Posibila lume a viitorului?

Acad. Ioan-Aurel Pop

Crizele majore, de genul celor provocate de războaiele mondiale, de orice mari conflicte militare sau de recesiunile economice, schimbă adesea radical lumea. Cel puțin așa s-a întâmplat după 1918, când numai în zona noastră geografică au căzut patru imperii (german, austro-ungar, rusesc și otoman). Crizele economice declanșate în timpul războaielor, dar mai ales după aceste războaie au făcut ca populația de rând să fie foarte dezamăgită și ca forța democrației să fie substanțial slăbită. Astfel, o cale de ieșire din criză au fost dictaturile, unele de extrema stângă (ca în Rusia Sovietică și apoi în URSS), iar altele de extrema dreaptă (ca în Italia, Germania, Ungaria etc.). După Al Doilea Război Mondial a fost aproape la fel: ieșirea din criză s-a făcut, în multe părți (inclusiv în zona noastră), prin întărirea dictaturilor de extrema stângă, prin extinderea majoră a „lagărului socialist”, prin impunerea, cu forța tancurilor, a „dictaturii proletariatului”. Se vede că, între aceste schimbări cauzate de crize, extinderea și adâncirea regimurilor totalitare de toate felurile a ocupat un loc central. Mulți analiști încearcă să ne convingă că acum ne aflăm în plin război mondial – conform unei numărători simple, al treilea război – diferit de celelalte ca formă, dar nu foarte diferit ca fond și ca urmări. Pandemia durează, seceră vieți, lasă urmări în starea de a fi a indivizilor și a comunității, jugulează economia, sporește nesiguranța. Pe deasupra, se dezlănțuie și un război distrugător în vecinătatea noastră. Din moment ce ni se inoculează ideea că criza economică rezultată va fi mai mare decât cea din 1929-1933 și decât cele de după 1918 și 1945, atunci treaba devine foarte serioasă. Dintr-o mare criză economică nu se iese – ne spun iarăși cunoscătorii – numai prin redresarea economiei, ci prin schimbarea întregii societăți, inclusiv a filosofiei sale de guvernare, prin primenirea clasei politice, prin reorganizarea administrației etc. La fel s-a spus și după celelalte războaie. „Schimbările majore” au însemnat atunci, pentru națiunile cu democrații consolidate, întărirea acestor democrații, perfecționarea lor, veghea atentă la respectarea drepturilor și libertăților cetățenești; pentru multe alte țări, însă, aceste „schimbări” – bine teoretizate de propagandiști versați – au însemnat adevărate catastrofe. Și acum – mai ales că se tot vorbește de anumite măsuri serioase de relaxare – unii se gândesc deja la marile „schimbări” care ne așteaptă. Ideea de bază, pe fondul căreia – cel puțin ca opțiune teoretică – se poate întâmpla orice, este clară: nimic nu va mai fi ca înainte! Nu știm exact ce vrea să însemne această înnoire, dar o predicăm mereu și ne convingem treptat că așa va fi. Deocamdată este destulă și această simplă previziune pentru a ne face pe unii să visăm la mai bine, la întărirea democrației, la restructurarea ei (pentru ca libertățile necesare să fie pe deplin respectate), la demnitatea umană renăscută, la o elită conducătoare cultă, prestigioasă și plină de grijă pentru comunitate. Visul altora este, însă (cum a fost pentru unii după fiecare perioadă de criză), cu totul diferit și urmează să ducă la limitarea sau eliminarea democrației (declarate perimate și ineficiente), a liberalismului și la construirea unor societăți autoritare, în care voința unei elite politice ademenitoare să devină lege. Se propun tot mai des măsuri, la nivelul Uniunii Europene, cu adaptări pentru România, de control strict asupra indivizilor, de stimulare a delatorilor și informatorilor, de restrângere a drepturilor și libertăților cetățenești, socotite odinioară sacrosancte. Ca și altădată, aceste cârmiri spre dictatură au nevoie de ideologii atractive pentru masele speriate de spectrul crizei, de șomaj, de sărăcie. Asemenea ideologii au avut la bază, în principal, globalismul sau naționalismul (de fapt xenofobia și șovinismul). Cei mai mari dictatori ai lumii le-au îmbinat pe cele două într-o manieră cu adevărat subtilă, graduală și ispititoare, dar demnă, firește, de o cauză bună și nu de una distructivă (cum s-au dovedit toate regimurile dictatoriale). „Șansa” de a pune în simbioză (cu vremelnic succes) xenofobia și șovinismul, pe de o parte, cu mondializarea, pe de altă parte, nu au avut-o decât liderii marilor națiuni sau comunități, cei care dispuneau de resursele necesare ca să pregătească dominația mondială visată. De exemplu, Rusia Sovietică (a lui Lenin) a fost la început doar globalizatoare, pregătind dictatura proletariatului în întreaga lume, fără discriminări etnice, lingvistice etc. Abia ulterior, într-o nouă fază (sub Stalin), poporul rus și limba rusă urmau să domine lumea aceasta globalizată, aparent în spirit egalitar. Hitler a fost mai tranșant și mai sincronizat de la început: poporul german „ales” urma să stăpânească lumea întreagă, ghidată de „ordinea germană” și de „rasa superioară germană”, care trebuia să extermine sau să exploateze foarte eficient „rasele inferioare”.

