Valenţele freudiene ale artei contemporane

Savatie Baştovoi

Ultimele scandaluri legate de expoziţia de artă românească organizată de ICR (Institutul Cultural Român) la New York îmi dau prilejul să reiau o temă pe cît de banală, pe atît de curioasă. Nimic nu este mai banal şi, se pare, nimic mai curios decît sexul. Sexualitatea exploatată în arta plastică, cinematografie, dar şi în literatura de Nobel, a devenit o monedă ieftină, deşi întotdeauna suficientă, cu care autorii contemporani îşi cumpără popularitatea.

După Aristotel, care vedea în literatură exploatarea groazei şi milei, Freud pare să fie primul care îşi propune să analizeze arta pe criterii strict emoţionale, înafara oricăror principii estetice. Fiziolog de profesie, Freud caută în artă răspunsuri care ţin de meseria sa. Este preocupat de obsesiile apărute pe fondul unor frustrări, reieşite fie dintr-un complex de inferioritate, fie ca urmare a unor eşecuri sexuale. Pentru a-şi susţine teoria, potrivit căreia bolile psihice au la bază o nemulţumire profundă, Freud interpretează arta într-un sens îngust, analizînd în special emoţiile cu care operează autorii pentru a-şi cuceri publicul. Judecăţile sale asupra acestui subiect au putut alcătui o carte întreagă, apărută în limba română cu titlul „Scrieri despre literatură şi artă” (Ed. Univers, 1980).

Pentru Freud, orice operă de artă este o defulare, iar succesul ei este egal cu capacitatea de a se plia pe complexele consumatorului, declanşînd în acesta, în mod inconştient, procesul de defulare, care este unul eliberator, deci producător de plăcere. Însă acest proces de defulare prin artă nu se situează, în opinia lui Freud, în afara patologicului. Valenţele estetice, conferite de diversele procedee stilistice, nu sînt capabile să scoată arta dincolo de brutala nevoie de defulare, care are întotdeauna şi ceva bolnav în ea. În acest sens, medicul vienez nu se sfiieşte să-i numească pe actori (şi prin ei pe autorii pieselor de teatru!) „psihopaţi pe scenă”.

Sigur că teoria lui Freud este atacabilă şi a fost atacată în nenumărate rînduri. Cu toate acestea, ceva a făcut-o să dăinuie. S-ar părea că o teorie bazată pe studiile făcute pe oameni cu vădite deficienţe psihice, cum erau pacienţii lui Freud, dublată de comportamentul bizar al doctorului însuşi, manifestat prin relaţia suspectă cu propria fiică, ar fi trebuit să-i închidă odată şi pentru totdeauna accesul la circuitul internaţional de care se bucură pînă azi. Totuşi, controversatul vienez de origine evreiască, a fost propulsat în mod miraculos nu doar în ţările mai liberale ale Occidentului, ci chiar şi în URSS, prin şcoala sovietică de psihologie care este una prin excelenţă freudiană.

Impresia mea personală este că Freud nu este un simplu fiziolog experimentalist, ci emblema unei campanii care a avut drept scop înfruntarea moştenirii creştine. Întîmplător sau nu, Freud îşi lansează teoriile sale „revoluţionare” cam în aceeaşi perioadă cînd apar primele gesturi avangardiste în artă şi literatură în persoana unor autori precum Kazimir Malevici în Rusia sau Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) în România şi Franţa. Avangardismul este un curent prin excelenţă anticreştin, spulberînd în mod programat tradiţia iconică şi evanghelică a popoarelor vizate.

Faptul că Freud debutează concomitent cu avangarda europeană (care, poate deloc întîmplător, este exprimată de evrei, popor care prin tradiţia sa înfruntă creştinismul), ne îngăduie să admitem, chiar şi cu titlu de speculaţie, faptul că viziunea sa simplistă asupra omului, atît de şubredă din punct de vedere ştiinţific, pentru a putea fi promovată pe plan mondial, s-a bucurat de sprijinul ocult al unor grupuri de interese care au pregătit de-a lungul vremii societatea secularizată şi chiar anticreştină de azi. Altfel nu putem explica de ce un fiziolog de geniu precum Nicolae Paulescu, descoperitorul de fapt al Insulinei, contemporan cu Freud, care, pe lîngă performanţele sale ştiinţifice, a fost înzestrat cu un dar scriitoricesc fermecător, a fost sustras din circuitul internaţional aproape insesizabil, ajungînd necunoscut pînă şi pentru români. Trebuie să recunoaştem că în diverse domenii au fost întotdeauna oameni de geniu care s-au cufundat cu timpul în anonimat doar pentru că nu au avut parte de o promovare pe măsură. Cine sînt cei care pot promova, la nevoie, şi nonvalori, rămîne să deducă fiecare.

