Invizibilele straturi ale recitării unui Actor

O poveste reală despre o prezență, despre bucuria de a fi contemporan, în anii damnați ai urii și războaielor de tot felul, cu Domnul al cărui nume nu trebuie rostit brusc. Îți trebuie doar să pășești din bulevard în mica sală de teatru, acolo unde întunericul este parte din scenografia pe care nu o poți înțelege de la bun început. Întunericul din jur, din societate, învins de întunericul intim al unei săli de teatru! Ce pariu neștiut, ce întâmplare miraculoasă și ce reîntâlnire cu un magister! Poate c-au fost mulți și vor mai fi, însă îmi vine rândul să scriu despre cel pe care îl cunosc în fiecare zi și îmi bucură (ca și altora) orizontul de vise și puritate, de principii și glorii ce azi par îngălbenite în cărțile groase și ignorate de tehnologii.

Intru în sală și trăiesc emoția unei bucurii, a unei voluptăți de a privi și asculta lirica lumii spusă nici emfatic, nici prea teatral. Asist la o întâlnire care ne marchează pe toți cei prezenți, ne face să fim tăcuți, nu doar de complezență sau de rigoarea impusă, ci începem să tăcem așa cum o facem când simțim revelația incarnată. Cei foarte puțini, încă neînțelegând ce se întâmplă, se luptă adesea cu propriul trup sau propriile telefoane nărăvașe. O tuse, un zgomot indecent, un chicotit. Ele vin și trec repejor, pentru că în întunericul sălii nimeni nu privește acuzator, nimeni nu întoarce capul pentru a judeca. Așteptăm, de fapt, să fim toți împreună, la unison, să tăcem pentru veșnicia de aici. Liniștea se lasă precum o perdea sonoră de pace interioară, iar Actorul pășește cu toată ființa să în locul bine luminat de un reflector complice, ce îl va îmbrăca în aura geniului și zeificării binecuvenite.

Actorul pășește, parcă flotând, pe scena ce îi devine podiumul unei clipe răvășitoare, de valorificare a  limbii și tezaurului ei cultural, din spațiul românesc și mondial. El vine, cu blândețe, să ne spună ceea ce am uitat, trezindu-ne simţurile și interioritatea ce au obosit sub asediul voluptăților mundane. Un străin de-ar intra în aceste clipe nu ar putea discerne dacă este martor al unui ritual intre inițiați ori se află, aievea, într-o biserică improvizată, în ceas târziu de zi.

Se aud de pe scenă versurile rostite apăsat și armonios, deopotrivă, cu efecte cutremurătoare oricând și oriunde: „Nu numai Danemarca e o închisoare, întreaga lume e plină de temnițe, carcere și beciuri”. Sau, în continuare: „Nu numai noi nu suntem fericiţi / Pe scena uriaş-a lumii-ntregi / Se joacă tragedii cu mult mai triste / Decât aceea-n care noi jucăm.

Fiecare emisie vocală, de versificație, este un moment de concentrare și personalizare a unui text învățat pe de rost. Însă nu asta ne uimește și ne minunează, ci deplina umanitate a trăirii care ne răpește pentru totdeauna. Timpul însuși este răpit, fără să mai aibă reperele cunoscute. Minutele nu mai trec, ci se topesc în fața acestor clipe de magie reală. Totul se aude perfect, cristalin la un nivel invizibil, para-sensibil. Acolo se adună, revelatoriu, darurile ce le-am primit, uitat, apoi redobândit datorită Actorului care nu își amplifică gesturile în semn teatral. De fapt, el se roagă, țintuit în acel punct devenit axis mundi, ținând între mâinile-închinăciune cartea bine ferecată și tainică.

„Mai tare decât moartea e iubirea.
Nici râuri și nici marea n-o pot stinge.
Necunoscută taină e și firea,
Nimic n-o cumpără și nici învinge.
Mai tare decât moartea e iubirea!

 

Suntem contemporani ai Logos-ului întrupat, ce nu face teatru sau recită ca să treacă timpul. Darul Actorului este intrarea în timpul profund spiritual al străbunilor de cuget autentic și păstrători ai esențelor nemărginite. Ritmurile rostirii fluctuează melodic, când jos, drept povață, când înalt, drept semn de alarmă și întipărire a simțirii abisale. Energia de pe scena este un ecou continuu, o flacără care crește în tot oceanul de tăcere din sala devenită Templu. Pentru a o trăi și a se desăvârși, Spectatorul trebuie să fie acolo, să intre acest întuneric de tăceri, la capătul căruia se afla silueta vizibilă și reflectată a Actorului-Adevăr. Forța cuvântului și prezenței sale depășește contingentul, întrucât scena nu este nici departe, nici goală. Forța energiei sale ne atinge pe toți, în proximități de intimitate emoțională absolută, aducând aminte de mărturisirea de credință: spovedania.

Şi zilele omului
Sunt ca floarea câmpului
Dimineaţa înfloreşte
Peste zi se veştejeşte
Şi spre seară nu mai este…

Frunza pică, ‘ngălbeneşte,
Alta şi mai mândră creşte
“.

 

După dăruire, Actorul iese de pe scenă și revine în aplauze frenetice, care nu se mai opresc. Noi, martorii, indecent numiți spectatori, ieșim din sală, întorcandu-ne în lume metamorfozați în priviri și trăiri incandescente, și devenind purtătorii de mesaj ai Actorului. Noi trebuie, în parte, sa continuăm miracolul. De altfel, un critic de profesie l-a ipostaziat și descifrat pe măsura talantului său:

 

Shakespeare pentru toți

 

Ne-aduni din nou de-aici și de departe,

Craiova-i scena mândră,-ntinsă anume

Celui din Stratford, astru fără moarte,

Și pentru ce-a ajuns să-nsemne-n lume.

E-o trupă de actori călătorind,

Cu faima teatrul vi-l incendiază;

Shakespearologi, activi și spectatori,

Replici preiau, cu critici conversează.

Și, când vorbești, văd poezia cum

Te-aprinde-n vremea asta agitată;

Surâzi și luminezi – Shakespeare, acum,

Pe scena ta-i minunea-ntruchipată.

Iubite-Emil, te-aplaudăm mai tare

La douăzeci de ani de sărbătoare.

 

Traducerea: Violeta Popa

 

Acest Om, devenit Actor, trebuia sa poarte un nume: Emil Boroghină!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.