Prof.dr. Cornel Mărculescu
S-a născut în Sliven (Bulgaria), în anul 1794, în familia căldărarului Pantoleon Petroveanu, de origine română, și a Tomaidei, de origine greacă, Anton fiind cel mai mic dintre cei trei frați ai săi. Moartea tatălui său, survenită în același timp cu izbucnirea războiului ruso-otoman din 1806-1812, o determină pe Tomaida să ia calea pribegiei în Basarabia, împreună cu cei trei copii ai săi. Din nefericire, cei doi frați mai mari au murit în acest război la asediul Brăilei în 1809, în timp ce Anton, deși era foarte tânăr, a reușit să intre în corul bisericii din Chișinău. De teamă să nu-și piardă și unicul fiu rămas în viață, Tomaida ia din nou drumul pribegiei, ajungând la București în iarna anului dintre 1811-1812, unde a găsit un oraș pribegit și cuprins de epidemia ciumei.
Anton Pann (1794-1854). portret din volumul Povestea vorbii, editor dr. Moser Gaster, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936. Biblioteca Arhivelor Naționale.
Totuși, la București a fost remarcat de un învățat compozitor grec, Dionisie Fotino, care i-a devenit un adevărat protector și datorită căruia Anton a fost numit paracliser la Biserica Olari, iar ulterior la Biserica Sfinților. Timp de doi ani a urmat cursurile școlii lui Dionisie Fotino, iar începând din anul 1819, a devenit elevul lui Petre Efesiul, cel care a adus pentru prima dată o nouă metodă a transcrierii psaltice. Acest profesor a înființat și o tipografie, unde elevul său Anton Pann a devenit la început tipograf, iar ulterior director al acesteia, unde în anul 1819 a publicat prima cântare religioasă. Remarcând calitățile incontestabile ale lui Anton, mitropolitul de atunci, Dionisie Lupu, l-a chemat și i-a încredințat nobila misiune de a traduce în limba națională cântările bisericești, iar în același timp, să se ocupe și de înființarea unei tiparnițe pentru tipărirea lor alături de Macarie Ieromonahul și Pangratie Monahul.
În anul 1820, se deschide un nou capitol în viața sa, căsătoria cu prima soție, Zamfira Agurezean, alături de care a conviețuit timp de șapte ani, în urma mariajului rezultând un băiat pe nume Lazăr, soție care din nefericire îl părăsește în 1827, luându-l cu ea și pe fiul său „ a cărui purtare fu multă vreme pricină de mari necazuri pentru părinte”. În acest context, rămas singur, Anton Pann a fost numit dascăl la Râmnicu Vâlcea, de unde, la solicitarea maicii Platonida de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, a fost adus în 1827 la mănăstire, având drept sarcină de a pregăti pe cele 62 de maici și surori ale așezământului monahal în muzica psaltică. În plus, la cererea maicii Platonida, a realizat șase manuscrise psaltice, creațiile sale și ale altor autori, Dionisie Fotino, Macarie Ieromonahul și Grigore Lampadari, precum și o carte bisericească despre rânduiala slujbelor între Paște și prima duminică după Rusalii (Penticostar, Doxastar). Pe această ultimă scriere închinată maicii starețe, Anton Pann i-a dedicat acesteia 11 strofe, dintre care amintim aici trei dintre ele:
„Iată, dar maică dorită
Supusul Sfinției tale,
Îți aduc carte gătită
Cu toate slovele sale
Fie-ți te rog primită
Și te bucură de dânsa,
Că o să fii pomenită
De câți vor cânta într-însa.
Zicând toată Valahia
Dea Dumnezeu să trăiască,
Platonida monahia
Ca să o și tipărească”.
