„La dolce vita” și orașul care cântă, dansează și moare!

Dacă regizorul italian Antonioni propunea în „Eclipsa” o viziune sumbră asupra istoriei prin „vidarea” spatiilor (toposul ales e „nicăieri” și niciunde”) și aducerea în prim-plan a temei alienării personajelor, în special prin finalul unic, în „La dolce vita” lui Fellini tema este reiterată magistral, dar sub forma spectacolului, a grandorii Marelui Oraș, plin de viață, de rumoare, de vuiet, dar inevitabil, decadent. În „Eclipsa” exista o singură scenă în care se simte realismul vieții, mă refer la momentul de la Bursa, în timp ce în „La dolce vita” totul abundă în strălucire, orașul Roma fiind exemplar radiografiat sub aspectul caracterelor care îl populează. În „La dolce vita”, Fellini este profund umanist, asumându-și parcă, prin toate personajele-reflector, ideile, gândurile și trăirile, și păstrând veridicitatea oamenilor și locurilor. Titlul însuși este sugestiv și vine ca argument și post-argument pentru acțiunea filmului, îmbinare de neorealism și document cinematografic. Nu întâmplător termenul de „paparazzo” (sg.) a fost împrumutat și a devenit element de identificare pentru o categorie de jurnaliști fotografi comerciali.

Înainte de a trece la o părere despre ce înseamnă pentru mine filmul lui Fellini, trebuie remarcat că exista o legătură nu numai sub aspect ideatic între „La dolce vita” și „Eclipsa”, repet formele de exprimare diferind între auster și lux, ci concret, ca și cum nimic din ce se întâmplă în „Eclipsa” nu ar trebui ignorat cu acțiunea din „La dolce vita”. De pildă, în afară de opțiunea fiecăruia dintre cei doi regizori pentru un protagonist, Monica Vitti în cazul „Eclipsei”, respectiv Marcelo Matroiani pentru „La dolce vita”, există în ambele filme o scenă-liant: în „Eclipsă” avem momentul scoaterii din apă a mașinii furate de către cetățeanul turmentat, pe care era inscripționat orașul Roma, iar în „La dolce vita” se insista asupra ideii de spectacol media (ceea ce trăim acum), în celebra scenă a falsului miracol, la care asistă mulțimea din Cetatea eternă. În „La dolce vita” mizanscena este impecabilă, începând de la jocul actorilor, continuând cu reperele geografice de timp, loc și spatiu (Roma din prezentul imediat, în timpul nopții) și culminând cu actul de revoltă și sacrificiu al intelectualului aristocrat.

Poate cel mai fermecător și sublim moment din film, adesea citat și plagiat în reclame, este prestația Anitei Ekberg care pășește ca o diva în Fontana di Trevi, o fântână a viselor și a dorințelor, pentru care călătorii de pretutindeni devin sclavi, în schimbul monedelor care se adună din străfunduri spre suprafața apei. Anita Ekberg este o zeiță, subjugă pe oricine se uită la ea, asemeni sirenelor din vechea Elada, inclusiv pe noi, spectatorii ei, aruncându-ne din rațional în irațional, din zări în ape (fântână), din idei în plăceri (hedonism). Voluptatea Anitei pe peliculă este inegalabilă, mai presus chiar de o Rita Hayworth din anii ’40, și un plus de frumusețe și angajament de actriță laolaltă, în comparație cu frumusețea impecabilă și parcă prea nesusținută actoricesc a lui Marylin Monroe.

„La dolce vita” este fără îndoială idee și mesaj. Imaginea grandorii și luxului capătă accente dramatice o dată cu petrecerea aristocraților și a bacantelor orgiastice din final la care participa personajul nostru împreună cu noi. Găsesc că Fellini, la fel ca Bunuel în „Îngerul exterminator”, face din filmul său un șir de acumulări care au drept efect ultim viciile, demascarea aparentelor, miciimea oamenilor. Soluția regizorală și de scenariu: o petrecere, o orgie în care există un joc al măștilor, ulterior moartea „nebunului” înțelept, a vizionarului, a conștientului. Arta lui Fellini rezidă în faptul că nu își construiește personajul principal, nu îl idealizează, punând accentul pe mediul în care el trăiește, cu luxul și vanitățile care plac și dezgusta în cele din urma.

În final, merită remarcat că, în comparație cu „Eclipsa” lui Antonioni, „La dolce vita” nu are o structură la fel de unitară până la capăt, poate și din cauza temelor multiple pe care ni le propune Fellini. Totuși, filmul nu pierde din calitate, dimpotrivă, tocmai pentru că prezintă felii de viață care se circumscriu unei idei exprimate încă din antichitate de oratorul Cicero, „o tempora, o mores„, prezentă în titlul filmului: (Oh!) La dolce vita (!).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *