Eroul mitic

Autor: Gabriel Iancu

  1. Considerente privind mitul.

Pentru a aborda tema propusă trebuie să precizăm întâi semnificația mitului.

Cuvîntul originar din elină pentru mit însemna cuvântare, discurs, apoi capătă de la Homer sensul de fabulă sau povestire fantastică iar Plutarh îl definește ca fiind un caracter fabulos al unui lucru. În înțelesul modern mitul este tradus prin poveste fantastică.[1]

            Cuvântul mit (mythos) apare în Teogonia lui Hesiod și e desemnat de traducători fie ca și „cuvinte rostite de zeițe”, fie ca „povestire fantastică” sau „poveste despre începuturi[2].

Marele sociolog francez, Emile Durkheim a enunțat în 1912 conceptul că înțelegerea omului contemporan se poate face doar dacă ne „transportăm înapoi, la începuturile noastre istorice”.[3]

Potrivit filosofului Nicolai Berdiaev, „istoria este mit”[4] și aceasta datorită faptului că istoria nu este un dat empiric, adică istoria nu este ceva fix ce se structurează pe baza unor experiențe umane. Dimpotrivă, experiențele umane sunt trecute prin filtrele aspirațiilor lăuntrice care astfel devin noi realități. În memoria populară, întâmplările care au avut loc în trecut devin povești care trec dincolo de realitățile exterioare imediate și devin idealuri care rămân în memoria colectivității. Shelling afirmă că “mitologia este istoria primară a omului[5] iar Claude Levi-Strauss susține că substanța mitului nu se găsește nici în stil, nici în modalitatea de narațiune, nici în sintaxă, ci în istoria care este povestită sau redată.

Orice epocă este generatoare de mituri și nu se poate concepe o istorie exclusiv obiectuală, adică istoria nu poate fi exclusiv obiect exterior de studiu, ci subiectul istoric, adică individul participant la istorie, trebuie să fie legat în mod tainic cu obiectul istoriei. Această legătură este generatoare de mituri, altfel spus, istoria trebuie să genereze o înțelegere interioară, un act prin care obiectul și subiectul istoric devin adiacente, adică trecutul istoric este transformat în înțelesuri individuale. Dacă această legătură, numită “istoricitate” nu există, istoria nu poate fi înțeleasă[6].

În lumea veche, mitologia avea rolul pe care îl are știința astăzi. Abordarea mitologică considera că funcția e un efect al scopului. Astfel, zeii aveau scopurile lor și faptele lor erau cauza a ceea ce oamenii experimentau. Tot așa, personajele din marile epopei eroice grecești sunt reprezentarea supranaturalului în concepția populară, care determină anumite efecte în lumea oamenilor, prin care putem înțelege o parte din dezvoltarea societății umane și din istoria mentalităților, deoarece “mitologia este o fereastră spre cultura unui popor”.[7] Mitologia transmite concepția despre lume și viață a unui popor, de exemplu Vechiul Testament a avut pentru Israelul antic funcția pe care mitologia a avut-o pentru alte culturi.[8] De altfel, pentru Durkheim, o parte importantă a sociologiei constă în chiar înțelegerea mitului, care explică astfel o realitate prezentă care ne influențează faptele și modul de gândire prin descoperirea modului cum a ajuns la noi această realitate.[9] Astfel, mitul este definit de sociologie ca o poveste tradițională importantă pentru societate, cu precizarea lui Durkheim că cu cât un grup etnic e mai simplu și are o cultură și mituri mai simple, cu atât e mai aproape de grupul originar, acest enunț devenind parte din Teoria generală a Etnografiei.[10]

Antropologic, mitul se definește ca o justificare sau legitimare a unui ritual, unde ritualul constă în gesturi iar mitul în exprimarea orală a gesturilor ce compun ritualul. Aceasta s-a transpus din punct de vedere lingvistic în forma orală liberă a mitului.

În sfârșit, înțelesul psihologic al mitului este dat de definirea acestuia ca o comunicare a credințelor, unde apar puteri, spirite, zei, demoni, legi, idealuri sau alte aspecte care prezentau interes pentru om, fie că îl puteau ajuta, fiind măreț și care merită să fie iubit, fie că prezentau un pericol pentru el.

