Cercetătorul, informatorul şi folclorul contemporan

Autor: Cristian Mușa

Odată cu apariția noilor medii de comunicare s-a modificat substanțial felul în care folclorul circulă. Difuzarea la radio și prezentarea în emisiuni specifice de televiziune a unor cântece și jocuri populare, adesea extrase din câteva zone folclorice, face ca privitorii şi ascultătorii să perceapă că acele variante sunt cele care merită să fie promovate și nu altele, diferite. Mai mult, se poate întâmpla ca aceste produse artistice popularizate în media, dacă se potrivesc gustului folcloric local, să ajungă să fie însușite de către comunitate astfel încât aceasta își modifică propriile valori culturale. Este un proces care ține de dinamica folclorului și a faptelor de cultură în general.

Acest fenomen de transformare a fost discutat în urmă cu mai bine de un secol de profesorul Ovid Densuşianu la deschiderea cursului de folclor de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Folcloristul explica atunci că nu se poate vorbi despre o dispariţie totală a folclorului, ci mai degrabă de o reducere sau o modificare a lui. Această explicaţie este cât se poate de corectă, dacă ne gândim la evoluţia continuă a societăţii şi la noua înfăţişare pe care o pot lua odată cu schimbările sociale atât creaţiile materiale, cât şi cele imateriale.

Se poate vorbi despre anumite straturi culturale pe care le putem ordona în funcţie de „epoca” pe care dorim s-o studiem, după cum menţiona şi Mihai Pop: „Fiecare epocă are, deci, folclorul ei, compus din bunuri tradiţionale pe care le receptează şi le transformă la nivelul său, şi din creaţiile noi. Ȋn orice epocă, însă, folclorul este creaţia poporului muncitor, expresia idealurilor lui, a năzuinţelor lui spre mai bine”. Nu putem, așadar, să afirmăm că „nu mai există folclor”. Bineînțeles, folclorul actual nu mai este același cu al străbunicilor și bunicilor noștri și trebuie să se țină seama de faptul că fiecare palier temporal înseamnă schimbare. Aşa cum există folclor „pur, autentic” pentru o anumită epocă la care dorim să ne raportăm, poate să existe folclor „pur”, adică specific, şi în contemporaneitate. Mihai Pop a punctat acest aspect:

„Alături de bunurile tradiţionale autentice putem avea autentice, creaţii noi în spiritul tradiţiei şi astăzi, nu mai puţin autentice, creaţii noi care folosesc şi mijloacele de realizare ale literaturii sau muzicii culte. Alături de obiceiuri care mai păstrează vădite urme magice, fapte de folclor autentice pentru epocile trecute, interesante pentru studiul istoric al folclorului, avem obiceiuri spectaculare de astăzi ce au trecut prin procesul de demagizare şi care sunt caracteristice, folclorului contemporan, prin urmare autentice pentru vremea noastră”.

Referitor la viaţa folclorului şi la creaţiile muzicii populare, Béla Bartók afirma că „poporul nu creează cântece cu totul noi, dar are o mare predispoziţie, o mare capacitate de a le transforma pe cele moştenite”. Vechiul nu se uită, ci este adaptat la viaţa contemporană. Completăm aceste afirmaţii printr-un exemplu pe care profesoul Nicolae Constantinescu ni l-a prezentat la una dintre lecţiile cursului Introducere în cultura populară românească. Profesorul vorbea despre mijloacele de prelucrare a pământului care apar în creaţiile folclorice, în special în cântece. Exemplele au fost două cântece reprezentative pentru două epoci diferite. Primul, doina Mână, bade, boii bine, şi cel de-al doilea, Neica-l meu de pe tractor, un cântec din gama „cântecelor noi” (după N. Rădulescu, 1964). Aceleaşi exemple le putem folosi pentru a demonstra continuitatea folclorului, adică ceea ce subliniam anterior referitor la adaptarea folclorului la noile condiţii sociale. Există o fundaţie pe care se construieşte şi reconstruieşte, esenţa rămânând aceeaşi. Susținând că „folclorul nu mai există” îl încadrăm într-un simplu chenar, îl îngrădim în niște limite neștiințifice, întrucât acesta nu este ceva static, nu este o stană de piatră peste care vremea trece. În timp, faptele de folclor iau o altă înfăţişare potrivit mentalităţii, practicilor rituale, ceremoniale etc. din contemporaneitate. Se pierde doar ceea ce a ieşit din uz, de care comunitatea nu mai are nevoie. În fapt, o parte din faptele culturale trec în latenţă și rămân „arhivate” într-un ungher al memoriei colective ce mai poate fi accesată o vreme. Ceea ce intră în latenţă reprezintă tăirile, practicile din trecut, tot ce nu mai poate fi concordant cu aspectele contemporane. Orice încercare de readucere „la viaţă” a ceea ce deja nu mai este reprezentativ pentru grup necesită precauție pentru că poate duce întreaga problemă

