Imaginarul artistic

Membrii juriului de la Vocea României interpretând (playback) „Imagine” de la John Lennon

Artiștii dispun de o condiție indispensabilă, aceea a discernământului, care poate însemna și har. Iar atunci când artistul cântă despre o lume fără religie, dar în care omul să se manifeste după voia sa, își poate pune pofta de artist în cui. Un artist trebuie să aibă, obligatoriu, cunoștința sensului vieții, distincției dintre bine și rău, dintre năzuințe nobile și închipuiri, să aibă cunoștința argumentului moral și al rostului artistului, care este chemat și însărcinat să refacă legătura (religia) cu Dumnezeu Cel viu nu doar pentru sine, ci pentru toți oamenii cu care întră în contact, cărora se adresează prin creația sa, în mod liturgic (în special). Creația, desigur, e necesar să apară sub inspirație, nefiind supusă propriilor frustrări existențiale și filozofice sau cererilor de consum, de piață. Aceste lucruri le-au mărturisit și descoperit, prin onestitate și luciditate, toți marii artiști din trecut, mai ales cei filocalici, precum și unul contemporan, Jonathan Jackson, care, în graba și mirajele occidentului trăind, a ieșit la lumina răsăritului, rușinându-i pe artiștii români, la fel cum Jordan Peterson și Savatie Baștovoi îi rușinează pe academicienii americani și germani.

O lume fără religie este o lume antihristică, spre care se tinde cu ajutorul ideologiilor păcii și poftelor socotite ca forme de iubire, cu lipsa de responsabilitate luată ca virtute. Melodia „Imagine” (de John Lennon – artist ideolog progresist neopăgân), pe care unii se emoționează destul de mult, ar trebuie să știm că vorbește despre (și îndeamnă la) o lume în care omul îl omoară pe Dumnezeu. Aici, autorul alege doar părți din înțelepciunea Lui revelată, asumându-și-o firii sale cu care, de altfel, decăzută fiind, nu ar fi putut ajunge niciodată la neomeneasca înțelepciune fără ca Dumnezeu să se facă Om, să se coboare în iad, să învie în trup și să se înalțe la cer, fără ca apostolii să primească Duhul Sfânt și să ne învețe ce înseamnă religia dreaptă și pacea veșnică, adevărată, nu contrafăcută și efemeră.

Imaginează-ți, „nu este greu să o faci!

Când un artist își îndeamnă ascultătorii la a se imagina într-o lume strict materialistă, darwinistă, mai ales într-o țară majoritar ortodoxă, spunând „imaginează-ți că nu există rai”, e ușor a ne da seama că nu poate fi vorba despre un artist autentic, ci de un surogat al acestuia. Acesta se pretinde artist datorită procedurilor sale pe care le-a urmat în acest sens și pentru care, conform unor standarde stabilite de piață, este validat drept artist.

Astfel, pentru „artiștii” noștri, tradiția nu are niciun sens și rod, iar creștinismul ar fi doar o formă decăzută de filozofie, abordată de toți marii artiști români, conducători sau martiri. Asta înseamnă și că „moșii și strămoșii, eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori” reprezintă o nebunie, un trecut îndepărtat pe care nu are rost a ne strădui să-l mai înțelegem, condamnându-ne și la repetarea urgiilor, desigur. Astăzi, dacă nu ne putem asuma firea umană ce tinde spre desăvârșire, dacă nu ne înțelegem tradiția, dacă nu suntem capabili să identificăm adevăratele izvoare sau, mai nou, nu putem să înțelegem biologia și anatomia, noii artiști ne propun să ne anulăm valorile (apăsând acel buton de „cancel culture”).

Această gândire căinită, propusă de juriul de la Vocea României și de festivalurile momentului de pe litoral și stadioane, ne arată că omul nu trebuie să tindă spre desăvârșire, că își este auto-suficient. Ne arată că nu are nevoie să evolueze în niciun sens și că e bine să trăiască clipa prezentă într-o confundare cu toți și cu toate. Profunzimea acestei ideologii duce până la pseudo-virtutea „iubește-ți mădularele ca pe tine însuți”, propunând că ar trebui să ne fie comod a ne droga și închipui o lume paradisiacă pentru o… oră, lume din care nu se știe dacă mai ai ocazia să trăiești realitatea, mulți ajungâd să-și dea duhul „de bucurie”.

Lumea păcii fără Dumnezeu este rezultatul compromisului intelectual și spiritual pe care artiștii din ultimii 20 de ani îl fac, acest fapt înscriindu-i, evident, la categoria de profani. Această promovare de nihilism, abordată în ultimele două decenii, de către artiștii fără inspirație, ar întrista toate elitele lumii. Să consultăm câteva păreri elitiste în acest aspect.

Ce ar spune Eminescu?: „… ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. (…) Cine combate Biserica Ortodoxă şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Aici, unii trebuie să cunoască faptul că Eminescu, când spune „român”, nu se referă la etnie, ci la spiritul român, care după secolul al XVI-lea, după Hieronymus Wolf, este cunoscut mai mult ca spirit bizantin. 

