Livia Ciupercă: Omagiu lui Tudor Arghezi

Autor: Livia Ciupercă

Scrisul este artă nobilă și extrem de sensibilă. Scrisul este „durere, împărtășanie și mucenicie”, afirma cândva I. Valerian. Scrisul este o îndeletnicire migăloasă și cere înainte de orice un grăunte de dumnezeire, pentru a deveni artă. Scrisul este „osândă și jertfă”.

E nevoie de har și artă pentru a mânui cum se cuvine „ciocul condeiului”, muiat în picătura de cerneală, dansând, cu meșteșug, pe foaia albă de hârtie. Și nu doar „meșteșug”, ci o „caznă ca la facerea lumii, și în fiecare zi o înviere din morți” (Hârtia), ne șoptește de dincolo de timp, Tudor Arghezi.

În actul zămislirii, în inima cuvântului, artistul ar trebui să descopere aceeași fragilitate, precum fost-a străvechea „ulcică de porțelan” dăruită tânărului Aràba de către mama sa Varàva (Ce-ai cu mine, vântule?).

Și-n concertul acestui trudnic, perseverent și constant exercițiu, ar merita să ni-l reamintim, cu precădere, în acest răstimp, sincer omagiu, de Tudor Arghezi (21 mai 1880 – 14 iulie 1967), la împlinirea a 55 de ani de la zborul sufletului său întru nemurire.

„Făptura” sa de cuvinte (Din taine), neprețuita zestre ce ne-a rămas de la el, presaltă în imensitatea scrisului românesc de secol al XX-lea, zămislitor „unic și esențial în limba română modernă” (Eugen Simion).

Din „țărâna visărilor”, plecăciune celui „născut dintr-un crâmpei de soare / și o fărâmă de pământ, / firul gingaș, curat și sfânt, / a-mbobocit și-a dat o floare” (Chemarea)!

Și ce lecție subtilă ne transmite Poetul! Actul de creație nu se-nvață, e dar și har: „Ce carte știu, e din țărână. Pui slove mici cu plod, și mi le-ngână / Și le citesc în brazdă greierii citeți / Trei nopți întregi și două dimineți, / Și ele cresc și dau tulpini și foi / De cărți înfășurate strâns, de popușoi. / Școala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea / Și iscălesc frăția cu securea” (M-au întrebat).

Tocmai de aceea, evocarea sa devine „bună-vestire”: „M-am zămislit ca-n basme, cu șapte frunți și șapte / Grumazi și șapte țeste. / Cu o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte” (Portret); „Am rătăcit pulberi de fum” (Cuvânt), pentru a auzi „graiul apelor din vânt”, „geamătul și-aleanul tot, / pâcla grea și ceața rară” (Iarbă trează).

„Acvila amintirii” (Denie cu clopote) tresaltă chemându-i versul – îndelungă și chibzuită „frământare” –, reținând că pentru Poet, ziua nu se „pierde neputincioasă și pribeagă”, ci are mereu un scop bine definit: „Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cânt” (Rugă de vecernie).

Nu timpul este „otrăvit”, ci starea lui poeticească, mereu în „țărâna visării”, poate c-un gând, fie la „diafane frumuseți” (Mărțișoare), fie la „florile de mucigai”, experiență dușmană, ce s-a cerut înscrisă cu „unghia pe tencuială” (Flori de mucigai).

Nimic nu ne mai miră în stilul arghezian. În viziunea sa, cuvântul, „biciul rece-al apei vii”, se dorește, voit, „întortocheat”, „încolțit” și frământat în „drojdii de țărână”, cu îndeplinirea unei vii dorințe, de a scoate din „brazdă rădăcina fără nume / Și neștiuta miere-a buruienii” (Nu v-am sădit).

Bineînțeles, cu voia sa, un „pui de vânt” își „deapănă pletele / prin zăbrele țepene”, cu aripile-i de dantelă, „calcă lin și cu sfială, / ca pe foi de poleială, / șovăind că poate strică / gâzele de majolică”.

Ritmul popular îl încântă și nu pregetă a se înfrupta din ethosul nostru străbun. Și-un singur exemplu e concludent. Iată, „Urare”, dacă este și dublat de-o firească emoție psaltică: „Șchiopătând la ușa mare / Cu-o metanie și-o cruce, / Greierele îți aduce, / Doamne, binecuvântare. // Gânduri line, / Spice coapte, / Doniți pline: / Miere, smirnă, must și lapte. // Să-ți aducă binele / Clipele: Albinele. / Ca balta și miriștea / Să-ți răspundă miriștea. // Bună pază, / Scăpătată dintr-o stea, / Preacurata-i albă rază / Casei candelă să-i stea”.

