,,Toate lucrurile făcute cu ochii închiși
le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caiși
cu ochiul al treilea, care nu-i orb…’’
(Nicolae Dabija, Ochiul al treilea)
Într-o după-amiază de joi îmi citeam liniștit Ziarul ,,Literatura și Arta’’, dealtfel ,,Titanul literar’’, cum îmi place să-l numesc, printre alte titluri de ziare și reviste existente și care au existat din Basarabia și nu vreau să ofensez pe nimeni în acest context, e părerea mea pur personală. Spun poate aceasta, pentru că cu acest ziar am crescut și am visat atât de mult să fiu unul din numele ce vor fi scrise pe paginile lui. Ei, nu mai spun că acest vis al meu s-a împlinit ca o binecuvântare cerească în februarie 2021, nu cu mult înainte de a se muta la Domnul cel ce își are acum ,,ochiul al treilea’’ veșnic treaz, cel care m-a botezat, literar vorbind, apreciindu-mi și publicându-mi trei dintre (ne)însemnatele mele texte.
Captivat de cele citite, exaltat de mirosul proaspăt de cerneală și de dorința de a mai afla ce se întâmplă pe lume dintr-o sursă sigură, îmi bârâie telefonul, primesc mesaj de la o bună prietenă, o prietenă de o viață, cum îmi place mie să spun, care de patru ani mi-a devenit cumătră, că așa e la noi, prelungim relațiile prietenești, parcă din dorința de a nu le pierde, vrând să le întindem până în veșnicie, ca și acolo să fim împreună, oferindu-le astfel un statut creștinesc, oficial, de parcă frără acesta nu intrau în veșnicie.
-Ce faci, prietene? Ești bine?
Ne vrând să mă abat tare de la ocupația mea, îi trimit o poză cu ziarul întins pe care îl aninasem numai dintr-o parte, gândindu-mă că aceasta o vă lămuri că sunt prins în această satisfăcătoare îndeletnicire și dacă nu are nimic important de spus mă va lăsa să-mi continui delectarea. După bârâitul repetat și insistent al telefonului am înțeles că are ceva ,,strigător la cer’’ de spus.
-Trebuiau să-ți plătească salariu deja, ăștea de la gazetă, atâtea le scrii. Era la curent, ca un credincios prieten ce-mi este, că mai apar și eu pe paginile ziarului în ultima vreme, de citit nu avea cum să citească ziarul că este situată cu traiul în Italia, deși ar fi făcut-o cu plăcere, o știu eu.
-Ei, tare multe le scriu, zic supărat că nu mă lasă în pace să-mi continui lectura, dar ce nu faci pentru un prieten, poate are nevoie de o vorbă și ea sărmana în străinătatea asta crudă, vorba cântecului ,,viața prin străini e mai grea ca moartea’’.
-Nu te supăra pe mine, zice parcă intuindu-mi starea, dar cum nu ar face-o dacă e prietena mea de suflet, veche ca o carieră, îmi place mie să glumesc când e vorba de cât timp ne cunoaștem, iar Aristotel zicea, încă de pe atunci de pe vremea lui, că ,,prietenia înseamnă un suflet în două trupuri’’. Tu pentru mine ești totul, casă, țară, neam…continuă înstrăinata și însingurata mea prietenă care nu de mult și-a înmormântat ultima fărâmă de legătură cu lumea de aici, eu acum fiind cel ce i-am mai rămas și o gospodărie, ce intră și ea în pământ, pe undeva pe la nordul țării.
-Nu mai zi așa că plâng, îi răspund, sensibil fiind din fire, și îi afiș un emoticon la temă.
-Ești izvorul strămoșilor, ești ,,pârâiaș șerpuitor’’ (sintagmă pe care a preluat-o dintr-una din nuvelele mele din volumul de debut, acuzându-mă prin ea de inocență în scriere), care în loc de apă susură dor și tot curge din adâncurile strămoșilor până în inima mea. Zice toate acestea din durerea care încă nu i s-a cicatrizat. Dar că să nu sece trebuie să-i sap cale și în sufletul copilului meu, astfel va curge în timp râul dorului de țară, că aici în străinătate suntem ca niște plante fără pământ, cu rădăcinile afară, orice vânt, orice adiere ne rupe, ne ofilește, ne usucă, căci suntem pustii și străini. De altfel, finuța S. este una din cele mai adorabile și dragi ființe pentru mine. În ea se oglindește sufletul prieteniei noastre adevărate, căci atât de mult ține la mine și eu la ea ca ai zice că-i sunt după părinți, o a doua casă, iar nu de mult a început chiar să se contreze cu mamă-sa că eu îi sunt prietenul ei și numai al ei. ,,Deja a săpat Dumnezeu temelie de legătură între mine și copila acesta minunată’’, mă gândesc, dar nu i-o scriu, din curiozitate să văd ce mi-a mai zice și nici nu am avut ce să adaog la cele spuse, a spus mai mult decât mă așteptam în acele momente. Mi s-a părut că o macină o durere și am lăsat-o să mă iubească, știind bine că dragostea este unica virtute care aduce pacea și unicul sentiment care străbate și nu poate fi doborâtă.
