Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga

Era o zi de august. Duminică 20. Anul 2005. Asupra Moldovei se abătuse potopul. Mai cu seamă în partea de nord diluviul umflase apele luate sub puterea înspăimântătoarelor puhoaie de care pomenea în cărţile sale Mihail Sadoveanu. Siretul spumega la Paşcani, iar partea de jos a târgului, Lunca, se afla cuprinsă de ape. Mă îndreptam cu o echipă de filmare de la TVR Iaşi spre Mănăstirea Văratec. Am reuşit, nu cu o maşină amfibie, ci cu omnipotenta noastră Dacie, să ajungem, nu fără emoţii, la doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Împlinea atunci, la capătul celei de a doua decade a lui august, 85 de ani de viaţă. O ştiam mai supusă ca oricând suferinţelor fizice de tot felul. Le înfrângea cu puterea gândului, cu mintea ei pătrunzând ca un laser până-n miezul înţelesurilor a tot ceea ce este viaţă şi dincolo de viaţă. Voiam să o văd, să o ascult şi să mă împărtăşesc din înţelepciunea cărturarului şi din parcă nemărginita sa cunoaştere. Trăgeam nădejde să o înduplec să se lase filmată şi să prindem cu aparatul atmosfera din acea zi aniversară.

Eram cu doamna mea Ecaterina. S-a bucurat să ne vadă de parcă i-ar fi intrat în bătătură propriii copii. Nu mai vremuia ca la venire şi am rămas în casa de pe dealul acroplean al Văratecului aproape toată ziua. Între timp au sunat telefoanele cu firitiselile obişnuite. De la Paris a telefonat dragul Dan Hăulică, cel care n-a uitat-o o clipă pe doamna Zoe, păzitorul devotat şi atât de iscusit al memoriei ei spirituale. În rest nimeni nu i-a călcat pragul. Cât despre autorităţi, acestea au strălucit, cum se întâmplă adeseori în ultima vreme, când e vorba de adevăratele noastre valori, prin absenţă. Cu toată această nedreaptă uitare şi tristă însingurare, aniversarea a avut prin simplitatea şi curăţia ei înălţime, nobleţe şi o splendoare particulară. Maica Eufrosina, îngerul său păzitor, vărul acesteia, Teodor, ucenica, monahia Pimena i-au pregătit o emoţionantă masă festivă. O altă călugăriţă, Dionisia, cu glasul de pasăre a cerului, a psalmodiat dumnezeieşte o cântare mai puţin ştiută de La mulţi ani! I s-au alăturat soaţa mea şi mai timid noi, ceilalţi meseni, doar câţiva la număr. Înainte de masă, doamna Zoe a încuviinţat să se destăinuiască microfonului. O ascultam şi aveam senzaţia că vorbeau ca într-o logodnă cărturarul şi monahia, cea care intrase de un an şi mai bine în monahism la Mănăstirea Petru Vodă, unde primise numele de Benedicta. Am resimţit acele rostiri drept nişte mărturisiri testamentare. Spovedania doamnei Zoe – a maicii Benedicta, din ziua ultimei sale aniversări de la Mănăstirea Văratec, am transcris-o și parte din aceasta o încredințăm tiparului în acest august 2020, când, la 20 ale lunii, se rostuiesc o sută de ani de la venirea pe lume a acestei mari perso­nalități a culturii române.

Necesitatea continuității

„În momentul de faţă, mai bine zis în ultimii doi ani, am ţinut câteva conferinţe tinerilor de la Iaşi, de la Alba Iulia, unde am vorbit de trei ori, arătându-le ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, ce importantă este pătrunderea în aceste valori, ce preţ are înţelegerea continuităţii. Pentru că aici văd eu un punct negru, foarte periculos. Nu mai pricepe nimeni necesitatea continuităţii în cultură. Cultura e alcătuită, nu?, din etape. Fiecare cultură naţională este alcătuită din etape. Fiindcă eu nu mă refer la globalizare. Globalizarea în materie de cultură nu e posibilă. Eu spun că este o utopie. Cum o să globalizezi culturile? Fiecare naţiune are identitatea ei specifică. Cum o să amesteci şi să rezolvi toată treaba asta? Niciodată n-o să se poată face. Atunci ne gândim fiecare la propria noastră identitate culturală, pe care trebuie să o păstrăm neatinsă. Asta se cere să înţelegem. Pentru că, aşa cum zic, etapele se succed şi din una naşte cealaltă. Nu se produc falii între etape. Şi un asemenea lucru trebuie înţeles de tinerii noştri şi mai cu seamă de artiştii, mai ales de scriitorii, gânditorii, plasticienii, muzicienii. Totul se continuă. Nu începem să contestăm valorile trecutului, pentru că noi descindem din ele. Vrem sau nu vrem. Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri. Nu cutare poet n-a lăsat nici o urmă. Ei! contestarea lui Eminescu este de o durere şi gravitate fără seamăn. Contestăm valorile trecutului, Bălcescu am auzit că a fost injuriat, într-un recent articol al cuiva, că ar fi făcut atâta rău culturii româneşti. Ei!, bine, cum poţi să spui astfel de lucruri? Oamenii de la 1848 au fost cei care au împins cultura înainte, ne-au europenizat într-un anume fel. Să nu uităm asta! Gândiţi-vă la Ion Ghica, care a fost un european admirabil. Ambasador la Londra. Alecsandri – ambasador la Paris. Costache Negri. Toţi, boieri sau boiernaşi, aveau legături mari cu Occidentul. Şi Bălcescu s-a numărat printre ei. Mi-aduc aminte, săracul!, scrie într-o scrisoare, fericit, am smuls astăzi o bucată de catifea roşie din tronul lui Louis Philippe. Sunt nişte realităţi care ne unesc, ne fac să ne simţim europeni. Şi noi contestăm aceste legături. Şi Napoleon al III-lea a participat sentimental şi chiar politic la unirea noastră din 1859. Să nu scăpăm din vedere că 1848 a avut meritele lui foarte mari. (…)”

Drumul de apucat

„E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.”

 Nevoia înălţării către Cele de Sus

„Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.