Capodopera Izvorul fecioarei (Jungfrukällan), în regia lui Ingmar Bergman, are ca sursă literară balada suedeză Töres döttrar i Wänge, iar subiectul este violarea şi uciderea unei fecioare de către trei fraţi păstori pe fundal medieval. Această veche baladă suedeză despre pagânism și convertirea la creștinism este perfect ecranizată de regizorul suedez Ingmar Bergman, fapt confirmat de premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. În secolul al XIV-lea, Karin (Birgitta Pettersson) este o frumoasă fecioară, blândă şi răsfăţată precum o prinţesa, des curtata de băieții din sat, și împodobită cu haine fine de mătase. În schimb, Ingeri (Gunnel Lindblom) este sora vitregă, fata înfiată de Töre (Max von Sydow), stăpânul unei ferme izolate undeva în munţii Suediei, și Märeta (Birgitta Valberg), soţia acestuia şi stăpâna casei. Ingeri, „o bastardă care este însărcinată cu un bastard”, o tânără solitară și sălbatică, neconvertită la creştinism, îl invocă pe zeul păgân Odin, pentru a-i îndeplini dorința egoista ce va cauza drama întregii familii.
Chiar dacă este un anacronism, Izvorul fecioarei este cel mai tarkovskian din cariera filmică a lui Bergman, însă dintr-un anumit motiv, pe care nu îl dezvălui aici, nu poate să atingă grația din niciun film al lui Tarkovski. Bergman reușește în acest film să folosească tăcerea drept armă în acțiunea tramei, în modul în care descrie frumusețea fetei, a naturii și, nu în ultimul rand, în momentele de conflict interuman. La fel de inedite sunt scenele cu amprentă sexuală, pentru că nu stiu să fi văzut în filmele de arta bergmaniene un viol atât de explicit ce șochează și azi. Îl depășește în această privință chiar și pe Kurosawa, cu al sau Rashomon, realizat în anii 50. Ambele filme au însă o putere de sugestie incredibile, fascinând din interior în exterior, și viceversa.
Balada nordică se aseamănă cu baladele românești de fundare a bisericilor și, prin extensie, a creștinismului. Monastirea Argeșului este identică, în mare parte, cu adevărul sacrificiului necesar pentru temelia construcției. Și acolo, în balada românească, zidarii știu că prima femeie care le va apărea în cale, va fi sacrificată, deci ucisă (zidită) pentru rezistența construcției care era sortită surpării. Finalul baladei românești reflectă aceeași metamorfozare a sacrificiului uman în apa zidirii: „Cum o auzea,/ Manea se pierdea, Ochi-i se-nvelea;/ Lumea se-ntorcea,/ Norii se-nvârtea,/ Și de pe grindiș,/ De pe coperiș,/ Mort bietul cădea!/ Iar unde cădea/ Ce se mai făcea?/ O fântână lină,/ Cu apa putină,/ Cu apa sărată,/ Cu lacrimi udată!”
Ritualul morții, al răzbunării și cel al zidirii par legate între ele, într-un fel de ciclu al vieții. Cel sacrificat este cel care nu știe, dar simte, cel care va fi ulterior mântuit de propriul sacrificiu. Toți aveau nevoie de mântuire, de un semn divin, de manifestarea divinului în plan profan. De fapt, suntem martorii unui triplu sacrificiu pentru găsirea credinței: sacrificiul fetei de către cei doi pastori, apoi sacrificiul de răzbunare pentru restabilirea ordinii (o crimă cu o altă crimă, conform lex talionis așa cum apare în Deuteronom 19:16, 18, 19 și 21: „De se va ridica asupra cuiva martor nedrept, învinuindu-l de nelegiuire… și, dacă martorul acela va fi martor mincinos… să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său. Și așa să stârpești răul… Să nu-l cruțe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească”).
Din această perspectivă, sacrificiul băiatului este o sub-temă, pentru că mama fetei îl îmbrățișează cu iubire maternă, ceea ce arată că ea….își dorea un băiat. Și un ultim sacrificiu: sacrificiul tuturor în raport cu descoperirea credinței. La fel ca sacrificiul fetei, al purității mielului aflat în mijlocul lupilor, al realității, în definitiv, sacrificiul băiatului, a celui care se găsește, dar nu poate rosti adevărul, impresionează și încheie ciclul tragic. Apa, în schimb, este simbolul trezirii și credinței, al iertării și speranței. De aceea, Ingeri, cea care este păcătoasă în organismul său, dar și în simțirea sa, reînvie prin spălarea frunții și chipului. Izvorul virginal era, de fapt, izvorul profund al credinței.
Dihotomia dintre păgânitate şi sacralitate, dintre iad şi sfinţenie, dintre teluric şi metafizic, spre mântuirea eternă, este rezolvată prin descoperirea iertării şi îndeplinirea misiunii construirii unei biserici, drept ofrandă umană și mărturisire de credință. Moartea fetei are sens în miracolul învierii, al eternităţii, ea este doar deschizătoarea de drumuri, un izvor de apă ce apare ca o minune. Dialogul lui Iisus cu femeia samarineancă din tradiția ortodoxă confirmă nevoia revelației sub forma sacră a apei:
„Drept răspuns, Iisus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” „Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui? ” Iisus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu- i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” „Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin până aici să scot.” (Ioan 4: 10-15)
Cheia de înțelegere a filmului este marcată de prezența unui personaj episodic, dar nu mai puțin revelator, pe nume Simon (Oscar Ljung) care sintetizează în monologul său izvorul uman al credinței, în ciuda furtunilor existențiale pe parcursul istoriei atotcurpinzătoare și conflictuale: „Te uiţi la fumul care tremură sub acoperiş ca şi cum ar fi înspăimântat? Totuşi, când răzbate afară… cerul întreg îl aşteaptă să se zbenguie, dar el nu ştie încă. Se ghemuieşte sub acoperiş tremurând. La fel e şi cu oamenii, tremură ca o frunză în bătaia vântului… speriaţi de ceea ce ştiu… şi de ceea ce nu ştiu. Tu… tu trebuie să treci acum o punte îngustă… atât de îngustă că nu şti unde să-ţi pui piciorul. Dedesupt se prăvale un râu… E negru.. şi vrea să te înghită… dar tu treci nevătămat. O prăpastie ţi se-ntinde la picioare… aşa de adâncă, încât nu-i vezi fundul. Mâini se întind să te apuce… dar nu pot să te prindă. În cele din urmă, te pomeneşti în faţa unui munte înfricoşător. Flăcări ţâşnesc din el… şi un abis îi stă la picioare. Tot felul de culori scânteiază: cupru şi fier, sulf albastru şi galben. Flăcări strălucesc şi scânteiază devorând stâncile. Oamenii ţopăie şi se zvârcolesc, oamenii sunt mici ca furnicile. Acesta e cuptorul… care mistuie criminalii, violatorii şi alţi oameni răi. Dar chiar când te crezi pierdut, o mână te va apuca… un braţ te va îmbrăţişa… şi te va duce departe… unde răul nu te mai poate atinge.”