Poetul sucevean Nicolae Labiş, născut la Poiana Mărului, Mălini, în data de 2 decembrie 1935, și autorul celebrului poem „Moartea căprioarei”, a murit fulgerător la frageda vârsta de 21 de ani în urma unui accident de tramvai. Era prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după 12 noaptea… Diagnosticul implacabil în urma „accidentului”: traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie! Aceasta este varianta oficială, că poetul a alunecat şi a căzut sub roţile tramvaiului, rămasă încă sub semnul ceței temporale. Însă, contemporanii poetului, inclusiv sora sa, profesoara Margareta Labiș, au afirmat cu tărie că poetul a fost împins în faţa tramvaiului de un alt bărbat ce îl însoțea. Adesea, motivul invocat pentru înlăturarea poetului genial a fost ruptura sa față de ideologia comunistă, ceea ce l-a transformat din unul dintre cei mai iubiți poeți ai generației în cea mai incomodă voce pentru regimul comunist.
Așa cum foarte bine l-a descris criticul literar Eugen Simion, poetul Nicolae Labiș a fost „buzduganul unei generații”, datorită operei poetice intense, ce cuprinde elementele telurice ale naturii, în analogie cu universul poetic al lui Serghei Esenin. Labiş devenise un fenomen în rândul criticii literare, datorită forței poetice, fiind considerat chiar urmaşul lui Mihai Eminescu. În urma unui examen de admitere, Nicolae Labiș intră la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București. Face parte din a treia serie de „elevi” ai Scolii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu etc. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu, alături de profesorii îndrumători: Veronica Porumbacu, Mihai Gafița (seminarul de creație), Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir (catedra de măiestrie artistică), Tudor Vianu (prelegeri de literatură universală). Admirat de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Geo Bogza și Tudor Vianu, Labiș era considerat „steaua” sau vedeta, cum am spune azi, școlii de literatură. El era cel care însă le aducea colegilor din școală cărți interzise de regim, pe care le citeau departe de ochii profesorilor, cu lanterna sub pătură.
„Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distinctie nativă, un băiat care zâmbește tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șiretenie ironică”. D. Micu
Firul acelei zile fatidice și nefaste este următorul: în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiş a petrecut mai multe ore la Restaurantul Capșa. La plecare, în stația de tramvai din zona spitalului Colțea, acesta a ajuns sub roțile tramvaiului care i-au secționat măduva. Din nefericire, în urma rănilor profunde, Nicolae Labiș a murit 10 zile mai târziu. Un fapt puțin știut azi este că, după ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, în dimineața zilei de 10 decembrie, Labiș a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, fiind vizitat de scriitorul Aurel Covaci, Labiș i-a dictat ultimul său poem-declarație, cu valențe tragice și testamentare, ce a apărut postum în excelentul volum la nivel stilistic, „Lupta cu inerția”:
„Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…”
Mărturiile prietenilor săi adunate în volumele postume au adâncit și tulburat, de-a lungul vremii, adevărul evenimentelor petrecute în zorii iernei din 1956. Imre Portik, de pildă, a rememorat și consemnat în cartea „Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș” una dintre ultimele discuții de taină cu poetul, în timp ce acesta din urmă se afla internat în spital, în stare gravă, comatoasă.
„Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am aşteptat până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”
În aceeași atmosferă revelatorie s-au purtat discuţiile, de pe patul de spital, între Nicolae Labiş şi Mihai Stoian, prietenul său, care povestea recent în paginile revistei „Luceafărul“:
„La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capşa, apoi însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină (Maria Polevoi), coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piaţa Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»“.
