Meseria de istoric și cea de profesor de istorie sunt viața mea. Soarta a voit să fiu istoric al românilor și al strămoșilor lor. Nu-mi pot imagina să trăiesc și să fiu oprit, cumva, să investighez trecutul, viața oamenilor din trecut. Ar fi ca și cum mi s-ar lua aerul, hrana, familia. Din fericire, nici regimul comunist nu m-a putut opri, fiindcă „partidul unic conducător” habar nu avea de documentele latine medievale, nici de cele slavone sau turco-osmane. Am încetat demult să visez în formele în care o făceam în copilărie, adolescență și prima tinerețe, dar continui să consider trecutul drept esența vieții noastre. Lucian Blaga spunea, parcă profetic: „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”.
Prezentul ne scapă mereu printre degete, este un moment prea scurt ca să-l putem conștientiza pe deplin, este ca o pală de vânt (bun sau rău), viitorul nu există încă și încercăm să ni-l imaginăm doar, ne frământăm pentru el, dar nu știm cum va fi, nu-l putem cunoaște, nu-l putem „pipăi”. Ceea ce spuneam sau făceam acum câteva clipe s-a dus deja, iar ceea ce am vrea să spunem ori să facem nu există încă. Și atunci, singura dimensiune certă a timpului care ne rămâne și pe care nu ne-o modifică nici prietenii și nici inamicii este trecutul. Trecutul există și nu poate fi schimbat, în esența sa, de nimeni. Lăsăm aici deoparte posibilele falsificări ale trecutului prin scrisul istoric sau prin istoriografie, fiindcă se cuvine să facem deosebirea între istoria ca realitate și istoria ca discurs despre trecut. Trecutul în sine nu se modifică niciodată, dar relatările despre acest trecut sunt mereu subiective, iar uneori sunt falsificate cu bună știință (mai ales în regimurile politice totalitare). Istoricii autentici nu fac, însă, niciodată acest lucru. Ei pot să facă greșeli în tabloul reconstituirii trecutului numai în mod involuntar, din lipsă de suficiente izvoare, prin interpretarea eronată a unor surse, prin comentarii insuficient motivate etc.
Trebuie însă să băgăm bine de seamă – după cum ne avertiza în secolul trecut Marguerite Yourcenar – că trecutul nu este o vârstă de aur, ci că el poate să fie bun, rău, sublim, aspru sau pur și simplu oarecare, exact ca viața. Dacă iubim viața, trebuie să iubim trecutul. Mai adaug o limitare: trecutul, chiar dacă este cert (singura dimensiune certă dintre cele trei ale timpului), nu ni se arată de la sine, nu-l putem cunoaște, de exemplu, ca pe Dumnezeu, prin revelație. Chiar și amintirile noastre individuale – dacă nu au o bază obiectivă (înscrisuri, fotografii, filme, martori etc.) – se atenuează, devin neclare, se suprapun sau chiar se șterg. Ce să spunem atunci despre „amintirile colective”, despre „memoria omenirii” sau a comunității? După ce dispar martorii oculari și protagoniștii, faptele sociale se îndepărtează și devin opace și ele. Ne rămân doar izvoarele (sursele) pe care istoricii au datoria să le dezlege și valorifice. Când cercetezi trecutul, deși doar reconstitui ceea ce a fost, te simți ca un demiurg, tocmai fiindcă ceea ce a fost nu este un dat palpabil, nu se dezvelește de la sine.
În alchimia meseriei de istoric intră și vocația, și harul, și atașamentul, și patriotismul și multe altele. Istoricul nu lucrează cu cifre ca matematicianul, nici cu elemente chimice, nici cu vectori și nici cu teoreme și legi obiective – cum fac atâția specialiști din științele exacte și ale naturii – ci operează cu oameni și comunități umane, care au sentimente, au atitudini, au voință, au doruri, necazuri, uri, avânturi, generozități, răutăți. Or, de când este lumea, oamenii s-au grupat (și) după rudenia de sânge sau origine, după limba vorbită, după teritoriul locuit, după obiceiuri, tradiții. Astfel, treptat, ei au alcătuit popoare și, unii, mai târziu, națiuni moderne. Popoarele și națiunile nu s-au creat la comanda cuiva, prin decretul vreunui conducător ori prin legea vreunui parlament. De aceea, ele nu pot să fie nici desființate la ordin, din dorința unora de a stăpâni mai ușor lumea, de a crea o singură comunitate globală, nediferențiată, de a impune o singură limbă și un singur obicei. Toate aceste realități se constată ușor cercetând istoria, adică prezentul oamenilor care au trăit în trecut.