într-o sferă a superficialului, artificialului. Nu negăm şi reuşita unor revitalizări făcute de anumite personalităţi care au lucrat metodic şi aplicat, dar procedeul poate fi și o acţiune de a aduce în contemporaneitate ceva ce nu mai este potrivit spiritului vremii.

Este necesar să consemnăm toate aceste aspecte de prefacere în lucrări scrise, pentru a marca evoluţia folclorului şi noile teme de cercetare care apar. Pentru cunoaşterea folclorului sunt necesare cercetări de bibliotecă, însă este foarte important să se consemneze și aspectele actuale ale culturii populare existente în comunităţile pe care dorim să le studiem.

Despre importanţa cercetării şi a cercetătorului am vorbit în cadrul programului „Săptămâna altfel” într-o şcoală din comuna Ghimpaţi, judeţul Giurgiu, împreună cu colegul meu Marius Gheorghe, absolvent al Facultăţii de Litere, departamentul de Studii Culturale. Etnologie, de la Universitatea din Bucureşti. Ȋn prezentarea noastră le-am explicat copiilor că fiecare sat are repertoriul lui folcloric care trebuie promovat, păstrat şi că nu există o concurență de felul „folclorul nostru este mai bun, mai frumos, al vostru este mai puţin bun sau mai puţin frumos”. Pentru a înţelege care este rolul şi rostul cercetătorului şi de ce este nevoie să se facă cercetare şi să se publice, folosind termeni bine cunoscuţi de ei, le-am creionat rolul pe care fiecare categorie de vârstă sau profesie îl are, raportându-ne la vârstnici şi tineri, şi ce se poate face pentru ca ei (în cazul în care s-a produs o ruptură între generaţii) să poată să cunoască valorile patrimoniale locale. Deoarece ne aflăm într-o epocă a digitalului am numit, metaforic, bătrânii-unitatea centrală (deţin informaţii din trecut), noi, cercetătorii-cablul de date care ajută în anumite împrejurări (cercetările științifice) să se facă transferul de informaţii între generaţii, iar tânăra generaţie un hard extern care trebuie să stocheze şi nu numai, să fie un instrument prin care materialul stocat, arhivat, să fie transmis mai departe. Într-o localitate în care s-a produs o ruptură între generaţii intervenţia cercetătorului poate fi, aşa cum am menţionat, foarte importantă, întrucât ajutorul competent din exterior poate reanima interesul pentru bunurile folclorice. Referitor la primele contacte cu etnologia şi metodologia de culegere specifică domeniului, în timpul studenţiei ne puneam problema nepriceperii/incapabilităţii de a pune în practică metodele de cercetare pe care le găseam în bibliografia generală sugerată de profesori. Am înțeles, prin activitatea pe teren, că însușirea acestor metode este esențială pentru culegerea sistematică, științifică a informațiilor, dar în același timp fiecare cercetător îşi făureşte propriul stil, propriile tehnici de culegere.

Un exemplu pe care l-am urmat este cel al doamnei profesoare Ioana-Ruxandra Fruntelată care, atunci când întâlnește un regionalism, arhaism, toponim neobișnuit etc., repetă cuvântul respectiv pentru ca vocea ei să rămână imprimată pe înregistrare, astfel uşurându-şi munca de transcriere. Termenul respectiv se va transcrie corect.