Balerina Maria Polevoi, „ceasul rău” din viaţa poetului, l-ar fi văzut pe cel care l-a împins de la spate pe Nicolae Labiş, însă ameninţările continue pe care aceasta trebuia să le îndure și remușcările de conștiință au făcut-o să ducă acest secret în altă lume. Alături de aceste declarații suprinzătoare, merită menționate volumele postume scrise de prietenii poetului care amplifică misterul tragediei: „Moartea unui poet”, de Gheorghe Tomozei (Editura Cartea Românească, 1972); „Urmele poetului Labiș”, de Gheorghe Tomozei (Editura Sport-Turism, 1985); „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş”, de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci (Editura Fundației Culturale Libra, 1997); „Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș”, de Imre Portik (Editura Oscar Print, 2005); „Nicolae Labiş”, de Florentin Popescu (Editura Vestala, 2005); „Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș. 1956”, de Stela Covaci (Editura Tracus Arte, 2011).
Și totuși, după atâția ani de ezitări și autocenzură, Adevărul a ieșit la suprafață recent prin mărturia tulburătoare a lui Constantin Stroe.
„Am fost acolo în seara când s-a pus la cale uciderea sa! Labiș, după evenimentele din Ungaria, nu mai credea în comunism, tocmai el, care era fala comunismului din România! Eram mai mulți la masă, am mâncat și am băut o sticlă de vin. După care, după închidere, Labiș a zis să mergem la «Victoria», să mai discutăm. Am mers. Am mai comandat vin. La un moment dat, Labiș a mers la toaletă. Iar un tovăraș de masă, nepotul generalului KGB-ist Emil Bodnăraș, vicepreședinte al Guvernului României, care avea veleități de poet, i-a turnat în pahar lui Labiș o sticluță de «șoricioaică», o otravă. Ne-a zis celor de la masă să tăcem din gură, că vom fi condamnați la moarte! Labiș a revenit, a continuat să bea, dar a început să se simtă rău. Atunci a decis să plecăm spre casele noastre. Și am plecat. În aceeași stație de tramvai, Labiș, nepotul lui Bodnăraș și eu. Ei au urcat împreună, eu așteptam alt tramvai. Și, la plecare, am văzut cum nepotul lui Bodnăraș l-a împins din tramvai! A fost prins de uși, picioarele au rămas în tramvai, dar a dat cu capul și trupul de asfalt, fapt ce i-a cauzat moartea!”
Sursa: https://jurnaluldearges.ro/inedit-adevărul-despre-omorârea-lui-nicolae-labiș-156086/
Istoria actuală și „liderii” literaturii noastre au datoria să restituie acest adevăr spus de cel care a văzut și tăinuit toată viața sa ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în legătură cu dispariția ‘forțată’ a omului și poetului Nicolae Labiș. Semnele morții și conștiința încărcată a martorului ocular s-au dovedit a fi catalizatoare în elucidarea misterului. La fel merită să se întâmple și în alte cazuri învăluite de uitare și minciună ideologică: Mihai Eminescu, Mihail Sebastian și Marin Preda. Și astfel, probabil, versurile unui poem vor ieși din tenebre spre a fi Lumină: „Seceta a ucis orice boare de vânt./Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./A rămas cerul fierbinte şi gol./Ciuturile scot din fântână nămol./Peste păduri tot mai des focuri, focuri/Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Cel mai tulburător interviu posibil, poate contează și faptul că am avut ocazia să o întâlnesc pe dna Margareta de câteva ori și să stăm de vorbă, să aflu istorii despre genialitatea fratelui său pentru literatura română. Cred că la vârsta de 21 ani a fost cel mai mare scriitor român, a trebuit să dispară pentru că devenise incomod pentru regimul bolșevic, regim care continuă și azi sub alte forme, bineînțeles cu colaborarea multor trădători de neam. Când va înțelege treaba asta poporul român, astfel încât să-și ia în mână soarta, dar pentru problema asta ar trebui ca toți să ajungem la concluzia că numai „uniți în cuget și-n simțiri” vom realiza acest deziderat pe care de altfel cu toți ni-l dorim, așadar să ridicăm mâinile din șolduri.
Mulțumesc din tot sufletul meu de oltean doamnelor care au realizat această pagină de cultură românească !
Chiar si „domnilor” care au realizat această pagină de cultură românească ! Va multumim pentru parerea pertinenta!