-Mi-ai amintit de mămuca Vera. Ea era înțeleaptă, îi plăcea să citească. Îmi amintesc cum îmi desena un ghiveci cu flori și îmi zicea ,,păcat de picioarele care poartă un cap prost și se obosesc degeaba’’, îmi mărturisește cu nostalgie.
-Am înțeles abia acum, îi scriu, iată de ce m-ai cunoscut pe mine, ca să nu-ți fie dor de bunica Vera.
-Cum să-i trimit oare toate numerele de ,,Literatură și Artă’’ mămucăi Vera, ea iubea să le citească. La ce adresă? Parcă o văd afară, pe scăunel cu gazeta asta mare în mâini, pierdută în lectură. Uneori cu vreo sută de puișori de găină în jurul ei, cumpărați de tătuca din întâmplare. Unii mai curioși se cocoțau pe umăr, o aveau de mamă, căci cele trei cloști cu odraslele lor scumpe refuzau categoric să primească atâta puzderie de pui străini.
-Ooooo… zic impresionat de cele ce-mi scrie. Hai scrie o nuvelă, îi zic știind că are și ea încercări de condei. Eu mă duc la biserică, când vin citesc cu nesaț.
-Nuuu…îmi scrie lung, tu ești cu nuvelele, eu nu știu cum.
-Of, of, of … Ce frumos scrii. Trebuie adunate într-un loc, la un loc, fără loc, să-și găsească loc în sufletele atâtor mii de oameni ce trăiesc azi aceleași sentimente de dor și nostalgie după vremurile trecute când totul era altfel, mai simplu, mai curat, și unde încăpea și Dumnezeu, îi zic ca să o încurajez. Astăzi însă toți au fugit undeva, după ceva, nici ei singuri nu știu unde și de ce, vorba cântecului ,,strânge omul ca furnica, când moare nu ia nimica’’, dar în această goană pierd comoara cea mai de preț, pe Hristos, căci avem de toate și pentru toți în inimă, și pe toți, dar nu mai avem loc și pentru El.
Îi scriu acestea observând că și ea tastează ceva îndelung. Îmi las la o parte ziarul și aștept confesiunile dragii și scumpei prietene, înțelegând că are atâta nevoie de un umăr, deși virtual, oricum il ofer, căci asta până la urmă e datoria mea ca prieten, și nu numai, să ofer din inimă tot de ce are nevoie cel de aproape, chiar cu prețul ca lumea urei să înnebunească văzând pe cel ce dă necondiționat. Îmi dau eu bine seama că în afară de mormintele celor dragi, pe care le-a lăsat aici, dar le poartă ca pe niște răni în inima sa ce nu se mai cicatrizează nicicând, îi sunt unicul far care îi va călăuzi calea, amintindu-i, în cele din urmă, în ce limbă să vorbească la întoarcere sau ori de câte ori o vă purta nostalgia pe la baștină.
-Ochelarii mămucăi, acei ochelari scumpi prin care trecea privirea verde și înțelepciunea coaptă, acei ochelari modești, erau roz și transpareți, rotungiți frumos ca și obrazul ei. Îi așeza cu grijă și cu un fel de respect în cutia lor după lectură, căci anume ei îi deschideau lumi noi și învățăminte numeroase. Nu era zi să nu se fi întâlnit ochii ei verzi care ascundeau toată frumusețea și bogăția nordului și ochelarii roz care o transformau dintr-o simplă femeie de casă într-o doamnă de o inteligență veche, de care acum nu mai întâlnești. În toată idila asta cu ochelarii și lectura, avea un rol foarte important și poștașul satului. Parcă îl văd la poartă, oprind cu grijă calul sprinten și prietenos, cobora din caleașca lui de epocă și cu mișcări elegante, din imensa lui geantă, scotea pe rând ziare, reviste și uneori scrisori. Fugeam bucurosă la poartă, făcând cutia poștală să ramână goală, uimită și cu gura căscată, căci eu după ce reușeam să salut calul cu un sărut nebunatic, exact pe botul lui de pluș, primeam în brațele mele toată comoara ceea de poștă. Mirosul de ziare proaspete și aristocrația poștașului aduceau fericire. Era un bărbat înalt și slab care a trecut frontul și asta se citea în mersul lui puțin șchiopătând care parcă scria amintirea războiului. Vara calul era înlocuit cu bicicleta și asta își avea farmecul ei aparte. Când ,,venea poșta” pe chipul bunicăi înflorea un zâmbet de bucurie și taină. Uneori,vara, poștașul intra până în curte cuminte și obosit pentru a bea apă dulce de la fântâna noastră roditoare. În zilele geroase de iarnă, de pe atunci, mămuca îmi oferea ceva bun când, pe geam îl observam venind din vale, cu vești din zăpezi. ,,Ceva bun” era un colăcel proaspăt sau o prăjitură făcută de mâinile ei trudite.