Ȋndreptarul pentru culegerea folclorului al profesorului Mihai Pop, una dintre primele cărţi citite de toţi cei care păşesc pe frumoasele cărări ale etnologiei, este un instrument de lucru util. Sfatul profesorului era să pornim în cercetare luând ca reper aspectele contemporane, pentru ca apoi să ne putem opri asupra trecutului. Observarea a ceea ce se întâmplă în prezent poate ajuta la obţinerea multor informaţii despre ceea ce a fost, interlocutorului fiindu-i mult mai uşor să pornească de la ceea ce încă este viu pentru a ajunge la ceea ce a trăit în copilărie sau ceea ce părinţii, bunicii sau bătrânii satului i-au povestit. De exemplu, în cercetările noastre de la Starchiojd am avut ocazia să observăm multe aspecte ale satului contemporan (aici ne referim doar la perioada campaniei de cercetare, excluzând rolul meu primar de insider), lucru care ne-a ajutat să înţelegem mult mai uşor legile nescrise după care încă se mai ghidează locuitorii satului. Adesea am pornit discuții interesante datorită activității pe care o desfășurau informatorii; de exemplu, am întâlnit un bărbat care şindrilea un grajd, un gospodar care făcea ţuica, o gospodină care scărmăna lâna, o bătrână care mergea la tămâiat. De asemenea, am mers la parastas, la stână, am surprins multe alte aspecte în context care ne-au ajutat să înţelegem mecanismele de funcţionare ale comunităţii. Ne vom opri mai departe asupra cercetărilor şi rezultatelor din campaniile de la Starchiojd, Prahova. Dorinţa mea de a întocmi o monografie a satului s-a înfiripat încă de pe vremea când eram elev la şcoala generală locală, atunci când am citit întâia dată vechea schiţă monografică realizată de Stelian I. Florescu-Pântece, un fiu al satului. Ideile expuse de autor în prefaţa volumului au fost cât se poate de convingătoare, rămânându-mi în minte o parte scrisă din discursul pe care istoricul Constantin C. Giurescu l-a ţinut la sărbătorirea a 550 de ani de la prima atestare documentară a localităţii. Printre altele, academicianul trăgea concluzia: „o istorie completă şi veridică a poporului român va putea fi scrisă numai atunci când fiecare localitate îşi va avea scrisă monografia sa”.

Am pornit la drum cu gândul de a completa într-un fel schiţa monografică deja existentă, deoarece aceasta nu trata atât de mult aspectele folclorice. Deşi s-a împământenit pretutindeni ideea de monografie a satului, ceea ce considerăm că se poate face deocamdată este o inventariere a patrimoniului pe care fiecare comunitate îl deţine, se pot face cărţi despre sat şi nu monografii după modelul şcolii sociologice, de exemplu. Ȋntocmirea unei monografii implică mai multe aspecte pe care o echipă cu o singură specializare nu le poate cuprinde.

Ideea mea a fost susţinută de profesorii de la specializarea Studii Culturale. Etnologie, şi mai ales de doamna conferențiar Ioana-Ruxandra Fruntelată, cea care a fost coordonatorul echipei. Am fost susţinuţi totodată şi de dl. Dragoş Grigorescu, directorul Centrului Judeţean de Cultură Prahova, care a acceptat o colaborare între Universitatea din Bucureşti şi instituţia pe care o reprezenta.

Echipa a fost formată din studenţi şi absolventi ai Facultăţii de Litere, specializarea Studii Culturale. Etnologie: Cristina Bucătaru, Andrei Chivereanu, Elena Dudău, Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristina Gherghe, Cristian Muşa, Nicoleta Șerban, iar la volumul al doilea ni s-a alăturat şi dr. Constantin Secară, etnomuzicolog la Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române din Bucureşti.

Considerăm că astfel de acţiuni sunt foarte importante pentru un tânăr etnolog. Munca într-o echipă şi mai ales alături de specialişti face ca teama necunoaşterii „tainelor cercetării” să fie înlăturată, fiind o bună ocazie de observare şi însuşire a metodelor de lucru direct pe teren, ceea ce poate să ducă la înţelegerea mai uşor a teoriei.

