Autor: Vasile Bănescu
Autoritarismul ca simulacru al autorității morale a oricărei instituții, autoritarism perfect opus autorității reale, contribuie major la in-actualizarea, nu la actualizarea instituției respective și, în consecință, la îndepărtarea celor pe care i-ar putea orienta, ajuta sau salva.
La fel de steril, dar mult mai smintitor decât autoritarismul sterp este histrionismul practicat în sfera religiosului.
Pentru că a te lăsa orientat sufletește presupune un anterior act de încredere și încredințare, care nu se poate naște pe tărâmul slavei deșarte și al mimării autorității morale sau în arena tumbelor omiletic-pastorale.
Nici în sălile așa-ziselor conferințe „duhovnicești” (pre)sărate cu glumițe firoscos bisericești, frizând chiar vulgaritatea, sau cu artificii verbale clerical sentimentale, toate menite să pună ochii auditorilor în conflict: unul râzând, altul plângând.
O revigorare spirituală personală, posibilă prin sporirea atenției orientate binevoitor spre celălalt și critic spre sine, a imaginației și clarității morale grădinărite ca reale virtuți, poate fi inspirată de creștinismul asumat ca mod personal de viață integră și smerită, nu scindată polimorf și ipocrit, exhibiționist și bulimic ahtiată de vizibilitate.
Duhovnicește terapeutic poate fi doar un creștinism viu, sobru contemporaneizat, liturgic metabolizat, nu unul îmbălsămat și reanimat exclusiv în vederea gonflării sinelui și a imaginii publice a acestuia, confirmată prin numărul de like-uri sau prin chicoteli stoarse din publicul unei săli, în studiouri unde lumea trăncănește, sau chiar în (pro)naos unde aceasta îndeobște tace.
Putem alege să fim sobri, nu sumbri, distinși, nu cu orice preț destinși, surâzători, nu vulgar hohotitori.
Creștini pur și simplu.