-Poșta venea pe la amiază și iarna și vara, în zile anumite, continuă să-și depene amintirile nostalgice, ,,jumătatea mea’’ de suflet din Italia. Vara, când bunica își lua liber vreo două ore și se așeza smerită la umbra nucului puternic, ce ne apăra casa de vântul sălbăticit uneori, care curios fiind, parcă își plecă și el mai tare frunzișul pentru a fura ceva din ale cititului. Atunci toți ai curții, toți locuitorii acelei gospodării se făceau pasionați de lectură: Miron, motanul, își cară leneș anii și blana lui bogată, trântindu-se demonstrativ, la picioarele mămucăi, dându-i de înțeles lui Tuzic că e mai avantajos să fii motan, câinele zâmbind parcă de orgoliul cărunt al motanului, se dădea și el mai aproape de toată așezarea asta cu gazete.
-Frumoase amintiri, foarte, îi zic dându-i de înțeles că nu e singură. Și tu vedeai toate astea. Iată de ce ești tu așa? Dumnezeu să o ierte! Ce femeie!
-Da, vedeam, îmi răspunde bucuroasă că sunt și că o ascult (îi citesc mesajele). Și când mai avea și puișorii ceia cumpărați anual de tătuca câte o sută.
-Chiar o sută?
-Da, la lucru le aducea și el să fie gospodar și în rând cu lumea cumpără câte o sută, îi aduceau de la fabrica de pui din Târnova, și să vezi ca nu pereau nici unul. Odată, îmi amintesc cum cei care vindeau, vrând să glumească un pic, căci tătuca și el știa mereu să bucure pe fiecare cu o glumă bună și înțeleaptă, i-au dat numai cocoși roșii, și toți au crescut.
-Doamne ce copilărie, ce vremuri. Vremurile erau bune, ziarele erau bune, și nici puii nu piereau, zic eu.
-Daaa… îmi scrie lung. Parcă nici n-au fost. Acolo la nord toți cumpărau cate o sută de pui, continuă ea să-mi explice treaba cu puii.
-Taci! îi zic. Suntem noi și trebuie să ne bucurăm de ce avem, să ne bucurăm că suntem, că ești, că sunt, că S…ei îi place să i se citească, căci are abia patru anișori și tare îi mai plac poveștile. M-a chinuit, metaforic vorbind, și pe mine vreo câteva săptămâni, vara trecută, când au fost în vacanță și au stat câteva săptămâni pe la mine, să-i citesc din cărțile de povești cu tâlc pe care i le-am dăruit. Încă o speranță avem în chipul ei, adaug. Păcat că nu tot ce am văzut bun la părinții și bunicii noștri facem și noi, nu urmăm. Am fugit care și pe unde…
-Daaaa… păcat mare, zice (scrie) cu și mai mare tristețe în glas, căci parcă i l-aș fi auzi aproape. Gata ma doare degetul de scris.
– Ei, totuși ceva facem noi bun ca ei, autentic, cineva citește, cineva scrie, făcând aluzie și la poeziile ei, îi zic și eu năpădit de frica vremilor de azi și din dorința de a mai continua firul amintirilor atât de importante, atât de scumpe, a vremilor trecute, simple, vremi de sărăcie uneori, dar pe când oamenii știau să frângă sărăcia și s-o împartă și celor din jur.
-Ai văzut ce a mai rămas din gospodăria ceea? Mă doare sufletul, scrie și îmi afișă un emoticon, semn că plânge.
-Da! Dar S. trebuie ținută cu lecturi să nu se piardă legătura cu strămoșii, îi zic pentru a o încuraja.
-Da, ea tot mă întreabă ce caută toți aici – români, noi, indieni, negri…? De ce au venit în Italia? Simte copilul că nu e chiar corect așa, să fugi, să rupi legătura cu tot ce ți-e drag, căci acolo la baștină totul ți-i mai drag, totul ți-i mai ca acasă. Simte copilul în inocența ei că amestecul acesta de neamuri nu duce la nimic bun, ci din contra știrbește identitatea de neam, de grai, de tradiții și obiceiuri.