Remarcăm un interes tot mai mare al Caselor de Cultură de a scoate la iveală valorile patrimoniale pe care le au în judeţ. Ȋn ultimii ani, profesorii împreună cu studenţii au organizat „la cerere” tabere de cercetare în judeţele: Prahova, Buzău, Vrancea, Sălaj, Arad, mai toate concretizându-se cu un volum scris şi bineînțeles cu o arhivă digitală păstrată de fiecare instituție. Ȋn cazul cercetărilor de la Starchiojd, ne confruntăm cu o dorinţă venită din interior, ca o formă de afirmare a identităţii, de autocunoaştere, dar şi de transmitere în scris a informaţiilor despre patrimoniul local. Apreciem implicarea acestor instituţii în acţiuni de culegere a folclorului, însă de multe ori echipa se confruntă cu probleme deoarece acestea solicită un volum scris după doar o campanie de teren care de obicei nu depăşeşte o săptămână de şedere în comunitatea respectivă. Această grabă duce uneori la imposibilitatea de a cunoşte comunitatea respectivă şi în volumul cerut să nu fie cuprinse toate aspectele importante din sat.

Este recomandat pentru un tânăr cercetător ca la început de drum să urmărescă câteva aspecte pe care le-am prezentat şi studenţilor din anul I Etnologie, la cursul Noţiuni generale de etnografie ţinut de dr. Corina Mihăescu, specialistă în artă populară (în cadrul cursului am vorbit despre tipurile de ţesături din satul meu natal). Ȋn primul rând, considerăm că este important ca un tânăr să abordeze o temă care îi place, în orice caz o temă pe care știe că o poate gestiona, având în același timp o motivaţie care să îi asigure răbdarea de a investi timp şi studiu amănunţit în cercetarea faptelor de cultură.

Un traiect care poate ajuta la deprinderea tehnicii etnologice de către un student este ca mai întâi acesta să facă mici cercetări în mediile cunoscute, cu oameni apropiaţi, pentru ca „teama de teren” să nu intervină mai târziu, în cercetările serioase pe care trebuie să le facă. Un alt procedeu important este acela de a lucra o vreme cu un specialist de la care să înveţe anumite metode de strângere a informaţiilor necesare. Personal, m-am familiarizat cu tactici noi de investigare etnologică și etnografică (o ucenicie pe care consider că nu am încheiat-o), alături de doamnele profesoare Narcisa Știucă şi Ioana-Ruxandra Fruntelată. De aceea, consider că oricât de capabil şi de matur s-ar simţi un tânăr cercetător la începutul carierei (de obicei în anii studenţiei), îl putem asocia cu un copil care învaţă să păşească şi doar atunci când capătă o experienţă şi adună mai multe informaţii îl putem asocia cu copilul care fuge fără să mai aibă nevoie de sprijin.

