Nu mai avem timp… Cineva ne-a furat câteva ore din zi – sau zile, sau ani – și nu mai vrea să ni le înapoieze.
Cine oare? Poate noi înșine?
Nu ne mai ajunge timpul. Alergăm grăbiți, fugim de colo până colo, ca fugăriți de o nălucă invizibilă. Cred că, dacă am fi în stare să o vedem sau dacă ar apărea întâmplător de după vreun colț, apariția ei ne-ar tulbura și mai mult, ne-ar strica (dez)ordinea în care suntem deprinși să alergăm în nicăieri.
Și ce îngrijim în această alergare? Ce oblojim cu atâta grabă și multă grijă? Lutul? Dar oare putem transforma lutul în ceva de preț?
Ah, lutul acesta, ros de viermi, nu înțelege el că este efemer, de fapt? Că e cenușă împrăștiată de vânt? Nici nu există aici, pe Pământ, e într-o trecere rapidă – primăvară, vară, toamnă, iarnă și dus a fost. „Pierit-a pomenirea lor în sunet” (Psalmi 9:6). Este important ce ajunge acolo, sus – Acasă.
Și când vezi cum unii se mănâncă și se hăituiesc între ei, de parcă unui lut îi trebuie mai mult timp să redevină lut și altuia mai puțin. E exact identic, dragii mei. Îți vine să-ți ei lumea în cap și să te duci încotro te-or duce ochii. Se adeverește tot mai mult zicala: „Așteaptă-te la orice, de la oricine: Până şi diavolul a fost cândva un înger.”
Am ajuns la o vârstă cât de cât aproape de vara vieții. Mi-a trecut nu demult primăvara și am prins a înțelege multe doruri, privesc deja viața prin lentila ochelarilor, cum îmi place să spun. Să știți că nu-i deloc ușor să ai patru ochi – uneori vezi mai multe decât ți-a fi dorit și decât ar trebui, sau poate asta se întâmplă numai cu mine? Poate numai mie mi-e dat să văd cu cei patru ochi și cu încă unul, cel de la ceafă, ca soacra din poveștile lui Creangă. Nu că aș fi eu mai deosebit decât alții, nu vreau să supăr pe nimeni, dar văd atâta incorectitudine în trăire, în comportament, că zic uneori: „Doamne, Doamne, ai milă de omul contemporan, că e încurcat de tot!”. Însă, totodată mă întreb și eu ca David: „Ce este omul că-Ți amintești de el?” (Psalmi 8:4). Se știe însă una: Dumnezeu nu se ascunde în încurcături, la El ce este da – e da, și ce este nu – e nu.
Privesc tot tumultul vieții de azi și mă întreb: cum de atunci, cu ceva timp în urmă, în primăvara mea, ajungea timp la toți? Nu vedeai pe nimeni zbuciumându-se atât de tare. Toți se grăbeau încet și domol, pasul tuturor era moale și vorba era blândă. Gândul era acasă, cu toți cei dragi la o masă, și nu prin lumea neagră. Le ajungea tuturor puținul de pe masă și încă îl împărțeau și cu cei săraci. Mulți au crescut la o masă de lemn rotundă și joasă, și veche pe deasupra, de pe vremurile celea blânde, când oamenii mâncau mămăligă cu borș roșu și erau mulțumiți că s-au săturat. Și nimic pe pământ nu era mai bun decât mâncarea ceea crescută în grădina lor și gătită la foc domol, aprins cu ogrinji. O masă încercată de timp și încărcată de plăcinte frământate și întinse pe ea, mâncate de multele generații care s-au așezat, rând pe rând, toți laolaltă sau câte unul, să-și potolească foamea. Se așezau toți la masă, în jurul mâncării, multă sau puțină, și fiecare, flămând cum era, mânca pofticios, care sorbea ciorba cu lingura, care își lingea degetele de mămăligă, dar nimeni nu se uita la celălalt cum mănâncă și nu îl judeca, toți erau bucuroși că au ce împarți și sunt împreună. Dar azi?
