„În Annam este obiceiul ca bătrânii, îndată ce-și simt sfârșitul, să dea un banchet funerar familiei, ca și cum ar fi murit deja. În cazul când bătrânul își revine și continuă să trăiască, e considerat, din punct de vedere juridic și social, mort. Soția lui e văduvă, copiii lui sunt orfani; nu poate lua parte la rituale, decât în măsura în care morții sunt acceptați să fie prezenți, în anumite ceremonii.
În India se întâlnește o credință similară. Este așa-numita sampradāna; bătrânul, simțindu-și sfârșitul apropiat, își transmite fiului întreaga lui „persoană” psiho-mentală. În Upanishade se găsește admirabil descrisă această ceremonie. Bătrânul așază pe fiul său în așa fel încât mâna lui să-i atingă mâna, piciorul lui să-i atingă piciorul etc. Apoi începe ritualul propriu-zis. „Îmi pun ochiul în tine”, spune bătrânul.”Îți iau ochiul tău”, răspunde fiul. Și așa mai departe. În caz că bătrânul scapă cu viață, el este juridicește considerat mort; stă sub autoritatea fiului său (căci fiul său este, de fapt, adevăratul el însuși) și de cele mai multe ori pleacă de-acasă, trăindu-și restul zilelor în singurătate, practicând asceza în pădure.
Condiția aceasta de „mort în viață”, care în anumite civilizații orientale se dobândește prin rituale de fiziologie mistică („transmiterea simțurilor”) sau ceremonii funerare anticipate, își găsește analogii și în alte societăți omenești. Mă gândesc, bunăoară, la un filosof care a cugetat totul, până la sfârșit, care a suprimat obstacolele, a depășit conflicitele, a rezolvat antinomiile; un filosof care s-a împăcat cu Cosmosul și cu Dumnezeu, înțelegând totul, formulându-și această „înțelegere” într-un sistem.
Oare nu este, un asemenea om, un mort în viață? Nu este el pe deplin împăcat, așa cum nu poate fi nici un om viu?
Repetând o formulă destul de cunoscută, putem spune că sistemul unui filosof este piatra lui de mormânt. După ce totul a fost formulat, ce experiență mai poate mișca sau mai poate rodi conștiința gânditorului? Nici Dumnezeu, nici Cosmosul nu mai au taine pentru el, de nicăieri nu mai riscă o supriză, o experiență, o nedumerire.
Deși trupul lui continuă să viețuiască, omul acel nu mai aparține lumei noastre. Din punct de vedere spiritual, el este un mort; în sensul că e desăvârșit, căci a atins formula maximă de echilibru.
Am amintit ceremonia funerară din Annam și ritualul indian sampradāna ca să se vadă că, din toate timpurile, exista condiția de „morți în viață”, de oameni care nu mai aprtin societății din care au făcut parte. Bătrânul în pragul morții este, într-un anumit fel, un desăvârșit; tot ce a putut învăța de la viață, a învățat. În cazul Indiei, el transmite fiului funcțiile „impersonale” ale ființei lui. După acest ritual, el nu mai are decât legături fizice cu pământul. Tot ce era desăvârșit în el a „pus” (în sens magic, concret) în fiul său.”
(Existențialismul românesc: 1919-1947 – vol. II, pp.252-253; Academia Română, în colecția Opere fundamentale, Fundația Națională pentru Știință și Artă)