Poziţia mea în „terenul” de la Starchiojd a fost atât de insider cât şi de outsider, fiecare situaţie implicând, în unele situaţii, avantaje şi dezavantaje. Dezavantajele insider-ului pot fi legate de neputinţa lui, la un moment dat, de a se desprinde de mediul în care s-a născut şi format ca individ, de a se distanţa de propria identitate culturală. Tocmai din această cauză, cel care face cercetare „acasă” se poate confrunta cu incapacitatea de a vedea partea ştiinţifică a anumitor teme. De asemenea etnologul poate fi marcat de o subiectivitate pe care o deţine involuntar şi uneori poate fi pus în postura de a schimba rolul său de cercetător cu acela de localnic. În ancheta noastră ne-am străduit să păstrăm o viziune cât mai obiectivă asupra satului. Există, în locurile în care se desfăşoară o cercetare de teren „călăuze” ale cercetătorilor, care sunt fie cadre didactice, fie funcţionari ai primăriei sau ai altor instituţii din localitate. Câteodatată aceste persoane de contact încearcă să conducă cercetarea într-o anumită direcție, dorind să pună într-o lumină favorabilă anumite elemente și să evite altele. Cu toate acestea, considerăm că este foarte important să existe o călăuză care cunoaşte localnicii, satul şi care la rândul ei, este cunoscută, apreciată, respectată. Subliniem acest lucru deoarece încă există, în unele sate, o anumită rezervă față de celălalt, de străin, o reacţie de respingere a ceea ce vine din afară, iar un mijlocitor contribuie ca cercetarea să se desfăşoare în bune condiţii. Ȋn situaţia cercetării noastre de scurtă durată şi care a impus tipărirea rapidă a rezultatelor, un om al locului este un ajutor foarte important. Insiderul (în cazul nostru chiar cercetătorul), cunoscător a ceea ce urmează să se întâmple, poate uşura munca de teren, stabilind din timp contactele cu subiecţii şi introducând echipa mult mai uşor în „inima” satului. Nu putem să nu recunoaștem că la Starchiojd mulţi oameni sunt retraşi şi uneori cu greu se poate lega o discuţie cu cineva. Poate că această prudență a sătenilor se datorează faptului că localitatea a avut în trecut statutul de sat grăniceresc. Respingerea străinilor este totodată şi un rezultat a ceea ce se promovează în mass-media aproape la fiecare buletin de știri (tâlhării, furturi), dar şi a persoanelor necunoscute care vin ocazional în sat pentru a cere ajutor financiar sau pentru a face oferte de vânzare a unor produse. Putem da un exemplu petrecut pe teren din anul 2011, când am mers la una dintre ultimele două ţesătoare din sat care mai aveau războiul instalat. După ce am făcut interviuri, poze etc., i-am mulţumit persoanei respective pentru amabilitate. Răspunsul ei a fost următorul: „Te-am primit, mamă, pentru că te cunosc. Străinu’ vine, vede ce ai în casă şi noaptea vine şi-ţi dă in cap.” Am observat în acel moment cât de important este să fii cunoscut, cât de puţin, în comunitatea în care se desfăşoară cercetarea. Prezenţa unui om al locului face ca legătura dintre cercetători şi interlocutori să se coaguleze şi de ce nu, la un moment dat, cercetătorii să fie integraţi în comunitate. Astfel de legături se încheagă în mai toate comunităţile în care se fac cercetări. Cunoscând localitatea şi valorile materiale şi imateriale pe care le deţine, am încercat să urmărim în profunzime subiectele de interes, revenind și după terminarea cercetării la câțiva informatori pentru a clarifica sau completa informații.

Momentul în care am realizat cu adevărat cât de important este ca în echipa de cercetare să existe un specialist-localnic a fost atunci când am editat primul volum. Din cauza faptului că echipa a stat puţin pe teren şi nu a reuşit să cunoască bine comunitatea, au existat probleme de înţelegere a unor termeni care, fără intervenţia unui cunoscător din sat, s-ar fi publicat greşit. De exemplu, la glosarul de termeni, una dintre colegele noastre a notat „lăptăreasă – femeie care vinde lapte”, iar persoanele chestionate s-au referit la obiectul din lut, oala în care se punea laptele la prins, denumită „lăptăreasă”.

Dacă am consulta vechile monografii şi în general, cărţile care se scriu despre o anumită comunitate, am constata cât de variate sunt temele care pot fi abordate. Există o mobilitate determinată de o serie de factori în ceea ce priveşte tematica. Despre această „tactică” putem să vorbim în cazul terenurilor actuale, în care se studiază migraţia, influenţele asupra stilului de trai

pe care le au deplasările în străinătate ș.a.m.d. De obicei, plănuim din timp ceea ce trebuie să cuprindă cercetarea în funcţie de potenţialul cultural local, însă observăm că satul oferă teme la care nu ne putem gândi în avans. Ȋntâlnirea unor interlocutori care deţin anumite informaţii sau sunt specializaţi într-un anumit meşteşug nereprezentativ pentru zonă, dar care înfățișează o realitate contemporană, poate să modifice într-un fel planul de cercetare deja stabilit. De exemplu, în satul Valea Anei am întâlnit o bătrână care încondeia ouă, singura din sat, dar la a patra generaţie din familia ei.

