Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri este un film inspirat din realitate. Regizorul Martin McDonagh a vorbit despre povestea cele trei panouri publicitare în America care au declanșat realizarea filmului pe care a ales să o plaseze în orașul fictiv Ebbing. Regizorul de origine britanică călătorea în SUA cu un autobuz când s-a întâmplat să treacă pe lângă panourile publicitare cu mesaje similare din Texas: „Vidor Police Botched Up The Case”, „Waiting For Confession”, „This Could Happen To You”..
„A fost acest mesaj furios, dureros, care îi provoca pe polițiști să investigheze o crimă. Titlul filmului provine din această imagine, care mi-a rămas în minte ani de zile: ce fel de durere ar determina pe cineva să facă asta? Este nevoie de mult curaj și de multă furie. Nu am reușit niciodată să aflu ce sau unde a fost, dar am decis că trebuie să fi fost o mamă”.
Premiata actriță Frances McDormand (Fargo) oferă o performanță extraordinar de puternică în această dramă, care a fost considerată unul dintre cele mai bune filme ale anului. Tema este simplă: mama sfidătoare (McDormand) a unei fete ucise decorează trei panouri publicitare, fiecare cu un mesaj controversat, generând adversitatea vizibilă față de un polițist la fel de temperamental (Sam Rockwell) și cu seful politiei (Woody Harrelson). Panourile scot în lumina reflectoarelor o crimă săvârșită în urmă cu aproape un an. Mildred, interpretată de Frances McDormand, îi atrage atenția șerifului Willoughby că ancheta legată de moartea fiicei sale nu ajunge la niciun rezultat, identitatea criminalului fiind încă necunoscută. „Raped While Dying”, „And Still No Arrests„, „How Come, Chief Willoughby?„, întreabă ea retoric pe toate aceste panouri cu rol al revoltei unei femei marginalizate de un sistem pasiv și corupt.
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (tr. Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri) este cuceritor în intenție, dar dezamăgitor în construcția sa perfect…. dezordonată, comică, ironică și prolixă. Este ceva în personaje și în atmosfera filmului care nu rămâne, nu convinge, deși actanții au propria personalitate și direcție. Nu știu în ce categorie poate fi încadrat această producție americană, dar numai dramă nu poate fi considerată, întrucât lipsește „mobilul” filmului: crima și violul. Tema și premisa inițiale sunt părăsite intenționat – violul fetei, respectiv cele trei panouri colorate în interogații, ale căror mesaje sunt arse în toiul nopții. Acestea sunt, deci, elemente ale „evacuării” din subiectul inițial. În schimb, suntem martorii unei Americi adevărate, profunde, pline de violență și corupție, de prejudecăți și acte „tribaliste”. În chip paradoxal, violența filmului nu este violența însăși, de la foc și împușcături, respectiv contactele dure intre oameni, ci provine din modul comic-amar, ilar și superificial în care sunt descrise, până la capăt, relațiile sociale și instituționale.
Dacă Frances McDormand este convingătoare, parca aleasă în postura ei de justițiar, de înger nervos și apocaliptic, cu momente de fragilitate emoțională în fața naturii (scena gândacului salvat de la extincție, lângă pervaz), nu același lucru se poate spune despre ceilalți colegi de ecran, niste simpli decăzuți ai sorții, împinși la auto-distrugere și dispariție. Personajul lui Woody Harrelson devine brusc, după sinucidere, un personaj raisonneur, un judecător post-factum și un povățuitor atins de sapiențialitate hiperboreeană. Mildred Hayes (Frances McDormand) nu are nevoie de preludiu în construcția biografica, pentru că ne arată cine este și ce își dorește de la viață încă din primul cadru. Ea ne privește necruțător și ne judecă ultra-feminist pe ceilalți; ea este femeia-terminator, Vittoria Lipan ori eroina greacă aflată în căutarea adevărului. Și atât! Paradoxal, ea are un umor atât de evoluat, încât nu este sancționată nici social, după ce vandalizează o secție de politie, nici nu-și îngăduie iubirea inter-rasială cu iubitul mustăcios, de origine mexicană și foarte scund.
Și cum altfel nu se putea, Hollywood-ul aplaudă „political corecteness”-ul și în acest film, lansat direct spre statueta aurie, deoarece are meniul toleranței excepționale: un negru devine, brusc, șeful unei secții de politie plină de albi; un polițist și PR-ist, ambii gay, deși un pic șifonați fizic, se-mpacă, definitiv, la un pahar de suc cu pai, în interiorul unui salon post-operator. Asistăm, așadar, la multe trucuri fără rezolvare, dar rămânem cu un film american care își radiografiază, lucid și totuși superficial, fără concluzii, rănile vechi și noi.
După ce am văzut-o pe Frances McDormand în timpul discursului de recepție a premiului Oscar pentru rolul principal, am avut o ușoară teamă, că asist la un comportament excesiv, impunător, cu accente isterice și feministe. Vizionarea filmului a fost, din păcate, o confirmare că între actriță și personaj nu există transfigurare, ci o perfectă osmoză de „corectitudine politică”, aducând feminismul american pe culmi nebănuite. Sper, încă, că va apărea, în curând, și un curent feminin, ceva mai tandru și plin de dialog uman, fără arme albe, sânge pe obraz și înjurături în acest stil direct, feroce, de „american woman”, adversară a lui Trump – noul zeu Ban, ajuns președinte de nație occidentală, dar, vai, aflată în plină și continuă decadență!