Tendința lumii de azi – „lume nouă”, cum se pretinde – este să nege tot mai mult existența lui Dumnezeu, importanța trăirii după poruncile Lui. Și lumea aceasta se vrea tot mai mult promovată, ieșită din firescul normal, adică din firesc și normă. Iar omul cu o trăire creștină nu mai este privit cu ochi buni, ci din contra, ca unul demodat, deoarece, cred ei, nu mai este valabil să „pierzi timpul” participând la slujba din biserică, să-ți faci sfânta cruce, așa cum obișnuiau bunicii noștri, dimineața la trezire, înainte de masă, după masă, înainte de începerea lucrului, după lucru, seara înainte de culcare etc. Toată ziua viața omului era însoțită de rugăciune, de parcă involuntar se respecta porunca Celui care s-a jertfit pentru lume, preluată de Sf. Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (Tesaloniceni 5:17). Astăzi totul este înlocuit de ceva nou, de top, care, din păcate, este gol fără Dumnezeu.
Ard bisericile ortodoxe, mor frații, care se ucid reciproc; curg râuri cu apele înroșite de sânge jertfelnic, vărsat fără vreun motiv înțeles; nu plouă și pe alocuri e secetă și pier culturile agricole, care au menirea să hrănească lumea; bisericile sunt goale din cauza goanei după nimicuri, după materie primă pentru hrana viermilor… Guvernanții adoptă legi speciale, chipurile în favoarea umanității, dar toate, din păcate, fără Dumnezeu.
Mi-e frică să și scriu sau să deschid gura și să vorbesc despre cele ce mă macină, mă rod pe dinlăuntru ca niște cari de ceva timp încoace. Omul nou fără omenie, omul nou fără iubire, potrivit, de fapt, pentru epoca în care trăim – epoca libertinismului, veacul întunericului. Anume acum este imperios să înțelegem că ,,Biblia nu este învechită, nici modernă, este eternă” (Luther) și numai din ea trebuie să sorbim adevăr și viață.
Dar cât de mari suntem în egoismul nostru, încât nu lăsăm pe nimeni să ne deranjeze cu nimic, sub nicio formă, dar nu înțelegem că, de fapt, suntem atât de mici. Pășiți pragul unei biserici mărețe, împodobite ca o mireasă, încercați să deschideți tare gura, încercați acolo să fiți mari și vă asigur nu veți putea, căci acolo Dumnezeu e mare, iar noi suntem foarte mici în nimicnicia noastră.
Frumoasă e inima omului simplu, căci în simplitate și spicul de grâu se smerește când e gata să devină pâine. Omul simplu, cum era odată, cu inima brodată și cusută în haine de in, cu căciulă din blană de oaie, cu catrință țesută de mâini tinere și harnice. Curate erau inimile oamenilor din care ne tragem, curat era neamul acesta ce îl cunoștea pe Dumnezeu, azi înșirat prin lume, dar care tânjește după Acasă.
Cei care pun accent pe partea materială a vieții ar trebui să-și amintească, măcar uneori, de epitaful: „Nimic nu iei cu tine, când pleci de pe Pământ, / Dar lași ca amintire o cruce la mormânt.”