O temă mai nouă sau diferită de ce ceea ce întâlnim într-o monografie generală, cu titlul „Pământul, subiect politic”, a fost tratată de colegul nostru Andrei Chivereanu. Ȋn primă instanţă tindem să credem că acest subiect nu are o legătură cu etnologia, cu satul românesc, însă doar dacă ne gândim la împroprietărire, la confiscarea pământului cu forţa, la reîmproprietărirea de după 1989, vedem anumite modificări sau simplificări la nivelul practicilor rituale legate de calendarul agricol şi multe alte aspecte pe care comunităţile rurale le-au trăit.

Ȋn mare parte, am folosit ca metode de culegere: interviul, observaţia directă şi participativă, povestea vieţii, conversația. Ne-au fost de ajutor martori vizuali precum: fotografii, caiete de memorii, jurnale de front, acte dotale, filme de la înmormântări şi nunţi. Culegerile din Starchiojd au fost „suplimentate” cu informaţiile culese de mine (Cristian Mușa) în decursul vremii.

După primul teren din anul 2013, cercetarea a continuat şi în anul 2014, iar în urma celor două campanii au rezultat două cărţi publicate sub egida Centrului Județean de Cultură Prahova (vezi nota 8). Deşi relaționate într-un grad mai mare sau mai mic, am încercat să delimităm cumva partea materială de cea imaterială a culturii populare chiojdene. Ȋn primul volum am avut în vedere locuirea, ocupaţiile şi meşteşugurile tradiţionale, încercând să zugrăvim un chip al vechilor şi noilor activități şi care a fost evoluţia lor de-a lungul celor şase sute de ani de la prima atestare documentară. Pentru acest volum, pe lângă mărturiile oamenilor, ne-au fost de ajutor clădirile, organizarea gospodăriilor, a parcelelor de teren pe care am avut ocazia să le vedem. Am analizat tipul de locuire aşa cum s-a impus datorită condiţiilor geografice, demografice, istorice etc., atât în satul de vatră cât şi la locuinţele sezoniere (odăi), construite pe terenurile îndepărtate din afara satului. Ca ocupaţii principale, le-am întâlnit tot pe cele menţionate şi în alte documente referitoare la zonă. Creşterea animalelor apare ca ocupaţie principală a chiojdenilor şi în prezent, chiar dacă gradul de migrare la muncă în străinătate şi la serviciu în ţară este foarte ridicat. Această ocupaţie a dezvoltat o adevărată cultură a fânului[1] şi un calendar specific cu sărbători ce ţineau de o rânduială a cositului şi strânsului nutreţului. De asemenea, agricultura de subzistenţă practicată aici este foarte strâns legată de creşterea animalelor. Poziţia geografică, solul relativ bogat şi stabil au favorizat dezvoltarea pomiculturii, zona fiind bine cunoscută pentru ţuica de prune obţinută din soiuri specifice acestor meleaguri.

Ne-am îndreptat atenţia şi asupra ţesăturilor din localitate, observând o gamă diversă de textile cu variate denumiri în funcţie de tehnica de lucru şi funcţionalitate. Am încercat să obţinem cât mai multe informaţii despre modul de lucru, timpul fast/nefast în care se puteau prelucra fibrele textile, sancţiunile aplicate de unele fiinţe mitologice în cazul nerespectării „zilelor oprite” etc. De asemenea, în capitolul despre meşteşuguri am încercat să adunăm cât mai mult material despre tehnica de lucru, timpul potrivit în care se putea achiziţiona lemn de construcţie, metodele de obţinere a „florăriei” – frumoasele traforuri în lemn pe care încă le mai putem vedea pe la stâlpii sau streşinile caselor vechi şi nu numai.

Am trecut în revistă şi informaţii despre cojocărit şi fierărit şi soarta pe care aceste îndeletniciri le-au avut odată cu apariţia în târg a unor piese gata făcute. Trecând prin toate acestea, am încercat să facem o „fotografie” care să cuprindă aspecte din trecut, dar ne-am raportat mai ales la prezent. Ceea ce mai este reprezentativ, viu şi respectat de comunitate ne-a interesat în mod deosebit. Pentru fiecare temă propusă, am ataşat fotografii obţinute din arhivele interlocutorilor sau de echipa de cercetare. Am considerat important să ataşăm şi un glosar de termeni şi lista cu persoanele cu care am stat de vorbă. Acest gest a fost foarte important pentru comunitate, care a perceput astfel cartea ca pe un fel de „buletin de identitate” în care se regăsesc atât datele personale ale membrilor săi, cât şi modelul cultural după care aceștia încă îşi duc traiul.