 

  1. Mitul și călătoria inițiatică.

Miturile se întâlnesc în lumea sumero-akkadiană, în literatura egipteană și în literatura elină, unde avem mituri cosmogonice și eroice (Teogonia lui Hesiod), imnuri (Hesiod și Homer) și epopeea eroică, în care avem Ciclul Troian cu Iliada și Odissea.

Dacă în miturile cosmogonice găsim povești despre natură și începuturile lumii, în mitul istoric găsim date cu caracter istoric. Istoricul Alex Ștefănescu prezintă legătura dintre ele astfel: “Ca structură externă, mitul istoric provine sau este legat indisolubil de mitul cosmogonic, care este povestea despre apariția Universului și a zeilor săi[11]

Odiseea este povestea eroului mitic Ulisse, regele Itachăi care, după un război de zece ani dintre ahei și troieni, câștigat de primii cu ajutorul faimosului cal troian, se întoarce acasă în Ithaca. Drumul este extrem de dificil și presărat cu multe greutăți, capcane și încercări. Ulisse trece prin douăsprezece probe sau obstacole pe care reușește să le depășească pentru a se întoarce în Ithaca unde soția sa Penelopa făcea față cu greu asaltului pețitorilor care voiau să ia locul regelui. Ea a promis că va alege pe unul din ei după ce va termina de țesut o pânză, la care încetinea lucrul în speranța revenirii lui Ulisse. De fapt, poemul epic abordează și o temă foarte vastă, prezentă în literatură, în special în basme și legende, dar nu numai, după cum vom vedea, și anume tema călătoriei inițiatice.

Potrivit lui Pavel Zecheru, călătoria inițiatică este bine ancorată în mit și reprezintă de fapt călătoria intelectului către adâncul Sinelui[12]. Călătorul pornește cu un scop precis la drum și speră că la capătul drumului va găsi fericirea, care constă fie într-o comoară, în nemurire, în persoana iubită sau în adevărul fundamental. În cele din urmă sfârșitul călătoriei este altul decât cel preconizat de călător, drumul în sine fiind însă presărat cu pericole, încercări, ispite, lupte și suferințe care șlefuiesc caracterul pelerinului, îi modelează concepția despre lume și viață, acel weltanschaung care îl va ajuta să găsească în el însuși pacea, împlinirea sau nemurirea. Astfel, călătoria este doar un mijloc prin care se realizează cunoașterea lăuntrică atât de necesară progresului spiritual și adevărata inițiere care constă în eliberarea de egoism, mândrie sau lăcomia de avere.

Mitul călătoriei inițiatice este întâlnit și în literatura biblică, cu nuanțele de rigoare.

Avraam, marele întemeietor al neamului evreiesc și al religiei iudaice, a fost chemat de Dumnezeu la o astfel de călăorie care trebuia să aibă la capătul ei “Țara unde curge lapte și miere”. După o călătorie lungă și plină de primejdii, de privațiuni și evenimente dramatice, cum ar fi aventura din Egipt când a prezentat-o pe soția sa drept sora lui de teama egiptenilor, despărțirea de nepotul său Lot, nimicirea Sodomei și Gomorei și disponibilitatea de a-și sacrifica propriul fiu ca jertfă, Avraam moare fără să intre în posesia Tărâmului Făgăduinței, în schimb el își regăsește Sinele și adevărata sa vocație, aceea de a fi “tatăl multor neamuri” și “părintele tuturor credincioșilor”.

Avem cazul lui Iosif, fiul lui Iacov, care pornește fără voie într-o călătorie grea, presărată cu multe necazuri, este vândut de frații săi ca sclav, ajunge în închisoare, dar la sfârșitul căreia își găsește sensul și adevărata chemare, aceea de salvator al neamului său, pe care îl adăpostește în Egipt, în vremea foametei. Deși ajuns în culmea puterii pământești, o putere pe care nu și-a dorit-o, nici Iosif nu vede Pământul Făgăduinței, abia oasele lui vor fi duse acolo de urmașii săi.

Interesantă este permanenta prezență a unui tată care-și iubește fiul pe care îl conduce pe acest drum mai mult decât pe ceilalți. Avraam îl iubește nespus pe Isaac, spre deosebire de celălat fiu, Ismael, iar Iacov îl iubește mai mult pe Iosif decât pe ceilalți fii ai săi și tatăl din pilda Mântuitorului îl iubește mai mult pe Fiul risipitor decât pe fratele mai mare.

Și în Odissea avem această paradigmă a tatălui și a soțului, cu diferența majoră că aici tatăl este cel care se întoarce acasă la fiul său Telemac și la soția sa Penelope. Dacă tatăl din aceste întâmplări îl simbolizează pe Dumnezeu, care în cele din urmă dorește ca fiecare să putem moșteni comoara Împărăției Sale și să redescoperim Lumina din Străfundul ființei noastre, lumină care s-a stins datorită alipirii noastre egoiste de lume și din cauza neputinței de a ne recăpăta statutul de străini și călători pe cărările vieții, în căutarea Paradisului pierdut, Ulisse este mai degrabă un erou care are o relație oscilantă cu zeii, se luptă cu voința zeilor și încearcă să o depășească și să o biruie, să-și depășească condiția și limitele cunoașterii, fiind mai degrabă asociat cu ateismul. El are o seamă de calități care îl fac remarcabil, curaj, voință, o curiozitate foarte pronunțată, ingeniozitate, viclenie chiar (când s-a prefăcut cerșetor la întoarcerea în Itaca).

Întâlnim în Odissea o gamă bogată de mituri și simboluri, sugerând lupta dintre bine și rău care se dă în viața și în alegerile lui, cum ar fi chiar numele lui Ulisse din care se deduce mitul luptei dintre bine și rău existent în toate religiile lumii. Homer leagă numele lui Ulisse de înțelesul “a urî sau cel care urăște” ceea ce arată luptele atât interioare cât și cu oamenii și evenimentele pe care le-a purtat eroul nostru.

Pentru biruința binelui eroul principal trece în călătoria lui inițiatică prin multe probe, fiecare încercare are rolul de a forma strălucitoare trăsături de caracter cum ar fi răbdarea, iuțeala, atenția, încordarea voinței, îndemânarea, rezistența la tentații sau înfrânarea. Astfel, se luptă cu Poseidon, rezistă tentației din cântecul sirenelor fiind legat de catarg, face față vrăjitoarei Circe care își transforma bărbații în porci, ca un simbol al omului aflat sub dominația patimilor josnice.

În Odissea găsim și mitul oracolului sau al profeției, prevăzând încercările prin care avea să treacă și ajutând la depășirea lor, cum ar fi sfatul Atenei dat Penelopei să organizeze concursul cu arcul cu nobilii Proci care îl urau pe Ulisse. Sfârșitul epopeii trimite la mitul că luptătorul pentru cauza binelui va ieși biruitor din toate încercările vieții.

 

Othello, ca și Odissea, ne prezintă un tip de erou, un om vertical, hotărât și cu virtuți deosebite, care îl fac să fie urât asemenea lui Ulisse. Othello este un general, un om de onoare, cinstit, correct, purtător al unei aure de eroism și devotament.[13] Othello se îndrăgostește de farmecul Desdemonei cu care se căsătorește și este urât de Rodrigo care o iubește pe Desdemona, precum și de perfidul Iago, deoarece Othello l-a pus locotenent pe Cassio în locul lui Iago. Acesta din urmă se hotărăște să-l ajute pe Rodrigo să scape de Othello prin intrigi și viclenie. Iago seamănă neîncrederea asemenea unui șarpe, atât între tatăl Desdemonei și Othello, cât și între Othello și Cassio și chiar Desdemona, pe care o bănuie de infidelitate.

În ciuda calităților sale remarcabile, Othello este naiv și necunoscător al naturii umane, al nestatorniciei și vicleniei omului și se lasă biruit de gelozie și dorința de răzbunare, spre deosebire de Ulisse care arată un autocontrol remarcabil, o bună stăpânire a artei disimulării și își pregătește cu luciditate răzbunarea.

