Autor: Ioniță Apostolache
Pornind de la etimologia stricto sensu a cuvântului λογος, pentru început descoperim mai multe înțelesuri, uzitate rând pe rând de curentele filosofiei antice: cuvânt, vorbire, relatare, discurs (sensul curent al pluralului λογοι), convorbire, discuție, expunere, teză, argument, rațiune (în sens de argument), raționament, definiție, limbaj, gândire, intelecție, rațiune (în sensul cauzal: „felul în care un lucru conține alte lucruri”), raport și chiar idee. Acest întreg conglomerat de variante logocentrice vizează în perspectiva filosofică două direcții relativ apropiate: rațiunea și limbajul. Aceste două jaloane incipite ale conceptului de „logos ipostatic” sunt integrate progresiv în procesul modern al unei cunoașteri și înțelegeri per se. „Prin aceste interpretări logos-ul grecesc riscă să ne apară ca un amestec deconcentrat de limbaj și rațiune, notează filosoful francez Brice Parain.
Această duplicitate, spune el, are, într-adevăr, de ce să ne uimească. Spiritul nostru modern nu confundă niciodată limbajul cu rațiunea, după cum nu încurcăm cizmarul cu unealta sa. Pentru noi limbajul este instrumentul docil al gândirii (sau rațiunii) și gândirea (sau rațiunea) este cea care ne oferă cunoașterea pe care o avem despre lucruri. Limbajul doar ne explică ideile și sentimentele sau emoțiile. Ceea ce se concepe bine se enunță cu claritate. Așadar, de obicei considerăm cuvintele a fi secundare față de ceea ce semnifică ele, retorica nefiind decât arta persuasiunii și nu a gândirii”. Dar filosofia „Logosului” începea să promită mult mai mult încă din perioada marelui Platon, apropiindu-se tot mai mult de esența Adevărului revelat.
Alături de marele său didascal, Socrate, Platon reușește să revoluționeze întru totul gândirea filosofiei antice. În primul rând, el face o distincție clară între lumea sensibilă și lumea inteligibilă, reușind să-și completeze demersul în plan metafizic prin „întemeierea idealismului și închegarea desăvârșită și definitivă a spiritualismului”. Cel mai important aspect al operei sale este „lupta împotriva politeismului antropomorfic”, pentru care este socotit pe drept cuvânt „primul evanghelist al religiei, ce va distruge un imperiu pentru a clădi o lume, prin concepția sa înaltă despre un singur Dumnezeu, un Dumnezeu bun și milos, întruparea celui mai sublim Bine, la care îi e dat minții să ajungă”. Pe acest culoar se încadrează și latura logocentrică a gândirii sale.
Prezența ideii de „Logos” în operele lui Platon, cu precădere în „Dialogurile” sale, reprezintă primul moment major al unei istorii intelectuale a interiorității. În istorie, mulți comentatori ai operei platonice au văzut ideea de Logos, susținută în unele din operele sale, ca pe o teorie a limbajului sau mai degrabă ca pe o provocare a retoricii sale. Au existat însă și comentarii mai profunde, care au așezat varianta platoniciană a filosofiei logocentrice sub ireversibila variabilă a Nemuririi. În această direcție se socotea că lumea ideilor depășea tradiționala interpretare logică, în care „logosul” era interpretat abstract, și susținea metafizica misterului. Astfel, prin aducerea în câmpul ideilor a conceptului de nemurire, filosoful Yven Bres arată că această lume devine „ambiguă” sau mai precis „misterioasă”. După el, orice idee trebuie să participe „la construcția Logică a Nemuririi”, subsumându-se mai întâi procesului de cunoaștere și perfectându-se prin lucrarea virtuților, ca modalitate de descoperire a tainelor logosului. „Nevoia de αρετη (de virtute), notează Bres, așa cum apare ea formulată în dialogurile anterioare fondării Academiei, nu tinde în mod esențial spre cunoașterea logică a valorilor morale … În felul acesta, Platon nu contestă autenticitatea sentimentului pe care personajele dialogurilor sale îl au despre curaj, cumpătare, evlavie și, prin aceste virtuți particulare, despre virtute în general”.