Volumul cuprinde şi legenda de întemeiere a cătunului Ceauşi, precum şi legenda cucului şi a prigorei culese „din gura poporului”, deci încă vii în memoria localnicilor. De asemenea, am considerat că este necesar să punctăm şi aspecte ale alimentaţiei tradiţionale locale, de aceea am anexat câteva reţete din gama produselor lactate şi diferite metode de conservare a fructelor, în special a prunelor.

Cel de-al doilea volum a venit ca o completare a ceea ce am scris în primul. Acesta a fost dedicat sărbătorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor locale şi oferă o imagine a repertoriului poetic, muzical şi coreic local. Am dorit să adunăm laolaltă informaţii despre riturile de trecere: la naştere, căsătorie, înmormântare printr-un proces de comparare ieri-azi şi de trecere prin mai multe paliere temporale, uneori interlocutorul făcând acest lucru din proprie iniţativă, ca un tâmplar care priveşte copacul de la rădăcină până la coroană, care îi cântăreşte evoluţia, înainte de a-l tăia pentru a fi prelucrat.

Practicile magice de luare a manei, de „stricare a animalelor” și de vrăjire sunt încă vii în colectivitate, investigarea desfășurându-se puţin mai dificil din acest motiv, cerând reveniri pe teren. Tocmai de aceea, colegul nostru care s-a ocupat de subiectul practicilor magice a optat pentru „mascarea” numelor interlocutorilor lui, pe care nu i-a fost tocmai uşor să-i convingă să vorbească despre astfel de lucruri.

Ȋn capitolul care mi-a revenit, „Spiritul comunitar la Starchiojd. Manifestări şi expresii folclorice din viaţa comunei”, am considerat ca înainte de a expune situaţia repertoriului local (pe care am început să-l culeg încă din anii de liceu, în primul rând notând ceea ce trăiam ca locuitor al satului amintit) să zugrăvesc o imagine spirituală a consătenilor, să-i prezint aşa cum sunt ei şi cum îi vedeam ca fiu al satului. Acesta este încă un aspect important pe care un cercetător din afara satului nu ar putea să-l înţeleagă atât de bine, nu ar putea să pătrundă atât de mult în miezul subiectului. Am încercat, aşa cum am menţionat şi în articol, să le făuresc un chip prin raportarea la năravurile, reacţiile lor în momente de cumpănă, porecle, relațiile cu ceilalți. Ȋn această comparaţie am pornit de la un individ ajungând în mod gradat la întreaga colectivitate. Comparaţiile sunt făcute în general atât între oameni cât şi între uliţele, satele, parohiile, cimitirele aceleiaşi comune, aşa cum le percep localnicii.

Intervenţia unui etnomuzicolog a fost importantă întocmai ca abordarea celorlalte teme, mai ales că încă din anii ’50 zona a prezentat interes pentru etnomuzicologi datorită repertoriului bogat în cântece bătrâneşti înregistrate aici, tema principală fiind asuprirea ţăranilor de boierii veniţi pe aceste meleaguri. Un studiu amănunţit despre cântecul propriu-zis a fost realizat de cercetători ai Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, în anul 1957, cu privire la repertoriul muzical din actuala comună Bătrâni, până în anii 2000 sat al comunei Starchiojd. Studiul din volumul nostru expune situaţia actuală a repertoriului muzical ocazional şi neocazional, prezentând un inventar a ceea ce a mai rămas în comparaţie cu menţiunile din trecut. Studiul cuprinde şi transcrieri muzicale şi literare ale unor colinde deja ieşite din repertoriul activ, ceea ce poate face ca acestea să reintre în repertoriu.