Odissea, ca și Othello, descriu de fapt un destin în care ne putem regăsi fiecare dintre noi, motiv pentru care au în centru eroul. De altfel, “mitul este o expresie a destinului”[14]. Biografia eroilor dă lumii un înțeles și ordonează istoria, se înțeleg mai bine erorile și cauzele lor. Eroii devin arhetipuri, adică simboluri și imagini ale unor idealuri pentru care merită să lupți. În relatările biblice Iosif este un arhetip al Mântuitorului Hristos, care și El a fost vândut de frații Săi și a devenit Salvatorul lor, Fiul risipitor este imaginea celui care se întoarce la Dumnezeu și este și el un erou în felul lui, erou care se biruie pe sine. În pilda Fiului risipitor ni se spune că acesta “și-a venit în fire” când s-a hotărât să se întoarcă la tatăl lui, reușind să biruie mândria, rușinea, egoismul, trădarea. În Odissea putem spune că regăsim răsturnată pilda fiului risipitor, deoarece aici Ulisse trebuie să se împace cu Telemac și tatăl este cel care se întoarce acasă din peregrinările lui. Ulisse este prototipul omului hotărât să-și atingă țelul, dornic de libertate, atașat familiei și regatului său iar Othello este modelul omului orbit de patimile sale (gelozia și dorința de răzbunare) care îi întunecă judecata și îi umbresc celelalte virtuți.

Dacă Ulisse reușește să-și salveze familia, demontând complotul împotriva sa, Othello alege să o omoare pe Desdemona pentru a prelungi apoi această dragoste în veșnicie și își pune și el capăt zilelor.

 

Mitul eroului se găsește în toate culturile, el este strămoșul comun care a luptat și a biruit, începând de la eroul triburilor arhaice până la eroii națiunilor moderne, de la eroul care se ducea la vânătoare și asigura continuitatea tribului, până la luptătorul contra nedreptăților sau al invadatorilor, cum este Ioana d’Arc sau figurile de haiduci care apărau pe cei defavorizați și reparau nedreptățile.

Eroii cel mai adesea mor sau acțiunile lor sunt neînțelese de contemporanii lor. Mitul potopului arată că Noe nu a fost înțeles de cei din vremea lui iar în accepțiunea contemporanilor misiunea lui Hristos a eșuat. Și fiul de împărat din Harap Alb a fost neînțeles o vreme și contestat, pentru ca apoi justețea acțiunilor sale să fie clare pentru toți. Aici avem de-a face și cu antieroul, personajul negativ, care pune de fapt în lumină eroul. Atât Spânul, cât și Iuda sau fratele mai mare al fiului risipitor ori frații lui Iosif sunt antieroii care justifică existența eroului și o fac chiar necesară, imprimând-o în conștiința posterității. Prin juxtapunere, eroul strălucește mai tare.

În societatea modernă, dezvoltarea tehnologică pe de o parte și apariția liberalismului în interpretarea textelor vechi și mai ales a celor sacre, au dus la critica istoriei și la eliminarea tradiției și a miturilor din istorie și cultură. Tradiția este înțeleasă ca „acțiunea de a transmite pe o perioadă foarte lungă de timp a unor doctrine, mituri, legende sau obiceiuri care dau continuitate unui curent cultural de-a lungul secolelor. Din punct de vedere al credințelor și religiei, tradiția reprezintă transmiterea principiilor ordinii universale și se aplică doar la ceea ce rămâne neschimbat, așa cum era la origine.[15]Alterarea sensului inițial duce la asocierea tradiției cu folclorul, ceea ce este fals, folclorul fiind doar aspectul rezidual al tradiției.

Miturile alcătuiesc mitologia uni popor și sunt cele care conservă valorile unui popor și fixează memoria internă a colectivității. În memoria poporului, “mitul este povestea unei întâmplări petrecute în trecut și care transcende limitele faptice obiective exterioare spre o facticitate ideală, subiectiv-obiectivă și care se fixează în memoria colectivității[16].

