Clipa de poezie: Stamate Constantin (II)

Iluzii reci (1)

 

Îți trimit sărutul lacrimii

Să vadă calea răsăritului de foc.

Tăceri vulcanice,

Cred neștiute

De un suflet ca al tău.

Iar pleci,

Nu mai pot să-ți zic, „Mulțumesc!”

Căci tu iar pleci,

Doar ca roua mugurilor iluziilor reci…

 

Iluzii reci (2)

 

Zorii de ziuă se revarsă,

Prevestind un soare mândru

Ce roșește-n roua dimineții.

Se-nalță iar cu raze vii

Ce săruta orizontul auriu,

Scoțând doar fumuri cenușii

Din trupul tău ofilit.

 

Iluzii reci (3)

 

Întoarceți tremurătoarea umbră

Spre apusul de soare,

Ce pururi mă apasă.

Cu jalea-ți pătrunsă

În valurile de smarald

Nu mă privi-ntrebătoare,

Căci în preajma ta

Eternul ăsta zbuciumat,

Bătut veșnic de vânturi

O să re-nvie-n mine

Și dragostea ce moare.

 

Iluzii reci (4)

 

În preajma ta

Urgie este toamna

Cu focuri preumblate

Doar în noaptea asta tristă.

Fără să-ți zic, nimic

Sunt frunzele ce gânduri n-au.

Așează-mi-te fără-ncetare,

Și fereste-mă să-nchid fereastra

Căci mereu vreau sa te simt cum vii,

Să nu mai simt strania culcare.

 

Iluzii reci (5)

 

Să nu-mi plângi,

Când soarta vrea să fie-așa!

Ceasul bunului rămas

E ceasul întristării,

Ca firul cel subțire

Ce se rupe de la vânt.

Vei uita că te-am iubit!

Rămâi cu bine…

Rămâi un suflet liniștit!

 

Gândul monument

 

Repede, rece, amar mă săruți.

Ca o zi trecută,

Așa mă duc la somn.

În spate, timpul prezent

Drept, demn te-ndeamnă ca să revii.

Aceste vorbe ale vieții tale,

Le-ai lăsat pe unde-i fost

Iar gândul tău, monument prin munca ta,

Doar în al meu suflet rămâne.

 

Aștept

 

Aștept pe culmea-ntristării

Ruina celui care-am fost.

Din trup neprihănit

Mozaicul trăirilor,

E ca neaua de suspine

Ce se-așterne pe lădițe lemnoase.

Iar pe plaja-nsângerată

Ciudată patimă-i osteneala,

Căci în tumultoasa-nvolburare de direcții

Doliul nopții și aurul ceresc

Duc șoapte, sclipitoare-n târziu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *