Moise – Carmen Sylva

Striga poporul: „Apă! Noi murim!”
Privea proorocu-ntinderea pustie
Și cerul sur: „Tu, Doamne, dacă ești,
Să nu mă lași, rostește-al tău „să fie”!

Puteri tu dă, Părinte, mâinii mele
Și lasă-mă din stânci să scot izvorul,
Stăpâne al vieții, îndură-te să scap
De-o moarte-așa cumplită, azi, poporul,

Tu m-ai chemat, Jehova, iar acum
Mă lași în cea mai dureroasă vreme,
Să fiu ucis de-ai mei, de cei mai dragi,
Izbit de ura lor și de blesteme.

Să nu mă înveți, Părinte, a dispera!
Al tău e neamul care-l am pe mână!
Ai milă dar de mine-acum, cât ai
De cel din urmă vierme din țărână!

Ei nu știu, bieții, cei ce-n mine cred,
Ce chinuri am și cum mă zbat în ele,
Ce singur sunt eu azi și cum mă mistui
În trista noapte-a disperării mele!

Părinte, m-ai ales și-am ascultat,
Deși-mi vedeam prea bine a mea slăbiciune,
Și singur eu sculai acest popor
Să-l scot din gura morții, din robie.

De nu sunt vrednic eu ca să conduc
Poporul tău, Tu pierde-mă, Părinte,
Și-alege-ți după plac un om mai bun
Spre-a duce-al tău popor de-aici-nainte!”

Și-n jurul lui, hulind pe Dumnezeu,
Urlau de chin setoșii-n disperare
Și plini de plâns scoteau pe morții lor
Din tabără-n pustiu, cu vuiet mare.

Și tinere femei, copii, femei și moși,
Și fete și flăcăi, treceau pe-aproape,
Întinși pe patul lor, din corturi scoși,
Și tot mai mulți duceau ca să-i îngroape.

Cereau să le ajute, și scrâșnind
Rosteau cu urlet urgisitu-i nume –
El însă sta tăcut, privind la ei
Cu ochii duși, părând dintr-altă lume.

El stă ca stânca-n marea cu furtuni,
N-arată nici durere, nici mânie,
Dar negrăit de jalnice-ale lui
Gândiri ce-l mistuies, cine le știe?

Apoi ridică-ncet toiagul său,
Lovește stânca, și uimit poporul
Stă mut văzând ieșind cu zgomot
Cu apă din belșug, acum, izvorul!

traducere de George Coșbuc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.