Un aspect mai puțin cunoscut, este faptul că pe lângă activitatea sa prodigioasă de instruire a maicilor, în cadrul orelor de muzică, Anton Pann s-a îndrăgostit de nepoata maicii starețe Platonida, pe care o cere în căsătorie, dar este elegant refuzat. Pe acest fond al dezamăgirii refuzului, tânărul Anton a răpit-o pe Anica, îmbrăcând-o în haine de bărbat, după care se stabilește la Brașov, unde a reușit să intre în anul 1826, cantor la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, unde l-a cunoscut pe Ion Barac, scriitor și folclorist ardelean, de la care Anton Pann „a primit un impuls în direcția preocupării de literatură populară”. În anul 1829, s-a reîntors la București alături de tânara sa soție Anica (după despărțirea de Anton Pann în 1837, s-a căsătorit cu Nae Milcoveanu din Râmnicu Vâlcea. A murit la 11 mai 1881, fiind înmormântată la Biserica Toți Sfinții din Râmnicu Vâlcea), conviețuind împreună cu aceasta timp de zece ani, și având împreună doi copii: pe Gheorghiță, mort la o vârstă fragedă (3 ani, fiind înmormântat în cimitirul bisericii Staicu-Bradu), și pe Ecaterina, alintată în casă cu numele de Tinca (a fost căsătorită prima dată cu Fotache Radovici din Râmnicu Vâlcea, cu care a avut șapte copii, iar a doua oară, cu un anume Stătescu. A murit la 23 octombrie 1873). Toată această perioadă este una dintre cele mai rodnice din viața lui Anton Pann, compunând și scriind numeroase opere muzicale și literare.
La vârsta de 38 de ani, se înscrie în 1832 la Școala Centrală din București, unde este cel mai vârstă elev, iar doi ani mai târziu, Anton Pann surprinde cu scrierea „Hristoitie” sau Școala Moralului, un tratat de bună purtare, versificat. În anul 1835, este numit profesor și cântăreț la Biserica Buna Vestire din Râmnicu Vâlcea, unde a compus muzică psaltică pentru toate sărbătorile de peste an, iar la Sibiu, i-a apărut lucrarea „Noul Erotocril”, o tălmăcire a unui poem medieval, după prelucrarea lui Dionisie Fotino, a operei lui Vicențiu Kornaros (1837). Însă, deși pe plan profesional era pe un curs ascendent, totuși, succesul i-a fost umbrit de două evenimente majore din viața sa: soția Anica l-a părăsit, iar mama sa s-a stins din viață.
După aceste momente nefericite din viața sa, Anton Pann s-a retras în singurătate, iar compozițiile sale literare și bisericești au fost tot mai rare, până în momentul în care s-a hotărât să se căsătorească din nou la 11 februarie 1840, cu Ecaterina (tatăl se numea Asanache Oprescu, fost vinicer în casa boierului Grădișteanu, iar mama, Nița), o fată orfană de părinți și săracă (fiind orfană, în actele oficiale de căsătorie de la Biserica Bradului din mahalaua Staicu, este trecută ca fiică alui Simion Stoica, vărul care avusese grijă de ea), alături de care și-a petrecut tot restul vieții, iar drept mulțumire, în testamentul său, Anton Pann i-a lăsat moștenire soției toată agoniseala sa de-o viață. În perioada 1840-1854, adică în ultimii săi ani de viață, activitatea lui Anton Pann a fost una deosebit de prolifică în domeniul literar, al muzicii bisericești, dar și al tipografiei. Astfel, în această perioadă a publicat principalele sale opere: „Noul Doxastar”, în două tomuri, la Sibiu, în 1840, a publicat la Bucure;ti în opt limbi, „Evanghelia Sfântului Ioan”, care se citește în perioada sfintelor sărbători de Paște; în 1843, din îndemnul Mitropolitului Neofit (cel care l-a numit în 1842, profesor la Seminarul din București), a întocmit în românește „Irmologhion” sau „Catavasierul”; în 1845, a scris „Basul teoretic și practic al muzicii bisericești” sau „Gramatica melodică”; în anul 1846, a scris „Privegherul” sau „Prohodul”, iar în 1847, a scris „Teoreticon”, sau memoriul focului de Paști.