Unul dintre cele mai delicate poeme din familia „boabei și-a fărâmei” este O lăcustă. Impresionează aici, nu numai prozodia, impecabilă, prin multitudinea de imagini cu reminiscențe simboliste [recunoștere și stimulent, la începuturi, prin vocea lui Alexandru Macedonski], cât finețea conceptuală, în sine: „Mi-a umblat în păpădie / O goangă cu pălărie / Și cămașe stacojie. / Avea fuste și manta / Tăiate din catifea / Și pieptar cu solzi de țiplă, / Căptușit c-un fel de sticlă. // Domnișoarei cu trei rochii-i / Lăcrimau rubine ochii. / Să te-ntreb pe Dumneata, / Cum veniși în iarba mea / Și de unde, Domnișoară / De cristal și scorțișoară? / După pana ce te-a scris, / Vii și tu din somn și vis. / Căci vopseli asemeni nu-s / Decât colo, tocmai sus, / Unde sunt într-adevăr / Pensule de-a fir-a păr / Și zugravii scriitori cu apă. / Ce te-a supărat? Țânțarul, / Papurișul, nenufărul?”.

Mai apoi, în cerdacul lui de schivnic, tânărul diacon Iosif își alină sufletul, fie versificând [superb exercițiu creator] primul Psalm al lui David („E fericit acel bărbat pe care / al făr’ de legei sfat nu-l ispitește / și liniștit își suie-a lui cărare / deasupra minței batjocorotoare, / și de păcat și-o îngrădește…”), intitulat „Fericit bărbatul”, fie lecturând cărțile pe care i le aducea, la fiecare sfârșit de săptămână, prietenii Gala Galaction și Vasile Demetrius, fie contemplând peisajul, așa cum reiese din poezia Denie: „Din cerdacul meu la el  [altarul bisericii Cernica] / E un zbor de porumbiel. / Îmi trimite danie / Câte o gânganie, / Paianjeni pe sanie / Sau pe o metanie, / Atârnați de-o sfoară, groasă / Cât o umbră de mătasă. / Și se leagă de pridvoare / Mirodenii dulci de floare, / Ca o punte de poteci / Pentru fluturii-n scurteici”.

Și totuși, surprinzătoare fi-va starea de răzvrătire, având ca fundament fiorul romantic tipic eminescian: „Din vălul nopții rupi o stea: / O guști și-o scuipi când strălucea. / Cu mâna bălăcind în undă, / Strici luna rece și rotundă. / Din valuri îți croiești stihare, / Scăldându-te-n lumini de mare. / Culegi grădinile de flori, / Le-nmănunchiezi și le omori. / Te-nfășuri între corzi și harpe / Și de viole mute, șarpe! / Și-n fiecarele din noi / Știi să strecori chei mici și moi” (Răzbunare).

Un „blestem să fi răsucit și încâlcit firele vieței și ale gândirei” sale, după cum nota în al său Jurnal Gala Galaction, în ziua de 21 iulie 1907?! Nu avem cum afla. Cert este că după călugărie, în hlamida diaconului Iosif, Tudor Arghezi se va fi bucurat timp de cinci ani (1900-1905) de liniștea de care avea atâta nevoie. Și nu este doar o părere. Studiul hrisoavelor vechi de bun augur, și-ntru apreciere, fi-vor.

Și nu doar în psalmi folosește Arghezi termeni de sacralitate creștină. Sub oblăduirea și sub penelul său, acești termeni devin exerciții amintitoare de perioada când, în postura de diacon, „se simțea bine în tovărășia vechilor cărți bisericești” (Valeriu Anania – Rotonda plopilor aprinși). Și să credem, nu era fascinat doar de slovă chirilică, ci era „scormonitor” și de termeni uitați de lume, pe care i-a cules [după propria-i mărturisire], fie din comoara graiului vorbit de Paraschiva (soția sa moldoveancă), fie din Dicționarul lui August Scriban (ediția 1939).