Ȋn localitate sunt invocate două personalităţi cunoscute ca reprezentante, cumva „responsabile” de păstrarea, conservarea şi valorificarea folclorului local. Este vorba despre poeta populară Lica Diaconu („Mama Lica”) şi învăţătoarea Elisabeta (Lucica) Gârbea. Din amintirile interlocutorilor, ale familiilor lor şi aşa cum le-am cunoscut, am încercat să oferim câteva date biografice care să redea viaţa şi activitatea lor.

La finalul volumului am dorit să întocmim un glosar de termeni şi o colecţie de proverbe şi zicători (aproximativ 500), care nu au fost culese în timpul celor două perioade de cercetare şi despre care trebuie să meţionăm că încă reprezintă o realitate (cu excepţia unui număr de 50 de proverbe pe care le-am găsit scrise în caietele Mamei Lica). De asemenea, am adăugat texte rituale şi ceremoniale atât culese cât şi extrase din diferite notiţe ale interlocutorilor noştri şi creaţii proprii ale Mamei Lica.

Acţiunea noastră a reprezentat un impuls pentru localităţile învecinate care au simţit nevoia de afirmare a identităţii şi de inventariere a valorilor culturale. Observăm din ce în ce mai mult o dorinţă din interior de autocunoaştere şi afirmare culturală.

Lansarea celor două volume în cadrul unor evenimente care au avut loc în inima comunităţii, a reprezentat semnarea unui act de identitate locală pe care întreaga comunitate îl ţine la loc de cinste. Imprimarea numelor lor în aceste volume i-a făcut să creadă că sunt o piatră importantă la temelia clădirii propriei fiinţe şi că prin păstrarea şi transmiterea a ceea ce este al lor, sunt mai bogaţi spiritual, mai „oameni între oameni”.

Ȋn încheiere, confirmăm actualitatea afirmațiilor lui Mihai Pop în legătură cu modificarea folclorului. El există, vieţuieşte în evenimentele comunitare semnificative, reflectă realitatea, se unduieşte în funcţie de nevoile și dorinţele creatorilor şi purtătorilor lui.

BIBLIOGRAFIE

CarpPaula, 1957, „Câteva cântece de ieri şi de azi din comuna Bătrâni”, în Revista de folclor, anul II, nr. 1-2, Bucureşti, pp. 7-64.
ChivereanuAndrei, 2014, „Pământul, subiect politic”, în Ioana-Ruxandra Fruntelată și Crisitan Mușa (coord.), Starchiojd. Moștenirea culturală (Partea întâi). Locuire, ocupații, meșteșuguri, Ploiești: Libertas, pp. 102-105.
ChivereanuAndrei, 2015, „Arta încondeierii – filă de jurnal”, în Ioana-Ruxandra Fruntelată și Cristian Mușa (coord.) Starchiojd. Moștenirea culturală (Partea a doua). Sărbători,obiceiuri, repertoriu folcloric, tradiţii locale reprezentative, Ploiești: Mythos, pp. 198-199.
Florescu-PânteceStelian I., 1992, Starchiojd, sat de moşneni în acte, studii şi mărturii, Ploieşti: Pacific.
FruntelatăIoana-Ruxandra și Cristina Gherghe, 2014, „Embleme ale unei vechi culturi de plai”, în Ioana-Ruxandra Fruntelată și Crisitan Mușa (coord.), Starchiojd. Moștenirea culturală (Partea întâi). Locuire, ocupații, meșteșuguri, Ploiești: Libertas, pp. 7-41.
MușaCristian, 2015, „Spiritul comunitar la Starchiojd. Manifestări şi expresii folclorice din viaţa comunei”, în Ioana-Ruxandra Fruntelată și Cristian Mușa (coord.) Starchiojd. Moștenirea culturală (Partea a doua). Sărbători, obiceiuri, repertoriu folcloric, tradiţii locale reprezentative, Ploiești: Mythos, pp. 143-170.
PopMihai, 1967, Ȋndreptar pentru culegerea folclorului, Bucureşti: Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Casa Centrală a Creaţiei Populare.
RădulescuNicolae, 1964, „Creaţia de cântece noi a unei artiste populare: Gheorghiţa Ristea”, în Revista de etnografie şi folclor, tomul 9, nr. 4-5, Bucureşti, pp. 335-385.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.