Ontologia și mistica platoniciană fac din „lumea ideilor” un tărâm al conștiinței de sine. „Logosul” formează deopotrivă macrocosmosul, cât și microcosmosul după tipare eterne înscrise în el însuși, tot el fiind acela care le unește pe amândouă. În mod concret, „logosul” lui Platon se definește prin: „rostire”, „justificare rațională”, „rațiune”, „cuvânt”, „facultate rațională”, „pronunție”. Aceste jaloane converg către marele sens al filosofiei platoniciene, de a lega elementele macro și micro din logica și realitatea cosmosului. Sub această formă, definițiile pe care întâlnim la marele filosof arată diversitatea sensurilor pe care le îmbrățișează filosofia logosului elenistic în perioada antică. Nu pot fi trecute cu vederea aici elemente prefigurative ale prezenței Logosului Înomenit.
Definirea naturii și funcțiilor logosului se manifestă în viziunea lui Platon ca o necesitate pe care o așează în majoritatea Dialogurilor sale. Prin aceasta se arată că filosoful a căutat să le descopere sensul, „în permanență în interiorul său și în afara propriului său discurs”. Aceasta face ca logosul platonician să nu fie neparat căutat într-o teorie a limbajului, căci „dacă limbajul joacă un rol atât de important în cunoaștere, ar trebui să admitem că și cuvintele din care este format și literele care alcătuiesc cuvintele sunt în ele însele elemente ale relației inteligibile. A spune însă că limbajul este format din cuvinte și deține întru el logosul, nu ne ajută prea mult în a înainta cu interpretarea în ceea ce privește definiția logosului lui Platon”.
Vedem, așadar, că Logosul este cel care dă limbajul și nu invers, întrucât „cu ajutorul logosului, raționamentul se înalță până la principiul întregului”. Evoluția logosului în operele lui Platon se poate identifica progresiv. În „Republica”, de pildă, teoria despre cuvânt are un caracter transcendental, fiind înțeles ca rațiune care pune ordine în lumea lucrurilor sensibile.
Se poate spune că, pe măsură ce concepția filosofică platoniciană se maturizează, sensurile „logosului” se „spiritualizează” și, cu cât discursul abordat devine mai greoi, „logosul” capătă valențe abstracte. Aceasta ne face să înțelegem că logosul platonician nu este un simplu instrument al comunicării, ci reprezintă o temă centrală de reflecție, aflată în continuă mișcare la marele filosof. Se folosește cel mai adesea de „ideea principiului regular”, generând diverse variațiuni de sens în conceptualitatea logosului. Pentru el, „logosul nu își găsește o exprimare definită, poate cu o excepție, în Timaios, unde cuvântul este folosit pentru a descrie forța Divină din care a apărut lumea”.
În „Dialoguri” regăsim învecinarea sa cu viziunea lui Socrate asupra problematicii de „recuperare a cunoașterii pierdute”. Este aspectul asupra căruia se oprește părintele Andrew Louth, atunci când îl evocă pe Platon ca fiind veritabilul precursor al tradiției mistice creștine. „Ceea ce se descoperă este etern: nu este nici născut, nici nu moare, nici nu crește, nici nu se micșorează, este liber de orice relativitate în ce privește natura, durata sau locul, nu poate fi reprezentat nici prin imagine (phantasia), nici prin definiție (prin logos), nu se poate manifesta în altceva, ci este unic în el însuși”. Prin această reîntoarcere la Platon, părintele A. Louth evidențiază potențările cunoașterii autentice, care anulează caracterele limitative ale cunoașterii naturale. Toată filosofia platoniciană este, prin urmare, o pregătire pentru extaz, omul cunoscând doar ceea ce i-a fost dat să cunoască. În această lumină, logosul platonician se identifică cu persoana lui Zeus.