În domeniul literaturii a scris „Spitalul amorului”, a întocmit prima antologie de poezii de dragoste, „Fabule și istorioare versificate”, „Povestea vorbei” (scrisă în 1847 și retipărită în trei tomuri între anii 1851-1853), „O șezătoare la țară” sau „Povestea lui Moș Albu”, iar în 1853, a scris „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”. În vârstă de 60 de ani, pe când se întorcea de la târgul de la Râureni, unde fusese pentru a-și vinde cărțile, fiind o zi ploioasă, s-a îmbolnăvit și a murit la București, în ziua de 2 noiembrie 1854.
La catafalcul său, profund îndurerate, s-au aflat cele două soții, Zamfira și Catinca, dar și Anica cu fiica Tinca, împreună cu băiatul din prima căsătorie, preotul Lazăr de la Biserica Visarion. După ceremonia funebră, preotul Lazăr s-a declarat nemulțumit, deoarece nu a fost cuprins în testament alături de Ecaterina ultima sa soție. Cu toate acestea, la o lună după decesul lui Anton Pann, ultima soție Ecaterina, a donat Bisericii Lucaci din București, imobilul din strada Anton Pann, împreună cu două rânduri de cărți de muzică bisericească, iar drept urmare, în semn de mulțumire și apreciere, Epitropia Bisericii Lucaci a trecut-o pe Ecaterina alături de Anton Pann, printre ctitorii bisericii.
Anton Pann a fost înmormântat cu mare jale la 4 noiembrie 1854, în partea stângă a Bisericii Lucaci din București, acolo unde, în curtea interioară a fost ridicat în 1930 un monument cu bustul turnat în bronz al cântărețului, pe care pot fi citite și astăzi versurile unui pătrunzător epitaf:
„Aici s-a mutat cu jale
În cel mai din urmă an,
Care în cărțile sale
Se citește Anton Pann.
Acum mâna-i încetează
Ce la scris mereu ședea,
Nopți întregi nu mai lucrează,
La lumină cărți să dea.
Împlinindu-și datoria
Și talentul ne-ngropând,
Și-a făcut călătoria
Dând în lume altor rând”.
Surse:
-Gheorghe Dem Teodorescu, Viața și activitatea lui Anton Pann, Editura Gutenberg, 1893;
–Anton Pann. Povestea vorbii, editor Moser Gaster, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, Biblioteca Arhivelor Naționale;
-Gheorghe Moisescu, O sută de ani de la moartea lui Anton Pann 1854-1954, în „Revista Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXIII, nr. 1-2, București, 1955;
-D. Bălașa, Șase manuscrise psaltice ale lui Anton Pann, în „Mitropolia Olteniei”, anul VII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1955;
-Paul Cornea, Anton Pann, Editura pentru literatură, București, 1964;
-George Potra, În legătură cu viața lui Anton Pann și a urmașilor lui, în revista „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, București, 1967;
-Gheorghe Ciobanu, Anton Pann și Românirea cântărilor bisericești. La aniversarea a 175 de ani de la nașterea sa, în în „Revista Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXXVII, nr. 11-12, București, 1969;
-Ion Popescu, Anton Pann-clasic al psaltichiei românești, în „Revista Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCIII, nr. 3-4, București, 1975;
-Ilie Dan, Anton Pann, Editura Albatros, București, 1989;
-Ștefan Foarță, Anton Pann-Povestea Vorbii, Editura Litera, Chișinău, 1998;
-Constantin Mohanu, Anton Pann-între spiritul balcanic și mirajul Europei, Editura Ager, București, 2005;
-Zaharia Matei, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann, Editura Basilica, 2014;
-Valentin Ciorbea, Mănăstirea Dintr-un Lemn. Un complex monahal unic în România. Monografie istorică, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020.
Prof.dr. Cornel Mărculescu în Chindiamedia.ro, 8 iulie 2022