
Țiganii nu sunt, aprioric, din născare, cu nimic inferiori altor etnii. «Handicapul», diferența se creează pe parcurs, din cauza lipsei de educație, de instruire, de modelare – care, la rândul lor, au motivații adânci. Cele două persoane din emisiunea cu pricina [doi maneliști invitați la TV] erau deplorabile nu fiindcă aveau pielea ceva mai închisă la culoare, ci fiindcă erau de o incultură crasă, de o rudimentaritate a atitudinii și a gândirii înspăimântătoare. […]
Locul [manelelor] nu e la televiziuni (și la nici un mijloc de comunicare în masă), așa cum locul urinei nu e în farfuria din sufragerie. Manelele trebuie să rămână la nunțile de mahala, în crâșme și bodegi soioase, pe casete de obor. […]
Să lămurim un lucru: nu e vorba de ascultatul manelelor ocazional, din întâmplare sau dintr-o curiozitate de moment. E vorba de cei «infestați», care au făcut o slăbiciune reală, constantă, pentru un asemenea gunoi. Aceștia, departe de a fi o «întreagă națiune», […] nu reprezintă mai mult de 10-15 procente din ansamblul populației adulte. […]
Manelele sunt… sub-sub-cultură, o manifestare nădușită a golăniei. […] Nu de oameni mi-e silă, ci de acest josnic fenomen mediatic.”
Filologul și omul de cultură sârb Boșko Obradovic conchidea că succesul de care se bucură manelele (în Serbia, la fel ca în România) „este consecința firească și expresia fidelă a destrămării vieții noastre sociale, din cauza pierderii conștiinței naționale sub comunism, erodării sistemului de valori, necunoașterii propriilor tradiții muzicale, precum și schimbării perspectivei asupra lumii survenită în post-comunism. Cultul câștigului rapid, al femeilor ușoare și al distracțiilor superficiale; «eroii» zilelor noastre, mafioții și maneliștii; năvălirea necontrolată a ritmurilor străine, văzute în mod greșit ca muzică populară – toate acestea ne-au pervertit și ne-au desfigurat gustul în asemenea măsură, încât am avea nevoie acum de mulți ani de postire muzicală și curățire, doar ca să ne venim în fire.”
„Manelele creștine”
Cine ar fi crezut că manelele ar putea deveni „muzică de cult”? Nici măcar într-o glumă de prost gust. Și totuși a devenit un fapt real. Nu în Biserica Ortodoxă, slavă Domnului (deși s-a deschis deja o cale prin pătrunderea cântărilor pietiste ce se cântă în unele biserici în locul chinonicului), ci la cultele neoprotestante.
Aceste culte folosesc deja de multă vreme muzica pop-rock în scopuri de propagandă și prozelitism. Astfel, pentru a atrage în adunarea lor oameni din cele mai diverse pături ale societății, nu se sfiesc să îmbrace mesajul „creștin” până și în ritmuri de manele. „Pentru noi s-a ivit mântuirea”, „Vreau să spună cel ce-i slab”, „Doamne, am necazuri” și „Dă-ți solzii de pe ochi, azi, creștine” sunt doar câteva titluri de manele „creștine” cântate la „adunări” de țiganii convertiți la o sectă sau alta.
„Pentru mulți dintre noi – scria un analist al acestui fenomen – toate aceste manifestări cultice sunt de negândit sau țin de sfera sacrilegiului, dar trebuie să conștientizăm că s-a putut ajunge aici pentru că, în viziunea acestor culte, accentul cade pe mesaj, forma pe care acesta o îmbracă fiind neglijată. Nu trebuie să ne mire însă, din moment ce toate acestea se întemeiază pe o învățătură doctrinară ce respinge Sfânta Tradiție.
[Spre deosebire de acestea], în Biserica Ortodoxă, alături de mesaj, de textul liturgic, foarte importantă este și forma în care acesta este propagat. Atât textul liturgic, cât și forma au, în Biserică, un caracter revelat, fiind rânduite de Sfinții Părinți, sub inspirația Duhului Sfânt. […] Ca și icoana bizantină, [muzica psaltică] este o muzică transfigurată ce ne cheamă la [înnoirea minții prin harul lui Hristos]. Mai întâi de toate, muzica bisericească este rugăciune și, din acest motiv, nu sunt acceptate în cultul bisericii nici cântarea instrumentală și nici genurile muzicale lumești, ca unele ce nu ne pot descoperi realitățile cerești. Toate acestea nasc întru noi sentimente, în timp ce muzica psaltică ne deschide trăirii lui Hristos. Aceasta este în așa fel compusă și interpretată încât să nu stârnească patimile noastre, ci să le potolească, deschizându-ne, în același timp, rugăciunii și unirii de taină cu Mântuitorul.”