Pentru acest adevăr, filosoful atenian este gata să sufere ocara, după pilda magistrului său. „Și lasă pe oricine să se disprețuiască, să se trateze ca pe un om fără minte, să te acopere de ocări, dacă-i place așa. Pe Zeus! Tu prinde atunci cutezanță și fii gata să primești palma cea rușinoasă de care vorbeam … Că nu-i nimic grozav în această suferință, dacă, practicând virtutea, rămâi de fapt un om superior și corect. Și numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuții, ne vom apuca și de treburile politice, de-abia atunci vom pune la cale ceea ce-i nimerit a orândui … La câtă neștiință ne-am coborât! Să ne folosim prin urmare, de călăuza rațiunii (Logos), care ni s-a descoperit acum. Este rațiunea care ne învață că cel mai bun chip de a trăi viața e să practicăm dreptatea, și în general virtutea, în vederea vieții și a morții. Ci nu pe aceea în care crezi tu, și spre care mă împinge și pe mine, că nu-i bună la nimic Kallilkles”.
Cunoașterea virtuoasă, la care face trimitere Platon, care ocolește sau sfidează cunoașterea naturală, reprezintă o reașezare a omului în matricea sa originară, în lumea ideilor, unde poate să se autocontemple. Lumea ideilor se dezvoltă mai cu seamă în „Republica”. Prin excelență un text al interiorității, lucrarea este străbătută de firul „societăți ideale”, în fapt o parabolă a sufletului omenesc analizat sub forma cetății ideale. În acest cadru, logosul platonician are menirea să instituie la nivelul sufletului starea de imitație, întrucât „omul ieșit din peștera instinctelor poate discerne adevărul de fals, aparența de realitate”. Platon merge aici direct la sursă, preluând integral din filosofia lui Socrate sensurile „logosului”, pe care mai apoi le îmbunătățește, prezentându-le sub același numitor comun.
Așadar, în opera și gândirea marelui Platon, Logosul capătă rolul deplin de intermediar ontologic, făcând din lumea sensibilă imaginea lumii inteligibile. Cu îndrăzneala de a se desprinde total de ideile sensibile (după exemplul lui Socrate), Platon pășește prin aceste idei în lumea inteligibilă, instituind limbajul ca intermediar, care denumește
sensibilul potrivit inteligibilului. În acest sistem, locul omului este de mijloc, de mediator al lumii ideilor spre tainicul transcendent. Acestă ierarhie de valori graduale dintre cele două lumi, la care Platon face referire
în „Timaios”, a trecut la neoplatonici, care socoteau Logosul ca al „doilea hypostas, produs prin emanație din prea plinul ființei Unicului”. Logosul sau Locul originar, așa cum era privit de vechii greci, își are prin urmare originea înainte de facerea timpului. El este identic cu divinitatea și echivalent cu guvernarea universală a lumii, în varianta ei
imanentă. Logosul este totuna cu lumea.
În consecință, filosofii greci considerau, începând de la Platon, că începutul procesului de formare a cosmosului s-a făcut negreșit prin acest Logos. Acesta mai apoi s-ar fi separat într-o infinitate de părți de natură materială (logoi spermatikoi), fiind germenii tuturor lucrurilor și ai puterii formative din care se dezvoltă lucrurile, după rațiunea universală. În Timaios, de pildă, „luna și celelalte cinci astre, numite rătăcitoare, se nasc din logos-ul divin, pentru a defini numerele timpului și a le asigura astfel permanența”. Ideea de „logos germinativ” sau „logos spermaticos/seminal” a fost receptată și îmbisericită prin teologia Sfinților Părinți.
din APOLOGETICA ORTODOXĂ – MĂRTURISIRE ȘI APOSTOLAT, de Ioniță Apostolache, Editura Mitropolia Olteniei Craiova, 2017