Cert este că în ultimul secol au fost promovaţi în special autorii cu vederi stranii, care au propus de fiecare dată o răsturnare a valorilor, într-o direcţie întotdeauna contrară creştinismului. Este suficient să urmărim premiile Nobel pentru literatură ca să vedem că stranietatea, însingurarea schizofrenă, absurdul, apologia sinuciderii promovată de autori precum Samuel Beckett, Garcia Marquez, Jean-Paule Sartre sau demersul hulitor din romanul „Evanghelia după Isus” al ateului declarat Jose Saramago sînt valorile epocii în care am fost mînaţi de ideologi precum Freud şi Nietzsche. Unii consideră că înlocuirea culturii europene de influenţă creştină cu o cultură nihilistă şi atee, degenerată în gesturi primitive care, în arta plastică, se învecinează cu mîzgălelile de pe zidurile gărilor sovietice, iar în literatură cu slang-ul taximetriştilor, este un fapt care s-a petrecut de la sine. Sigur că fiecare e liber să susţină ce crede, după cum şi eu sînt liber să contrazic această părere.

Aşadar, încep prin a spune că nu cred în libertatea artei. Aşa-zisa teorie a „artei pentru artă” o consider o lozincă prin care artiştii au fost provocaţi, asemeni proletariatului rus de la 1917, să se răscoale împotriva tradiţiei din care făceau parte. Este Kandinski mai nou decît Rubliov? Însuşi conceptul de „nou” este aplicabil artei? Dacă reducem arta la nivelul „gustului” şi a modei coborîm într-un diletantism care nu ne deosebeşte cu nimic de burghezia snoabă de altă dată care se prăpădea la vederea unui balcon aurit, împodobit cu struguri şi îngeri dolofani. Cei care vizitează azi sălile cu instalaţii alcătuite din suluri de hîrtie igienică aruncate haotic sînt la fel de snobi ca şi înaintaşii lor din epoca barocă şi nici măcar nu-şi dau seama de asta. A limita arta la unul din efectele ei, acela al şocului, pozitiv sau negativ, înseamnă a o amputa. Mi se pare că întreaga modernitate se mulţumeşte să rămînă în sfera unui impresionism primar, produs mai degrabă de emoţii freudiene, decît de principii estetice.

Succesul artiştilor contemporani începe să susţină tot mai mult teoria lui Freud asupra artei. Totul se învîrte în jurul complexelor de tot felul, fără a mai pune mare preţ pe valoarea în sine a unui demers artistic. Scriitorii, pictorii sau regizorii au devenit mai degrabă psihanalişti cu veleităţi manageriale decît „genii pustii” care trudeau pentru un public ideal, chiar şi cu preţul de a nu fi înţeleşi în timpul vieţii. De pildă, cînd Mircea Cărtărescu, un autor care şi-ar fi dorit să reprezinte România pentru Nobel, scrie o carte cu titlul „De ce iubim femeile”, în care adună, de fapt, istorioare scrise pentru o revistă pornografică, ştie foarte bine ce face, dar, mai ales, ştie că nu face literatură. Asta însă îl interesează mai puţin, din moment ce această carte s-a vîndut mai bine decît altele. Atît titlurile, cît şi coperţile propuse de editurile de succes, ne fac să credem că Freud a avut şi el partea lui de dreptate, deşi o dreptate nu chiar bună.

