„Flămânzisem” (Alina Rusu)

Alina Rusu

***

E timpul să Fii!

Mușc verbul, cu lăcomie.

Ceasul e trecut de ora incertitudinii.

Claritatea,

născută din cunoșterea propriei neputințe,

vine să-și ofere ființa întreagă.

Cineva-mi șoptește –

E timpul să Fii!

E timpul să renunți la sine!

***

Căutam un om

Am strigat la poalele munților –

Reci și veșnici, munții mi-au răspuns

că sihastrul e adâncit în rugăciune,

să nu-l deranjez…

 

Am bătut la ușa ta, prietene –

erai plecat (în sine)

Și nu ai lăsat o adresă,

la care să te găsesc…

 

Am ieșit pe malul mării

Bărcile în depărtare,

pluteau fără catarge

Erau prea departe ca să mă audă cineva…

 

Am bătut în sfârșit la poarta Cerului –

Mă așteptam să scârțâie zăvoare și lacăte –

Un copil zâmbitor se ivi îndată,

 mă luă de mână

și mă duse la o masă

cu pâini aburinde

– Flămânzisem!!!

 

Avea atâta pace în priviri

Încât făcu să-mi crească aripi!

***

cu-Adevărat

Între ochii tăi și ai mei

Dumnezeu a zidit o icoană,

Răstignidu-Se în orice clipă –

Ca noi să ne putem vedea

Unul pe altul,

Să ne vedem pe noi înșine,

Așa cum suntem cu-Adevărat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.