Popoarele și națiunile mici ajunse la dictaturi nu s-au putut înarma cu asemenea programe ample și nerealiste pentru ele, deși dominația lumii au visat-o și o visează încă și unii dintre cei mici, care se văd bine atașați la remorca celor mari și se văd băgați în seamă de cei mari. Au încercat unii „conducători” (chiar și în spațiul nostru) să îmbine ideologia internaționalistă cu cea națională (naționalistă) și au eșuat lamentabil. Națiunile mici, conduse de regimuri autoritare, sun mereu silite să pună la baza autoritarismului (impus de elitele lor) programe pur naționaliste, de recâștigare a gloriei de odinioară, planuri iredentiste de reobținere a teritoriilor „cucerite” de alții, proiecte megalomane de ghidare nu doar a statului, ci a „întregii națiuni”, în oricare state s-ar afla ea etc. Firește, aceste vise nu se pot realiza în condiții normale, într-o lume bine așezată, dar, în timpuri de nesiguranță, de criză, de agitație, rânduiala bună se strică. Dacă unii dintre acești mici conducători mesianici nu-și pot redobândi gloria prin reconstituirea statului multinațional distrus de popoarele eliberate și de istorie, atunci vor să facă enclave, să reînvie măcar cioburi din ceea ce a fost, să tulbure mereu apele cerând autonomie, limbi prioritare, simboluri proprii. Uneori, și această cale dă rezultate și subminează viața firească a unor state vecine, considerate inamice, uzurpatoare, inferioare, nedezvoltate. Dar aceste certuri locale, catalogate de cei mari furtuni în pahare cu apă, sunt tolerate și chiar stimulate, pentru că îi țin pe acești „pioni” ocupați cu „nimicurile” lor. Cei mici sunt mai ușor de stăpânit dacă sunt dezbinați. Miza pentru cei mari este lumea întreagă.

Dominarea lumii era posibilă, în viziunea părinților comunismului „științific”, printr-o ideologie simplă, pe înțelesul tuturor, ideologie care a găsit destui aderenți: desființarea proprietății private; desființarea familiei; suprimarea căsătoriei; controlul nașterilor; ruperea legăturilor dintre părinți și copii; comunizarea femeii; pregătirea copiilor pentru viață de către stat și în folosul statului; desființarea legilor, a religiei și a moralei; desființarea patriilor și a națiunilor și crearea unui popor unic, condus de partidul comunist unic și de un guvern unic emanat de acesta. Aceste idei, cu anumite variațiuni, sunt cuprinse în multe lucrări ale lui Marx, Engels și ale emulilor lor, dar sunt sintetizate cel mai bine în „Manifestul Partidului Comunist” (Londra, 1848). Să vedem ce prevăd globaliștii de astăzi, prin vocea, de exemplu, a lui Bertrand Russell: reducerea numărului populației e necesară pentru dezvoltarea lumii; războaiele clasice au fost dezamăgitoare din acest punct de vedere, așa că războiul bacteriologic va trebui să se dovedească mai eficient; dacă în fiecare generație s-ar răspândi în lume o „Ciumă Neagră”, cei rămași ar putea procrea liber; persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericirea celorlalți; diferențele congenitale dintre conducători și conduși vor deveni așa de mari, încât cele două entități vor părea specii diferite, iar o revoltă a poporului contra conducătorilor va deveni imposibilă (ar fi ca și cum s-ar revolta oile contra practicii de a consuma carne de oaie); dieta, injecțiile și interdicțiile vor da naștere acelui tip de caracter dezirabil, încât orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic; familia împiedică dezvoltarea individului; sistemul de educație va fi aservit intereselor clasei guvernante; populația nu va trebui să știe că i se inoculează anumite convingeri; după o astfel de educație eficientă, guvernul nu va mai avea nevoie de armată și de poliție, fiindcă toți se vor supune de la sine; se va naște astfel o „societate științifică”, sub conducerea „guvernului mondial”; rezultatul ar putea să fie garantat într-o singură generație, dar există două forțe puternice care se opun unei astfel de politici, anume religia și patriotismul. Aceste idei sunt cuprinse în mai multe lucrări ale lui Bertrand Russell, dar cele rezumate aici au fost extrase din „The Impact of Science on Society” (New York, 1953). Ele sunt îmbrățișate, cu multe devieri, de către globaliștii contemporani, indiferent de denumirile pe care le poartă aceștia.