Ultimul val al artei contemporane aduce cu sine, trebuie să o spunem, o grămadă de murdărie. Majoritatea poemelor, dar şi prozelor, sînt un fel de reportaje de la gaura cheii, redate fără nici un fel de talent, încît citindu-le, dacă are cineva curiozitatea bădărană să le citească, ai impresia că ai nimerit în cuşeta unor hamali obosiţi care-şi povestesc aventurile amoroase. Autorii, cu un teribilism sufocant, fac paradă de înjurături, de experienţe neomeneşti, care au menirea să-l impresioneze pe cititor. Această „cultură a înjurăturii” devine un fel de artă poetică a noii generaţii, regăsind-o aici şi aiurea. În Rusia a apărut recent chiar şi un „Dicţionar al înjurăturilor ruseşti” semnat de un oarecare Alexei Pluţer (un nume tipic „rusesc”!), care ar trebui să devină un fel de carte de căpătîi a tinerei generaţii. În Franţa lucrurile nu stau deloc mai bine. Cineva povestea cu multă seriozitate la Radio România Cultural despre cercetările făcute asupra „culturii de stradă” din Franţa, care nu reprezintă altceva decît cîntecele argotice ale tinerilor vagabonzi şi drogaţi de pe străzile Parisului.

Care cultură, care stradă? Atunci să declarăm cultură cimiliturile evreilor din Odessa stalinistă, moştenirea înjurăturilor deţinuţilor din puşcăriile sovietice (pentru că rămîn neîntrecuţi în domeniu) şi să organizăm un concurs anual între ţările lumii al inscripţiilor pe pereţii WC-urilor publice. Dar să mă opresc, ca să nu dau idei…

Desigur, această stare de lucruri a atras pe ogorul literaturii detaşamente de voluntari care s-au aruncat să scrie cu nemiluita în numele unei lumi noi, lipsite de complexe. S-a umplut internetul de blog-uri ale tinerilor poeţi care îşi relatează fără înconjor prima lor beţie sau peripeţiile din toaletă. Jalnică privelişte, mai ales că unii dintre ei sînt preluaţi în antologii care vor să exprime starea literaturii contemporane. Nu îşi dau seama aceşti tineri că sînt, pur şi simplu, folosiţi, luaţi la grămadă, pe post de berbece pentru a sparge zidurile tari ale tradiţiei noastre creştine. Cu siguranţă, riscul cel mai mare este ca toţi să se creadă scriitori, artişti, regizori, cuprinşi de un orgoliu care îi împiedică să vadă realitatea. Înjuraţi, fraţii mei, scuipaţi, dar învăţaţi să faceţi şi altceva, pentru că viaţa trece…

Faptul că poeţii contemporani lucrează la o operă colectivă, făurind un fel de macro-poem fără început şi fără sfîrşit, ne descoperă spiritul demagogic al noii generaţii care, declarînd război tradiţiei în numele experimentului şi originalităţii, de fapt, i-a uniformizat pe toţi. Dorind să conving pe cineva de acest lucru, l-am chemat în faţa computerului şi am dat căutare pe Google după expresii cheie ale poeziilor de azi: „îmi sorb cafeau”, „privesc prin fumul de ţigară”, „stau pe terasă” etc. Această omogenizare a peisajului artistic este rezultatul inevitabil al viziunii freudiene asupra artei care, reducînd totul la o simplă defulare a complexelor, a ucis orice fior al creaţiei care devine posibil doar dincolo de cercul instinctelor şi al necesităţilor biologice.

Demonismul lui Freud constă în faptul de a fi redus psihicul uman la o maşinărie alcătuită din complexe constatabile şi previzibile. Instinctele, este adevărat, pot genera complexe, dar a vedea omul doar în cheia instinctelor sale fireşti este o eroare. Arta, care este o nevoie de a făuri lucruri frumoase, este explicabilă doar în măsura în care acceptăm o realitate spirituală superioară nevoilor biologice imediate. Instinctele, care sînt partea animalică a omului, nu sînt capabile să creeze, altfel ar trebui să admitem că rîndunicile, atunci cînd îşi fac cuibul, creează, comit un act artistic.

Freudismul artei contemporane o condamnă pe aceasta la monotonie tocmai prin previzibilitatea şi mecanicitatea instinctelor care o generează şi cărora este adresată. Doar un profan se mai poate încăpăţîna să vadă ceva convingător dincolo de manierismele şi stridenţele artiştilor contemporani, care, de cele mai multe ori, nu reuşesc să fie mai originale decît împăunarea fazanilor din perioada nupţială. Criza artei contemporane va putea fi depăşită, dacă va mai putea, abia cînd moştenirea freudiană va fi privită cu o minte ridicată deasupra instinctelor şi a complexelor. Artistul, prin menirea sa, trebuie să aibă o astfel de minte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.