Mi se ridică un nod în gât și nu mă lasă să spun ceea ce gândesc, mai ales despre oamenii din copilăria mea, care a rămas în urmă, hăt departe, că chiar să vreau să fac cale întoarsă pe aceleași drumuri și cărări pe care am mers împreună și la o răscruce ne-am despărțit, tot nu voi putea niciodată. Mulți ar fi vrut, așa ca mine, să lase totul în plină zi caldă și să se întoarcă pe cărările încă înfundate de zapezi, chiar și în cizme de cauciuc mari până la genunchi, dar nimeni încă nu a reușit…
Mă gândesc apoi la mulțimea aceasta de oameni, cei de azi, creștini parcă, dar care ajung la așa extreme în viață încât îți pare că, în fuga asta a lor, s-au împiedicat și s-au lovit rău de tot. Iată un exemplu a două surori gemene, fetele unei femei credincioase, care toată viața a mers la biserică, se ruga și acasă, femeie bună și curată, care le-a învățat și pe ele dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Acestea au ajuns, dragă doamne, la vârsta când mintea ar trebui să se lumineze, nu să se întunece, femei cu bărbați și cu copii ajunși la adolescență, frumoși și sănătoși, slavă Domnului, dar au scos icoanele din case și crucile de la piept pentru că, vezi bine, Dumnezeu și Biserica se fac vinovați de ceea ce se întâmplă în lume. Doamne, apară și păzește! Și ce să le faci și cum să le explici adevărul? Ești gata să concluzionezi că au ajuns mari și-s vaccinate și libere de Dumnezeu, de parcă El le ținea încătușate. Doamne, Doamne… Despre unii oameni ca aceștia a zis Iisus: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca 23:34)
Dar știți ce face atotputernicul și atotmilostivul Dumnezeu cu oamenii pe care îi iubește enorm și vrea să-i salveze? Să observați chiar în viața dumneavoastră: îi învârtește așa parcă pe loc, îi tot răsucește. Toate situațiile din viață, ce ne par întâmplătoare, le rânduiește El ca să ne mântuiască sufletele. Pe cel pe care l-ai amărât cumva ți-l trimite în cale de zeci de ori, ca să ai ocazia să te ierți, să te împaci cu el. Acolo unde ai nedreptățit pe cineva luându-i un lucru, prin furt, face în așa fel încât să ai șansa să te răsplătești cu el, întorcându-i paguba uneori de două, trei sau chiar zece ori mai mult. Acolo unde nu ai postit, face El cumva că te încearcă cu vreo boală, și dacă e ușoară și tu ai înțeles și te-ai corectat – slavă Domnului, iar de nu, îți rânduiește El postul forțat, și asta nu că e aspru sau dur cu noi și vrea intenționat să ne pedepsească, ci ca să ne salveze. Rotește drumul vieții noastre, încâlcește și înnoadă căile în așa fel încât noi să prindem șansa de corectare, de reconectare la unica sursă de viață, unica sursă de lumină, de mântuire – Hristos. Important este să înțelegem acest lucru și să nu pierdem șansele. Să știți că avem mai multe posibilități favorabile, mai ales cei aleși, chemați.
Îngândurat, am hoinărit desculț prin colbul arhivei strămoșilor mei, prin ponoarele și bărăganurile din satul meu – un sat ca ieșit din poveste, o poveste de care nu mă voi despărți niciodată, ca și toți ceilalți probabil. Când ajung acasă, în sat (că mereu așa voi zice – oriunde îmi va fi casa, acolo mă voi simți ca acasă, în poala bunicii, chiar dacă a rămas doar în amintire), mă umplu de copilărie, de mirosul de mămăligă, care credeam, când eram copil, că e mâncarea săracului, acum însă e de mare valoare, încât aș crede invers – că e mâncarea bogatului, căci nu vedeți cât costă prin restaurante o mâncare tradițională?
Pe ulițele satului am prins să-mi plimb nostalgia și chiar s-o prind, alergând pe la toate porțile pe unde cutreieram cândva. Însă, aproape toate porțile sun acum zăvorâte cu lanțuri și lacăte ruginite, încât mă apucă plânsul…
Umblând tot așa desculț și atent, de parcă călcam pe cer, eram și mai mult uimit de aceeași întrebare: unde se grăbesc toți? Oare cei care au trăit cândva aici, în gospodăriile acestea uitate de timp și de lume, nu au avut și ei aceleași necesități vitale? Sau cei de azi mănâncă cu două guri? Sau nu astupă ei aceeași groapă, aceeași gură de pământ, tăiată ca o rană adâncă în carne vie?
Mă apucă așa o febră de toamnă, de dor, de parcă voiam să scol morții din morminte și să îi strâng în brațe. Complice la toate îmi erau înserarea și ploița de vară, ușoară și rece, ce aducea cu sine și mai multă limpezime în gânduri. Aerul acela rece de după ploaie îmi făcea nespus de bine și deveneam și mai senin, ca după o spovedanie. ,,Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8:36)
Doamne, doar în ritmul rugăciunii vreau să mor, că Tu ești ,,Calea, Adevărul și Viața’’, la Tine vreau să vin ca Acasă și Tu să mă prinzi în brațe părintești, să mă săruți pe frunte și să-mi zici: „Alături de Mine ai o veșnicie și încă una!”
Vasilisk Donica