O parte din ideile lui Bertrand Russell se transpun parcă sub ochii noștri, ajutate de pandemie, de războiul declanșat de Rusia, de anumite catastrofe naturale, climatice, iar viața pe care o trăim și care ni se prefigurează în mințile unora seamănă prea mult cu acele previziuni de-acum mai bine de o jumătate de secol, ca să nu ne dea de gândit. Aplicarea unor asemenea predicții a început încă înainte de această pandemie, pe la finele anilor 1990, prin așa-numita democrație iliberală. Ea se mai cheamă democrație parțială, democrație cu intensitate redusă, autoritarism electoral, democrație vidă, regim hibrid sau democrație ghidată, sintagme care spun totul despre gradul redus de libertate pe care îl incumbă. Este un sistem de guvernare în care, deși au loc alegeri, din cauza lipsei de libertăți civile, cetățenii sunt ținuți în ignoranță privind activitățile celor care exercită puterea reală. Astfel, așa cum preconiza Bertrand Russell, se creează treptat o prăpastie între guvernanți și guvernați, aceștia din urmă fiind educați exact cum vrea conducerea. O altă constatare se impune de la sine: după mai bine de un secol de la „manifestul comunist” al lui Marx și Engels (1848-1953), ideile adepților globalizării nu s-au schimbat radical, iar unele coincidențe din cele două „manifeste” sau „programe” sunt de-a dreptul tulburătoare. Lumea globală este menită să fie una omogenă, instrumentalizată și total supusă puterii. Metodele sau mijloacele nu sunt chiar aceleași (primele trebuiau să distrugă fizic vechile elitele incomode și instituțiile adiacente, iar cele noi urmează să distrugă fizic populația în exces și instituțiile consacrate), dar asta nu mai contează, fiindcă „scopul scuză mijloacele”. Ideologia totalitară comunistă era mai frustă, mai directă și mai cinică, pe când cea nouă, discreționară și ea, este, poate, mai subtilă și este însoțită de o propagandă mai ademenitoare, mai insidioasă, mai altruistă. „Inamicii” lumii noi, destinată să edifice „omul nou”, rămân aceiași de la ideologii comuniști încoace, anume religia (în speță creștinismul și biserica) și națiunea. În secolul al XIX-lea, însă, națiunile erau în plină ascensiune, pe fondul nevoii de destrămare a imperiilor multinaționale, prin intermediul mișcărilor de emancipare națională și de impunere a democrației, libertății, egalității și frăției. Azi, națiunile, ca și democrația, par „obosite” și, în consecință, se prezintă mai vulnerabile. Evident, liderii malefici sunt de vină pentru asemenea grave derapaje, dar și lașitatea popoarelor supuse lor. Dar dacă se va reuși crearea acelei teoretizate prăpastii dintre conducători și conduși, atunci popoarele devin masă amorfă, fără idei și fără idealuri proprii, fără simțul onoarei sau al lașității.

Nu putem spune că toți cei care au visat globalizarea „socialist-științifică” de-odinioară și toți cei care vor globalizarea „elitist-științifică” de-acum erau sau sunt rău intenționați. Am fost, însă, demult avertizați că și „iadul este pavat cu bune intenții” și că „somnul rațiunii naște monștri”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.