– Au fugit de sacru, de frumos, de bun…îi răspund. Am o idee, să fac ceva frumos din ceea ce ai scris tu?!
-Tu ești deștept, hai fă! îmi zice încerzută. Trebuie să mai scrii încă ceva foarte important despre ochelarii roz. Ei trebuie să mai fie acolo în sertar, în ruine și șoareci, își continuă ea amintirea sfântă.
– Acum bunica citește prin ochii mei, va citi prin ochii Sofiei, fără ochelarii roz, acelaș ziar. Ce lucru minunat să citești de sus, acelaș ziar din care ai sorbit înțelepciune toată viața, să vezi literatura și arta cu alți ochi, cu ,,ochiul al treilea”, veșnic neadormit, veșnic văzător.
– Da, dar voiam să-ți mai zic, trebuie de amintit cumva, că dintre toate ziarele ,,Literatura și Arta’’ se citea întâi și chiar așa era. Bunica așa și făcea, îmi mai adaugă câteva detalii, mai ales iarna care avea farmecul ei, cu miros de ger și presă proaspătă, cu acel lighian rotund ca un soare din care zâmbeau mere de diferite culori și gusturi coborâte parcă din diverse basme. Cu ele iarna se citea mai dulce, în căldura comodă și moale a casei, în liniștea zăpezilor pufoase, doar focul din sobă avea vorba lui. Iarna citea și tătuca, de nevoie, zicea bunica și râdea cu o poftă dulce. Așa am crescut eu, cu acești simpli și frumoși bunei, cu acest ziar care a marcat toată copilăria mea. Așa au trecut anii copilăriei, până când a venit o vreme când poșta era un lux, poștașul venea o singură zi în săptămână, presa s-a rărit dar ziarul ăsta mare cu literele roșii era prezent mereu. Apoi n-a mai venit nici poștașul, n-a mai venit nici poșta, a venit moartea… într-o toamnă cu un viscol neașteptat și a închis ochii ceea verzi…
– Dar ,,ochiul al treilea ” veghează, îi zic (scriu).
– Da! Și iar își continuă dorul. Pe dulapul de lângă geam au rămas așezate frumos multe numere de ,,Literatură și Artă’’ și peste ele ochelarii roz. Motanul bătrân s-a stins și el în iarna aceea, parcă a murit de dorul lecturilor și de dorul acelor ochi verzi. Câinele a devenit trist și abătut ascultând jalea bunelului ce purta în palme ochelarii roz. S-a dus și Tuzic, într-un târziu, de dorul acelor mâini muncite, care știau să-l mângâie cu atâta dragoste, de dorul acelei tăceri a lecturii în amiaza caldă a verilor. Acei ochelari roz erau luați pe rând când de bunelul și scăldați în lacrimi, când de mama, apoi au ajuns și la mine. Plângeam și eu de dor de ochii verzi cu capul plecat peste teancul de gazete și în mână cu ochelarii roz.
O ascultam (îi citeam mesajele) și mă gândeam ce frumos și sfânt este că un om valoros, cu credință, muncitor cum a fost bunica ei, a mea și altle, nu au făcut zgomot cât au trăit, au trăit frumos și gata, rămânâd astfel să dăinuiască. Trăindu-și viața corect și onest ajungând să înțeleagă că nu au cu ce se lăuda altceva decât cu ceea ce erau, cu icoana vieții lor pe care și-au pictat-o singuri, prin muncă și cu înțelepciune, lecturi și iubire, în simplitatea în care era mereu prezent și Hristos, la sigur. Dar noi cei de azi, ce putem spune? Avem vreun colț de icoană început măcar? Putem numai să spunem că este un mare păcat că înaintașii noștri au trăit și au murit, căci uneori lăsând totul ce-i sfânt și drag, morminte, case părintești, oameni dragi, alergăm fiind robi ai lumii și ai altor idoli ai vremii. Dar ar trebui să ne oprim, să ne întoarcem, să ne privim, pe noi și unii pe alții, ca să vedem frumosul din jurul nostru și astfel ne vom descoperi și sfrumosul din adâncul sufletului. Poate tocmai atunci vom observa că pe mormintele bunicilor noștri nu cresc buruiene ci numai flori, semnul curățeniei și purității. Poate atunci vom permite lui Hristos să locuiască în inima noastră. Sunt sigur, doar atunci vom înțelege cu adevărat că astăzi suntem ademeniți să cunoaștem multe, să gustăm totul dintr-o dată, totul să încercăm, cu toate să ne ,,îndulcim’’, constatând de fapt, că astfel ajungem nimic.
Vasilisk Donica