Tradiția istorică este tocmai acea memorie istorică lăuntrică ce leagă destinul spiritual al omului și destinul spiritual al istoriei prin semnificații de adâncime. Orice epocă istorică mare este generatoare de mituri. În acest sens Odissea îndeplinește și un rol de cunoaștere și comunicare profundă, fiind de fapt rememorare, o memorare individuală și o identificare a ceea ce este în interiorul ființei cu ceea ce a fost cândva în istorie. Deși evenimentele descrise în Odissea par a se petrece într-un timp istoric concret, începutul poveștii războiului Troian fiind plasat la nunta lui Peleus iar cucerirea Troiei pe la anul 1888 î.Hr, putem spune că povestea Războiului Troian se întinde pe milenii și își are originea în Cosmogonie, începând cu înlănțuirea lui Prometeu în Caucaz. Iată de ce în mitologie acțiunea se petrece într-un timp mitic, imemorial, valorile transmise fiind atemporale și valabile peste generații. Acest timp mitic este sugerat și de acțiunea de implicare a zeilor, cum ar fi intervenția zeiței Discordiei la planul lui Zeus, sfatul lui Zeus cu Atena sau îndrumarea eroilor de către zei, prin sfatul lui Zeus către Telemac să caute dovezi ale supraviețuirii tatălui său.

De asemenea, spațiul în care se petrece Odissea este unul mitic, împletit cu zona mediteraneeană sau cu zone neprecizate, unde își au locuința ființe fantastice, monștri, canibali, ierburi miraculoase sau invocații magice.

Orice om este o lume, un microcosmos în care se reflectă întreg cosmosul și în care sunt conținute toate epocile istorice ale trecutului, în adâncul sinelui omul putând găsi profunzimea timpurilor (…) straturile tainice din adâncul sinelui.[17] Miturile au un rol foarte important în acest proces de rememorare, deoarece în ele ni se transmite o poveste preluată de memoria colectivă și care ajută reactivarea în adâncul cugetului a acelui strat interior ce are legătură cu adâncul timpului.

Tradiția istorică pe care critica istorică a încercat să o distrugă este calea spre actul rememorării și în ea omul nu apelează la un impuls exterior, străin Sinelui, ci la un fapt interior, tainic, în care el se recunoaște și regăsește pe sine. În basme, cum ar fi în Harap Alb, se ascunde o aluzie, o simbolistică a destinului istoric al poporului român și care este foarte importantă pentru dezvăluirea vieții interioare și care duce la cunoașterea de sine spirituală. Basmul și miturile conținute în el ne ajută să receptăm istoria la nivelul vieții interioare și în acest fel să o reconstruim. Prin împlinirea istoriei în microcosmos se realizează astfel o apropiere intimă între istorie și metafizic, apropiere facilitată adesea de mit, aspecte sugerate de participarea și intervenția zeilor în desfășurarea evenimentelor istorice.

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Baltasiu Radu, Ovidiana Bulumac Ovidiana- Istoria socială. Actualitate și problematică, Universității București, 2017
  2. Berdiaev Nicolae- Sensul istoriei, Ed.Polirom, Iași, 2013
  3. Stoenescu Mihai Alex- Tratat de istoriografie generală, vol. II, Mitul ca izvor al istoriei, Ed RAO,București, 2019
  4. Walton H. John, Matthews H. Victor- Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, Casa Cărții, Oradea, 2016

Publicații

Revista „Limba Română”,-Revistă de știință și cultură, Chișinău, nr.1-3, anul XV, 2005.

[1] Alex Mihai Stoenescu- Tratat de istoriografie generală, vol. II, Mitul ca izvor al istoriei, Ed RAO,București, 2019, p.26

[2] Ibidem, p.27

[3] Ibidem, p.24

[4] Nikolai Berdiaev- Sensul istoriei, Ed.Polirom, Iași, 2013, pag. 23.

[5] Ibidem

[6] Ibidem, p.24

[7] John H. Walton, Victor H. Matthews- Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 30-31

[8] Ibidem, p.31

[9] Emile Durkheim- The Elementary forms of Religious Life, Ed. Oxford University Press, 2008, p3, Apud Alex Mihai Stoenescu-Op. Cit. p.30

[10] Alex Mihai Stoenescu- Op. Cit., p.32

[11] Ibidem, p.116

[12] Pavel Zecheru- Călătoria inițiatică, în revista Tribuna, Cluj, accesată în 22.12.2021

[13] Victor Baranga, în Limba Română- Revistă de știință și cultură, Chișinău, nr.1-3, anul XV, 2005

[14] Ibidem

[15] Ibidem, p. 142

[16] Nicolai Berdiaev- Op. cit., p. 24

[17] Nicolai Berdiaev-Op. Cit., p. 25

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.