Continuăm cu ceea ce ar spune Bach: „Unicul scop al muzicii ar trebui să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre înălțarea sufletului”. Apoi Tarkovski: „… orice nu este în chip fundamental spiritual nu au nimic de a face cu arta (…) Repet, arta este o formă de rugăciune. Omul trăieşte numai prin rugăciune. (…) Raţiunea artei este de a fi o rugăciune”.

De asemenea, să amintim și ceea ce transmite controversatul savant Einstein: „Cele mai frumoase idei ale științei provin dintr-un sentiment religios profund, în lipsa căruia ar fi sterile. (…) Cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe către Dumnezeu. (…) temeiurile propuse de Biblie sunt fundamente fără de care nu poate exista o comunitate sănătoasă și fericită. (…) Destinul înalt al individului este să slujească, nu să domine sau să se impună în vreun fel. (…) Slăbirea gândirii și a moralității sunt urmări ale lipsei de religiozitate în vremurile moderne (…) Scopul nu este doar să ne exterminăm, ci să distrugem, alături de noi, și acel spirit, exprimat în Biblie și în creștinism, care a făcut posibilă apariția civilizației în Europa de Nord și Centrală. Dacă acest obiectiv va fi atins, Europa va deveni un pustiu.

Evident, o mare parte din artiștii de astăzi sunt mai fascinați să participe la un eveniment „cool,” de idolatrie, revenind subtil la idei păgâne, primitive, de personificare a corpurilor cerești în care, de exemplu, se „salvează solul”, adică materia (palpabilul, cea mai joasă formă de conștiință, manifestarea tartariană prin conceptul mitologic al zeiței Gaia, din care derivă alte nenorociri cunoscute lumii imaginare), decât a pregusta Împărăția cerurilor și a asculta cu adevărat o cântare pentru „living life în peace”.

Nu este necesar să fii artist pentru a înțelege muzica, ci este obligatoriu să cauți adevărul și să fii onest, ceea ce face să înțelegi și morfologia artistică. Aceste lucruri pot fi aduse în atenția artiștilor români de către George Becali, care, deși nu este muzician pe foaie, poate preda cu succes muzica în esență.

Pentru a-și justifica lipsa de discernământ, artiștii vremurilor noastre ar invoca sofismele păcii, bunelor intenții, în contextul războiului și altor evenimente belicoase, văzute sau nevăzute. Însă, ce rost are propăvăduirea unei păci pervertite, unei păci care nu este cea adevărată? Cum spune Părintele Arsenie Papacioc, „ce putem ciunti din adevăr, ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Dumnezeu vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu vrăjmașul.

Oare nu avem, deja, destule exemple care să arate că distorsionarea mesajului evanghelic, în orice măsură, mică sau mai mare, nu aduce decât dezastre și viețuire superficială? Este momentul oportun pentru elitele malefice (așa cum numește acad. Ioan-Aurel Pop pe cei inteligenți din spatele cortinelor, dar cu o inteligență care nu are rol benefic, ci anti-umanist, distructiv), să pună paie pe focul de disperare al oamenilor cu lipsuri felurite, cu frustrări existențiale, convingându-i că Dumnezeu ar fi mort, iar soluțiile golurilor sufletești și materiale ale omenirii ar sta în transumanism, globalizare, în abolirea identităților și supunerea omului față de o inteligență artificială, sugerând că omul nu mai poate fi stăpânul propriilor acțiuni și al mediului. Este propriu unui artist să analizeze astfel, să aprofundeze și să facă distincția dintre cultura Logosului și cultură imaginii, altfel rolul său în lume, pe care ni-l descoperă istoria, s-a schimbat.

Artiștii care interpretează această melodie, „Imagine”, sunt departe de muzicalitatea cunoscută de elita muzicală și artiștii mari, adică de cei laureați cu premii și recunoașteri serioase, nu cu premii prin prisma topurilor de consum, de-o vară, făcute de vulg și de copiii fără educație. Să ne imaginăm și că suntem artiști, deci!?

Este adevărat că a cânta „Imagine” de John Lennon este mult mai confortabil sau accesibil decât a cânta „Deschideți poarta soarelui”, „Pentru ea”, „Cât trăim pe acest pământ” sau „We are the world”. A cânta melodiile din urmă, din propria înțiativă și a nu te supune cererilor externe, presupune (așa cum spune Constantin A. Ionescu în „Istoria psihologiei muzicale”, Editura Muzicală 1982) „să ai o pregătire spirituală și psihologică de bază”, pregătire care se omite în favoarea unei tehnici și imagini impresionante, dar fără sens (hamartia!).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (…) Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia.” – Pr. Nicolae Steindardt, autorul „capodoperi literaturii române din toate timpurile” (Alex Ștefănescu).

One thought on “Imaginarul artistic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *