ÎNTUNERICUL DIN MIN(T)E
Încerc să înțeleg ce se întâmplă
În mintea mea încețoșată, înnegurată,
În sinea ei aceasta doar contemplă
La ea însăși neagră, desfigurată.
Tentacule sinaptice se conectează
Creând trasee vagi de anxietate,
Iar conștientul simte, meditează,
Pășind spre apriga singurătate.
Roiuri întregi de angoase invadează
Subsolul minții, dedicat inconștienței;
Butoaie ferecate explodează
Sub presiunea dură a pestilenței.
Mâini moarte urcă trepte spre parter,
Râvnind spre ușa îngust întredeschisă,
Crezând c-o să găsească un partener,
Picioare să le ducă-n lumea imprecisă.
Dar lacătul a zăvorât chilia,
Angoasele rămân închise în casă;
Nervoase își etalează panoplia
Ce zăngăne metalic, zgomotoasă.
Mintea se apără c-o ultimă redută,
Luptând să se mențină conștientă,
Pentru o cauză demult pierdută
În înfruntarea aspră și inertă.
Tenebre au învăluit lăcașul
Unei minți șubrede și frământate
Ce-a plecat ochii și-a zărit imașul,
Ucisă încet de vechi, grele păcate.
Hai, deschide poarta, gându-mi mă-nconjoară,
Fiindu-mi otrăvit de grea cianură!
Lasă să plece angoasele afară,
Să mă elibereze de mălură.
E întuneric și nu văd ieșirea,
În zare nu se-observă nicio cale.
Oare asta îmi e a fi menirea,
Să zac într-o cumplită disperare?
Nu vreau să mai duc lupte cu gândirea,
Nu vreau să-mi umplu mintea cu regrete.
Vreau, simplu, să văd limpede omenirea
Fără să mi se pună pe ochi pete.
Aprinde farul ca să lumineze
Prin crăpătura ușii zgâriate;
Unghii murdare ce-au putut să întineze
Cu epitete în nuanțe variate.
Eliberează-mi gândul din adâncuri,
Distruge lanțurile ce mi-l leagă
De timpul ce stagnează în asfințituri,
Stând izolat de lumea asta întreagă.
Din nou mintea să-mi fie unitară:
Alături conștient – subconștient.
Traumele din ea vreau să dispară;
Perfectul nască-se din Imperfect!