Negreșit, lexicul arghezian surprinde, prin bogăția și varietatea lexicală – îmbrățișare hristică: „Din înălțimi, o rază aurie / Ia parte-n bolți la sfânta liturghie, / Și lingura rotunda din potir / Lacrimi a scos și rouă de safir” (Ziua albă), cărora li se adaugă, fie termeni neaoș populari: „Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară / Ca un fuior de pulberi și brume deslânate” (Când s-ar opri secunda); fie cuvinte care definesc îndeletniciri țărănești: „Sămânța brazdei grase, muncită strâns și crunt, / Din spicul cu mustață, zbârlit, cu miez de unt, / Și sacii grei cu aur de mălai – / Plecau în coviltirile cu cai”(Flautul descântat); fie suprapunere a unor termeni sensibili care creează un ansamblu vizual halucinant: „Buruieni de scamă și otreapă, / Muntele-i strâmb. Țarina crapă. / Cenușe, funingini și zgură. / Mucegai și mălură” – și – dramatic: „O harfă și o vioară, / Cu strunele de sfoară, / Zac în sânge și noroi” (Ogor pustiu).

Deopotrivă, stilul său transmite cititorului multă sensibilitate și duioșie: „Ce plângi, copilul meu? Ce-ți are / Sufletul? Te doare? / Senină ca un bob de rouă / Ar fi ca o podoabă nouă, / Dar e o lacrimă de tulburare / Și mai cu seamă locul ei mă doare” (Ce plângi?) – dar și – emoție tipic romantică: „Mă uit la flori, mă uit la stele; / Ești chipul dulce al tristeții mele…” (Mă uit la flori).

Recunoaștem poetului Tudor Arghezi preferința pentru termeni rarissimi: plocat (Adormita), răsur (Inscripție pe catapeteasmă), papainoage (Un lazaret), mălură (Ogor pustiu), scălâmb (Înțelepciune), „tiptilul corci de mătrăgună” (Buruiana asta); arhaisme: „lacrimi de urcioare” (Ce plângi?), bătătură (Copilă), zăplaz (Nu-nțelegeam), fúrii (Când veniră), stei (Inscripție pe mormânt), razor (Buruiana asta) – sau – figuri artistice ceva mai speciale: „casă găunoasă”, „ochi aprins și zgâit”, „zile ațipite” etc. – cuvinte care dobândesc conotații de  subtilitate metaforică.

În „stihurile” sale, uneori, „pestrițe”, surprindem, deopotrivă, dislocarea frastică: „rămânea văzduhul posac învelitoare” (Paznicul); elemente de intertextualitate (Fabula fabulelor, Scrisoare), cărora le atașăm măiestrite imagini lugubre (Cinci sute de coșciuge, Convoiul sicrielor, Moartea-n vatră, Erau trei); ritmicitate tipic popular-umoristic: „Ce ți-i, moșule, ce vrei, / Că scuipi în cărbunii mei? / Te-am oprit, din vatra mea, / Să iei jar pentru lucea?” (Cântec de faur); – sau – imagini sinestezice: „În grădina-ncare scriu, / Cerne aur argintiu / O tipsie ca de jar, / Spânzurată-ntr-un arțar. // Florile trezite mi-s. / Aripile și-au deschis / Și desprinse din răzoare, / Stoluri lungi încep să zboare” (Creion).

Poetul cultivă, deopotrivă, și pastelul (La cosit, Secera), fabula (Păianjenul negru), poemul dramatic (Hamlet. Încercare de sinteză, Altă dată, Cățeii și păduchii), ritmurile baladești, în care triumfă ironia (Da, e lung; Drumu-i lung; De la Jii, în drum) sau vizualul scenico-satiric: „Două capre cu trei iezi, / În genunchi, la o tulpină, / Ți se pare că le vezi / Că se roagă și se-nchină…” (Două capre).

De la vârsta de 16 ani (1896) și până-n pragul marii treceri (1967), Poetul a mucenicit, lucid și responsabil, întru împlinirea unui vibrant și unic „mesaj arzător – în cuvinte potrivite”, după cum apreciază criticul Nicolae Manolescu.

Privind retrospectiv creația poetică a lui Tudor Arghezi, suntem încredințați că scrisul nu este deloc o „meserie ușoară”, după cum am fi tentați a crede. E drept, „românul s-a născut poet”, însă, pentru a te numi poet, e nevoie de un „grăunte de dumnezeire” (I. Valerian). Iar Tudor Arghezi (pe numele său real, Ion Nae Theodorescu) s-a bucurat cu asupra de măsură.

Iar prin vocea unui stilat mesager creștin al scrisului românesc interbelic, Alexandru Lascarov-Moldovanu, avem a reține că „purtătorul de condei” are de îndeplinit, în plus, și un set de precepte moral-estetice, dacă dorește să lase umbră strălucindă pe corola literaturii românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.