Numai că cercetarea (ancheta) asupra vieții trecute nu vine de la sine. Istoricul are nevoie de multă știință, dar și de conștiință, are nevoie de tehnici precise de cercetare, dar și de dăruire, de morală, de pasiune, de talent. Trecutul, relevat fără suflu și fără suflet, rămâne mort. Un text istoric sec, tehnic, mecanic este ca materia primă, ca marmura din care sculptorul poate face o minune, o capodoperă, în raport cu omul de rând care trece nepăsător pe lângă „bucata aceea de piatră”. Viața trecută ni se relevă pe îndelete, ca într-un joc de puzzle. Istoricul completează de la sine părțile lipsă, respectând cu strictețe regulile verosimilității, făcând asocieri, comparații, emițând ipoteze și propunând soluții. Orice specialist de pe lumea asta trebuie să lucreze cu pasiune, altminteri degeaba investighează realitatea. Mai mult, orice specialist autentic ajunge să se îndrăgostească un pic de subiectul său, de creația sa, de meseria sa, de disciplina sa, aproape ca în mitul lui Pygmalion. Un istoric lipsit de pasiune este ca un mecanism mort și încetează să mai fie om și, implicit, să mai fie istoric.
Ca orice ființă umană, și istoricul își iubește familia, rudele, satul, orașul, provincia, țara, pe cei aidoma lui, pe cei care se exprimă ca el, care cred ca el, care mănâncă la fel, care se îmbracă asemănător, care petrec, se botează, se cunună, îmbătrânesc și se înmormântează ca el. Patria este locul în care ni se află tatăl (pater, -ris=tată) și mama, în care am văzut lumina zilei, în care am respirat prima oară, în care am auzit primul tril de pasăre sau unde am îngenuncheat pe colină lângă mormintele strămoșilor. Cum să nu fim legați de toate astea, cum să nu le iubim, cum să nu tânjim după ele, mai ales când ne este greu? Patriotismul este iubirea de patrie. Ce poate fi rău în iubire? Nimic nu este rău și nu poate să devină rău în iubirea aproapelui, cu o condiție: iubirea aceasta să nu fie dublată de ură față de celălalt, față de cel care nu este ca mine ori ca noi. Iubindu-ne propriul popor, propria națiune, nu avem dreptul să urâm alte popoare sau alte națiuni. Națiunea este de fapt poporul conștient de sine și ajuns la o formă de coagulare, de solidarizare superioară. Iubirea față de națiunea proprie se chema până nu demult naționalism, iar naționalismul, cât timp se mărginea la această iubire, nu avea nimic rău în sine. Iubirea, cum spuneam, nu poate însemna răul, nu se poate identifica prin spiritul malefic. Mai recent, se face o mare eroare, uneori voită: mulți „analiști” și „toboșari” ai lumii globale confundă intenționat patriotismul și naționalismul (bazate pe iubire) cu xenofobia și cu șovinismul (bazate pe ură). Pe de altă parte, și cuvintele au istoria lor și, în timp, unii dintre acești termeni își schimbă înțelesul. Așa poate să fie amintita noțiune de naționalism care, odinioară – cum precizam mai sus – însemna pur și simplu iubirea propriei națiuni; în acest sens, de exemplu, Nicolae Iorga de prezenta pe sine cu mândrie ca „naționalist român”, în contextul marii lui pasiuni pentru cultura și civilizația universală, pentru viața trecută a tuturor națiunilor. Nicolae Iorga și generația lui au trăit mult dorita destrămare a imperiilor multinaționale și au văzut cum națiunile se eliberează din robie și cum își construiesc propriile state naționale. A fi naționalist însemna atunci și a milita pentru acest ideal, pentru zdrobirea imperiilor înglobante și asupritoare, cu scopul emancipării popoarelor, a națiunilor.
Azi, naționalismul este blamat, iar patriotismul este uitat, ocolit. Să nu uităm, însă, că, atât timp cât aceste două curente presupun iubire și numai iubire, ele sunt lăudabile. Prin patriotism, oamenii și-i iubesc, de fapt, pe cei de-un fel cu ei, dar iubesc mai ales „locul nașterii lor” – ca să-l parafrazez pe Ion Creangă – casa părintească, „prichiciul vetrei cel humuit”, satul sau orașul nașterii, drumurile și potecile, crângurile și pădurile, apa izvorului sunând încetișor și câte altele „pline de hazul și farmecul copilăresc”. Veți spune că nu mai prea sunt astfel de oameni, că nu mai sunt case părintești, nici poteci și izvoare și că totul a devenit beton și sticlă, otova pentru toți oamenii. În aparență așa este, dar este destul să deschidem bine ochii minții, să ascultăm poveștile bunicilor, să studiem un pic istoria, ca să se schimbe perspectiva sumbră și să revenim la rădăcini. Rădăcinile acestea ne conferă identitatea noastră de români, cea pe care unii pândesc să ne-o disloce, sub o iluzorie promisiune de globalizare. Până una-alta, omenirea este formată din sute de popoare (națiuni) și ar fi bine ca efortul politicienilor să se concentreze spre dirijarea măiestrită a „concertului” acestor popoare (națiuni). Numai așa vom putea cânta, cu entuziasm nedisimulat, „Oda bucuriei”.